Iubiții mei[1],

când predici la tine acasă, în Biserica ta, îi cunoști pe oameni și, în același timp, știi ce le-ai predicat anterior. Ești obișnuit cu ei. Nu ai emoțiile întâlnirii cu necunoscutul. Pe când, atunci când ești invitat să predici altora, pe care nu-i cunoști deloc sau la tine vin oameni din altă parte, niciodată nu știi ce reacție vor avea la cuvintele tale, pentru că nu știi cine sunt și cum li se predică lor, de obicei. Cu ce fel de învățătură sunt învățați. Sau, mai degrabă, cât de importantă este pentru ei învățarea dreptei credințe și a dreptei viețuiri.

De aceea, cu străinii, ești circumspect. Pe ei îi iei ușor, cu precauție, pentru că nu știi în ce fel vor recepta cuvintele tale. Și, din acest motiv, predica își pierde din entuziasm, din amploare, din vervă, pentru că tu tatonezi terenul.

Dar, dacă nu faci astfel, și te comporți cu alții ca acasă, riști să enervezi, să superi, să ridici semne de întrebare, mai ales acolo unde predica este o absență, iar slujirea liturgică este o rutină.

Pentru că vei vedea în ochii lor și în trupurile lor că se grăbesc, că nu mai au timp, și că, dacă te vor mai asculta mult pe tine, preotul care le predici, ei se vor prăbuși de-a binelea.

De ce? De ce se comportă astfel? Pentru că în mintea lor, predica e o vorbărie care nu îi ajută.

Predica nu e văzută ca o prelungire necesară a Slujbei și ca o bucurie comunitară, ci ca o plictiseală. Și asta pentru că nu încearcă să înțeleagă ceea ce tu le spui, pentru că refuză, din start, oboseala ta cuvioasă, aceea de a-i învăța lucruri de taină și nece- sare vieții lor ortodoxe.

Dar acolo unde oamenii au înțeles că predica e bucurie, că predica e mărturisire a credinței, că predica e învățare și aprofundare a credinței Bisericii, că predica e dialog, că predica e o îmbrățișare frățească și o cuprindere a tuturor, ei respectă predica, după cum respectă Slujba. Pentru că amândouă sunt un tot care ne ajută. Și la Slujbă și prin predică primim harul și luminarea lui Dumnezeu, pentru că în ambele se spun aceleași adevăruri ale Bisericii.

De aceea, preotul, când predică după Slujbă, el de fapt continuă slujirea lui din acea zi. O continuă împreună cu cei din Biserică, pentru că, pentru ei, el se nevoiește să vorbească și, mai ales, să transmită experiența Bisericii.

Pentru că experiența ortodoxă se transmite prin evlavia și seriozitatea cu care slujim și participăm la Slujbe, prin modul nostru de a ne comporta în comunitate, prin cine suntem și ce facem, dar și prin ceea ce transmitem la predică. Căci predica este o sinteză a Slujbei, un comentariu al Slujbei, o transmitere a stării interioare pe care o trăim la Slujbă.

Iar calitatea predicii ține de calitatea slujirii noastre. Pentru că predicăm în măsura în care slujirea noastră preoțească și liturgică ne-a învățat în ce credem și cine suntem. Și predica noastră e pe măsura iubirii noastre pentru Dumnezeu și pentru oameni, e pe măsura conștientizării responsabilității noastre, aceea de a fi împreună și de a fi de ajutor confraților noștri. Iar dacă Dumnezeu ne luminează să vorbim și ne întărește să înțelegem ceea ce e de folos pentru Biserică, atunci trebuie să vorbim din ale Lui, din cele pe care le-am învățat din luminarea Sa.

Suntem în a doua duminică a lui februarie 2016 și Evanghelia zilei a fost Mt. 15, 21-28. E ultima duminică înainte de Triod, pentru că duminica viitoare, pe 21 februarie, începe Triodul, și, odată cu el, și perioada de pregătire pentru Învierea Domnului.

Și Domnul face un gest neașteptat în Evanghelia de azi: merge să stea de vorbă cu păgânii. Căci El, după ce le spune iudeilor că „gândurile rele [διαλογισμοὶ πονηροί], uciderile [φόνοι], adulterele [μοιχεῖαι], desfrânările [πορνεῖαι], hoțiile [κλοπαί], mărturiile mincinoase [ψευδομαρτυρίαι], blasfemiile [βλασφημίαι]” [Mt. 15, 19, BYZ] sunt cele care ne spurcă [Mt. 15, 20] cu totul, „ieșind de acolo [ἐξελθὼν ἐκεῖθεν]…s-a dus întru părțile Tirosului și ale Sidonului [Τύρου καὶ Σιδῶνος]” [Mt. 15, 21, BYZ].

Și ambele orașe, Tiros [Τύρος][2] și Sidon[3] [Σιδών], se aflau și se află în Liban, Libanul fiind în nordul Israelului.

Însă, în timpul Judecătorilor, Tirosul se afla în seminția lui Assur [Ασσουρ][4] – în engleză: Asher, în ebraică: Așur [אַשּׁ֑וּר] – și doar Sidonul aparținea Libanului. Și putem spune că Domnul, mergând în părțile Tirosului și ale Sidonului, a mers într-un teritoriu, care odinioară fusese în mod parțial al lui Israil.

Însă, în timpul Domnului, Tirosul și Sidonul nu mai erau ale lui Israil, ci erau ale Feniciei[5]. Și Domnul, cu alte cuvinte, s-a dus la păgâni, la fenicieni[6].

Însă Sfântul Evanghelist Matteos nu ne spune că Domnul a propovăduit în Fenicia, ci doar ne relatează întâlnirea lui Iisus cu o femeie hananea [γυνὴ Χαναναία] [Mt. 15, 22, BYZ].

Ce înseamnă hananea? Înseamnă o femeie din Hanaan [Χανααν], nume care în ebraică are grafia Kanaan [כְּנָ֑עַן], iar în edițiile sinodale recente a fost transliterat Canaan. Iar Domnul a dat lui Israil tocmai pământul Hanaanului, după ce a venit din pustie, acela fiind moștenirea [κληρονομίαν] lui [Num. 43, 2].

Așa că Domnul s-a întâlnit tocmai cu o femeie din neamul dezmoștenit de El în favoarea lui Israil. Pentru că Domnul a dat pământul Hanaan lui Israil.

Și acea femeie, văzându-L pe Domnul, a început să strige și să zică: „Miluiește-mă, Doamne, fiule al lui David [Ἐλέησόν με, κύριε, υἱὲ Δαυίδ]! Fiica mea rău se demonizează [ἡ θυγάτηρ μου κακῶς δαιμονίζεται]” [Mt. 15, 22].

Și deodată, în pământ străin, auzim vorbindu-se teologic despre Domnul! Căci El e mărturisit de femeie ca Domn, Care, după umanitatea Lui, era descendent din Profetul și Împăratul David. Tocmai de aceea, după umanitatea Lui, Iisus Domnul este și fiul lui David, pentru că David e strămoșul Lui pământesc. Și femeia cere miluire de la El, cere ajutor dumnezeiesc, pentru că numai El putea să o elibereze pe fiica femeii de demoni.

Femeia se roagă pentru fiica ei și, după cum vedeți, ea identifică corect boala spirituală pe care o avea fiica ei: era demonizată, era îndrăcită, era posedată de demoni. Și nu numai că era posedată, dar posesia ei creștea pe fiecare zi, fapt pentru care femeia, plină de durere, îi spune Domnului că fiica ei rău se îndrăcește.

Pentru că femeia, stând zi de zi cu fiica ei, și păzind-o ca să nu își facă rău, vedea cum sporește în ea răutatea demonilor.

Astăzi însă, doar cei care au această problemă în familia lor știu ce înseamnă ca demonii să facă ravagii într-un om. Pentru că omul posedat, mai ales când e un copil sau un tânăr, este epuizat enorm de către demoni, care îl pun să se sinucidă, să facă diverse păcate, să bată, să omoare oameni, să hulească pe Dumnezeu și cele Sfinte.

Și când avem un demonizat în familie, pe el trebuie să îl ajutăm cu toții prin rugăciunea și postirea noastră, prin iubirea noastră, prin înțelegerea noastră, încercând să îl facem să accepte să lupte cu patimile din el și să ceară rugăciunile Bisericii. Pentru că trebuie să fim conștienți de faptul că el e posedat de demoni, e stăpânit de ființe spirituale, pe care noi nu le vedem, dar pe care el le simte manifestându-se în el, cu toată sălbatica lor răutate.

Cel posedat nu e nebun, ci e stăpânit de demoni! Iar vindecarea lui se află în Biserică. Căci el trebuie să vină, ca și femeia aceasta pentru fiica ei, și să ceară lui Dumnezeu, prin Preoții Lui, să o vindece de această boală spirituală, de posesia demonică.

Iar experiența Bisericii e plină de vindecări și de eliberări de demoni. Pentru că Dumnezeu lucrează, ca și în trecut, prin ierarhia Bisericii, și îi vindecă pe oameni și de boli și de demonizare și de patimi.

De aceea, oamenii trebuie să vină cu încredere în Biserica Domnului, atunci când au o boală, o patimă grea sau sunt demonizați, pentru că aici este alinarea lor! Căci aici, în Biserica Lui, ne vindecăm de toate păcatele și patimile noastre.

Ce a făcut femeia? A mijlocit vindecarea fiicei ei. A stăruit pe lângă Domnul nu pentru ea, ci pentru fiica ei demonizată. Iar noi ce putem face? Putem să mijlocim la fel ca ea, când avem oameni în familie care nu vor să-și mai trăiască credința ortodoxă sau sunt de altă credință decât noi.

Adică să ne rugăm noi Domnului și pentru cei care nu vor, nu pot sau nu știu ce le trebuie.

Pentru că unii se împotrivesc credinței din diverse motive mai mult sau mai puțin neserioase. Alții, din cauza bolii sau a sărăciei sau a ritmului în care muncesc, nu pot să vină la Biserică sau nu-și pot permite să învețe teologia Bisericii. Pe când alții nu știu ce le trebuie sau, mai bine zis, nu știu că au nevoie de Dumnezeu și de Biserica Lui mai mult decât de aer și de aceea caută „alinare” în tot felul de practici și credințe rele.

Dar nouă, dacă suntem oameni responsabili, dacă ne doare situația lor, trebuie să ne pese de ei! Să ne pese de ei la modul activ, concret. Adică să ne rugăm pentru ei, să îi ajutăm, să îi vindecăm de neștiința și de boala lor.

…Însă Domnul, aici, în pământ străin, ca o prefigurare a predicării Bisericii la toate neamurile, deși auzea glasul femeii, plânsul ei, durerea ei…„nu i-a răspuns ei [niciun] cuvânt [οὐκ ἀπεκρίθη αὐτῇ λόγον]” [Mt. 15, 23, BYZ].

Părea nepăsător

Părea indiferent față de durerea femeii…El, Cel atoatesimțitor și iubitor, Care Se făcuse om tocmai pentru ca să caute și să-i mântuiască pe cei pierduți, pe cei singuri, pe cei ai nimănui…

Cum? De ce tace Domnul? De ce tace El când pe om îl doare, când e nefericit, când are nevoie de ajutorul Lui? De ce tace El când noi ne rugăm, când cerem un lucru anume iar și iar…și El pare să nu ne audă?

De ce nu zice nimic?! De ce tace Dumnezeu, când atâtea orori se întâmplă pe pământ, cu noi, între noi…în Biserica Lui…în lumea Lui?!!!

De ce tace Dumnezeu…când noi suferim?…

Chiar și pe Sfinții Apostoli i-a enervat tăcerea Domnului…Căci „apropiindu-se Ucenicii Lui Îl rugară pe El, zicând: «Elibereaz-o pe ea, că strigă după noi [Ἀπόλυσον αὐτήν, ὅτι κράζει ὄπισθεν ἡμῶν]!»” [Mt. 15, 23, BYZ].

Și Sfinții Lui I-au cerut să o vindece pe fiica ei, pentru ca să nu o mai audă pe mama ei strigând. Și când I-au spus, la modul imperativ, elibereaz-o!, au spus, de fapt, elibereaz-o de demoni!

Însă Sfântul Matteos nu ne spune că fiica, cea demonizată, era cu mama ei, ci doar că mama ei striga după Domnul ca să o miluiască pe fiica ei cea demonizată. Așa că mama cerea ca El să facă o minune la distanță, pentru că, după cum se vede, ea cunoștea minunile Lui.

Iar femeia nu era lângă Domnul când striga, ci în urma Lui, la distanță. Tocmai de aceea și striga: pentru ca El să Se oprească și să vorbească cu ea, și, implicit, să îi vindece fiica ei cu puterea Lui cea dumnezeiască.

Însă Domnul nu vorbește cu femeia, ci le răspunde Ucenicilor. Și le spune: „Nu am fost trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israil [Οὐκ ἀπεστάλην εἰ μὴ εἰς τὰ πρόβατα τὰ ἀπολωλότα οἴκου Ἰσραήλ]” [Mt. 15, 24, BYZ].

Adică le spune: Nu am fost trimis de Tatăl decât pentru ca să propovăduiesc în Israil și, pe Israil, să-l fac turma Mea.

Însă, dincolo de adevărul dumnezeiesc al cuvintelor Domnului, cum că El a fost trimis numai pentru Israil și de aceea a propovăduit doar în Israil, aceste cuvinte nu reprezentau crezul Lui, ci crezul lor, al evreilor. Pentru că evreii se așteptau ca Mașiah, Hristos, să Se ocupe numai de Israil și nu de neamuri, nu de păgâni. De aceea, prin aceste cuvinte, Domnul dorea să îi vindece și pe Ucenicii Lui de această perspectivă etnică asupra mântuirii. Pentru că El nu a venit numai pentru Israil, ci pentru toți pământenii, din orice neam și din orice loc, pentru ca pe toți să-i mântuiască.

Așadar, mântuirea este universală, e pentru toți cei care cred în Dumnezeul treimic revelat de Fiul întrupat și nu numai pentru Israil! Dar Tatăl L-a trimis pe Fiul, mai întâi, la poporul lui Israil, la poporul căruia El îi făcuse făgăduințe, pentru ca El să-Și împlinească făgăduințele. Numai că Israil a pus mâna pe Domnul lui și L-a răstignit pe Cruce. Israil s-a arătat nevrednic de bunătatea Lui cea mare și, de aceea, doar puțini din el s-au mântuit. Dar s-au mântuit dintre cei care erau mai înainte păgâni și care nu Îl cunoscuseră pe El ca Domn al lor.

La fel ca femeia aceasta, păgână, care strigă și cheamă mila Lui, și care vine și se închină Lui și Îl roagă: „Doamne, ajută-mi mie [Κύριε, βοήθει μοι]!” [Mt. 5, 25].

Pentru că problema fiicei ei, era și problema ei! Și asta înseamnă să fii mamă cu adevărat: să trăiești bucuriile și necazurile copiilor tăi cu aceeași intensitate ca ei. Să trăiești în ritmul vieții lor.

Căci uneori e nevoie nu numai să aștepți telefon de la copiii tăi, ci și să mergi după ei. Trebuie să îi cauți prin baruri, trebuie să îi cauți pe unde se droghează, trebuie să îi cauți pe unde se prostituează, pentru ca să îi întorci acasă, să-i întorci la bine.

Pentru că la fel face și Domnul: pleacă din Israil, ajunge între păgâni, o femeie strigă în urma Lui, Se face că nu o aude, dar, în cele din urmă, vorbește cu ea.

Însă, când vorbește cu ea…Domnul Se comportă față de ea la modul respingător. Pentru că îi spune, în loc de un cuvânt de mângâiere, în loc de un zâmbet: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci cățeilor [Οὐκ ἔστιν καλὸν λαβεῖν τὸν ἄρτον τῶν τέκνων, καὶ βαλεῖν τοῖς κυναρίοις]” [Mt. 15, 26, BYZ].

La prima vedere, Domnul pare a spune un lucru comun, cunoscut de toți: nu e bine să iei mâncarea de la gura copiilor și să o arunci cățeilor din curte. Și așa este normal să faci! Mai întâi mănânci tu și familia ta, apoi, resturile de la masă, le dai câinilor. Nu pui câinii la masă sau nu mănânci în parte cu câinii, ci, după ce te saturi tu și familia ta, te îngrijești și de animale.

Însă El nu spusese în primul rând asta! Ci cuvintele Sale erau parabolice. Aveau un alt înțeles. Ci El, ca și în Mt. 15, 24, a spus un adevăr evident, dar unul care avea un substrat. Care vorbea despre mentalitatea lui Israil.

Căci la Mt. 15, 24, El spusese, pe de o parte, că Tatăl L-a trimis numai pentru Israil, dar, în același timp, substratul era acesta: așa gândea Israil că trebuie să se comporte Mașiah. Poporul lui Israil dorea un Mașiah exclusivist, naționalist, revanșard. Unul care să îi scape de romani, de persecutori și să le dea să trăiască o viață bună, prosperă.

Iar aici, la Mt. 15, 26, El le spune că părinții nu dau pâinea copiilor cățeilor, nu dau mâncarea lor animalelor, dar substratul era acesta: Israil se credea „copilul lui Dumnezeu”, iar pe păgâni îi considera niște „sub-oameni”, care nu valorau mai mult decât animalele.

Și femeia – o, femeia aceasta plină de teologie și de înțelegere, deși era păgână! –, înțelege substratul, înțelege ce a vrut Domnul să spună dincolo de cuvintele Lui parabolice, tainice, și îi răspunde: „Da, Doamne! [Ναί, κύριε·] Dar și cățeii mănâncă din fărâmiturile [καὶ γὰρ τὰ κυνάρια ἐσθίει ἀπὸ τῶν ψιχίων] care cad de la masa stăpânilor lor [τῶν πιπτόντων ἀπὸ τῆς τραπέζης τῶν κυρίων αὐτῶν]” [Mt. 15, 27, BYZ].

Ea vorbește pe deasupra cuvintelor cu Domnul, pentru că înțelege cuvintele Lui cele tainice. Și așa mi-aș dori și eu să ne înțelegem în Biserică și în timpul predicii: să ne înțelegem din puține cuvinte și, cele spuse pe scurt, să fie înțelese de toți în profunzimea lor.

Căci femeia a înțeles că Domnul nu vorbește despre căței și nici despre copii și nici despre ce se petrece la masă. Și de aceea I-a dat dreptate! I-a dat dreptate și a recunoscut că e păcătoasă și e păgână, după cum recunoscuse din prima că fiica ei e posedată. Dar Îi răspunde și ea parabolic, pentru ca să continue înțelepciunea Lui.

Pentru că atunci când cineva îți vorbește duhovnicește, duhovnicește trebuie să vorbești și tu. Și când cineva îți vorbește parabolic, la fel trebuie să îi răspunzi și tu.

Și ea Îi spune că nu e la masă cu Israil, că ea, așa după cum o cred evreii, este un câine, un păgân. Dar că, în viața de zi cu zi, cățeii mănâncă de la masa stăpânilor lor, și, de aceea, și ea trebuie să mănânce de la masa lui Israil, adică din propovăduirea și minunile Domnului.

Și femeia a vorbit înțelept, și a spus adevărul! A spus adevărul, pe care Domnul îl iubește foarte mult. Pentru că nu putem să trăim decât în adevăr și spunând adevărul.

Tocmai de aceea, El, Cel are tăcuse, Care părea că nu o compătimește pe biata femeie, acum, auzind cum a trecut ea testul credinței și al înțelegerii parabolice, i-a spus femeii: „O, femeie, mare [este] credința ta [Ὦ γύναι, μεγάλη σου ἡ πίστις·]! Fie ție precum voiești [γενηθήτω σοι ὡς θέλεις]!” [Mt. 15, 28, BYZ].

Pentru că El nu tace, când pare că nu ne răspunde la rugăciuni! El nu tace, nu e indiferent atunci! Ci El ne întărește atunci, când pare că nu ne răspunde, pentru ca să ne rugăm și mai mult, să ne rugăm stăruitor și să înțelegem că cel mai mare bine pentru noi e relația cu El, relația continuă, cea plină de rugăciune și de ascultare a Lui. Și că numai împreună cu El creștem în virtute și în răbdare și în așteptarea milei Lui.

Pentru că uneori cerem lucruri mai presus de noi, alteori cerem lucruri care nu ne folosesc, alteori cerem lucruri care ne-ar face rău. Iar tăcerea Lui nu înseamnă descurajarea noastră, ci înseamnă testarea/ ispitirea credinței noastre. Căci El vrea să vadă cât de mult dorim ceea ce dorim, cât de mult cerem și, mai ales, pentru ce cerem ceea ce cerem. Dar și noi, cerând Domnului în continuu un anume lucru, zile și luni și ani la rând, înțelegem care e realitatea noastră interioară, care e realitatea din jurul nostru, care e motivul pentru care anumite cereri ale noastre nu sunt ascultate de El.

Pentru că rugăciunea e școala răbdării.

Rugându-ne și așteptând mila Lui în viața noastră, învățăm să răbdăm, să ne supunem voii Lui, care e suverană, care ne stăpânește, care e deasupra noastră. Și, așteptând, înțelegem voia Lui, și, rugându-ne, ne vedem pe noi înșine, și, întârziind ajutorul Lui, Dumnezeu ne educă în mulțumirea și recunoștința față de El. Pentru că toată această așteptare a Lui ne arată credința în El și încrederea că numai El știe cel mai bine ce ne trebuie nouă.

Pentru aceasta, „îndurând, L-am îndurat pe Domnul și a luat aminte mie [ὑπομένων ὑπέμεινα τὸν κύριον καὶ προσέσχεν μοι] și a ascultat rugăciunea mea [καὶ εἰσήκουσεν τῆς δεήσεώς μου]” [Ps. 39, 2, LXX]. Pentru că așteptarea Lui, a facerii voii Lui în noi înșine, este o îndurare/ o suportare/ o așteptare îndelungă a Lui. Căci El face ceea ce voiește și când voiește. Dar noi Îl așteptăm în rugăciune și așteptăm îndelung exprimarea voii Lui.

…Femeia a așteptat, dar nu a tăcut, pentru că avea o problemă! Ea a așteptat rugându-se.

Ba, mai mult, a răbdat cuvintele întristătoare ale Domnului, care erau o reamintire a insultelor lui Israil față de neamuri.

Și-a recunoscut idolatria și și-a recunoscut starea interioară, pentru că a recunoscut că nu idolii ei o pot ajuta, ci doar Domnul.

Ea a vorbit parabolic cu Domnul în durerea ei și I s-a rugat Lui teologic. Așa după cum Biserica strigă în fiecare zi: Doamne miluiește! Și când nu vom mai striga Doamne miluiește! înseamnă că nu mai avem deloc conștiința păcătoșeniei noastre.

Dar acum, cât strigăm la El, strigăm bine! Și trebuie să strigăm către El din ce în ce mai bine: adică cu și mai multă stăruință, cu și mai multă încredere, cu și mai multă dragoste!

Pentru că El ne va vorbi și nouă în mod tainic și ne va spune că fiica noastră s-a vindecat [Mt. 15, 28]. Pentru că și noi avem o fiică nevindecată, deși, unii dintre noi, ne credem sănătoși. Și fiica noastră, cea nevindecată, este sufletul nostru, pentru care mama noastră, Biserica, se roagă mereu.

Iar dacă întreaga Biserică nu s-ar mai ruga, pământul ar fi pustiit de bine, de binele vieții duhovnicești. Pentru că viața duhovnicească, viața eclesială, viața cu Dumnezeu, e viața în Biserica Lui. Numai aici avem viață! Aici e viața noastră! Căci adevărul Lui, Tainele și Slujbele Bisericii, Sfinții Lui, cărțile sfinte și Sfintele Moaște ale Bisericii, Sfintele Icoane și viața liturgico-ascetico-mistică a Bisericii sunt viața noastră. Viața noastră divino-umană și nu telurică, nu istoricizată, nu pătimașă.

De aceea, iubiții mei, câți suntem învățați de Dumnezeu că trebuie să aprofundăm pe fiecare zi tezaurul inepuizabil al Tradiției Bisericii, să ne nevoim spre acest lucru!

Să citim, să traducem, să scriem teologia Bisericii și să o propovăduim cu evlavie și cu frică de Dumnezeu! Adică să o propovăduim evlavios și integral, fără accente extremiste înfiorătoare, care nu ne fac cinste.

Căci recent, de la un extremist al nostru de la nivel online, care zice că dorește să se facă Monah, am aflat un lucru abominabil: că el așteaptă un guvern politic ortodox în România, care să spânzure de limbă pe cei care spun adevărul despre trecutul legionarilor în România.

Dacă aici am ajuns…dacă asta vrem…dacă răzbunarea înseamnă „a trăi ortodox” și nu iertarea e cuvântul de ordine în viața ortodoxă, înseamnă că, pentru mulți, libertatea e o comoară cu care nu știu ce să facă.

Germanii și-au cerut iertare pentru ce le-au făcut evreilor, deși nu tot poporul german a gazat evrei, ci numai o parte din cei înrolați în armată, iar mulți dintre foștii și actualii noștri legionari nu au învățat să își ceară iertare pentru crimele pe care legionarii le-au făcut, ci, dimpotrivă, strecoară și în sufletele celor de azi, care nu mai cunosc ce și cum s-au petrecut lucrurile, sămânța răzbunării, sămânța războiului, sămânța urii.

Însă tocmai aceste manifestări extremiste care ajung până la noi, cei de azi, arată că legionarii români, deși ortodocși, aveau o mentalitate și o viață care nu au de-a face cu Ortodoxia. Că au fost o mișcare și apoi un partid cu anumite idei ortodoxe, dar care a produs crime neortodoxe[7].

Și oricine, sub numele de ortodox, urăște, minte, înșală, se răzbună, fură, plănuiește și săvârșește asasinate, nu are de-a face cu viața și cu teologia Bisericii Ortodoxe, chiar dacă, în anumite privințe, el se călăuzește de învățături ortodoxe.

Căci ce înseamnă, de fapt, a fi extremist? Înseamnă a nu respecta toate învățăturile Bisericii, ci a socoti importante doar pe unele, pe care tu le preferi. Sau a inventa probleme „ortodoxe” și a cere ca aceste invenții ale tale să fie centrale pentru viața Bisericii.

Și acum, înainte de Sfântul și Marele Sinod din Creta[8], extremismul la nivel online a ajuns la cote mari. Extremism alimentat nu numai de oameni nepregătiți teologic, ci și de profesori de teologie ortodoxă.

Și, în acest sens, am privit cu durere, într-o filă video la nivel online, omilia unui venerabil Părinte Profesor de Dogmatică grec, care a mărturisit faptul, că de ceva vreme, Preoți și Monahi din Grecia ortodoxă, nu mai ascultă în mod faptic de „ierarhia oficială”, după cum spunea el, nu o mai bagă în seamă, ci se întrunesc periodic să discute propriile lor probleme, mai ales „cele legate de ecumenism”. Și asta a spus-o un Preot și un Profesor de Teologie Dogmatică Ortodoxă, cu 40 de ani în spate de carieră universitară.

Se petrece asta și în România? Și aici, Preoți și Monahi nu mai ascultă de ierarhia Bisericii, ci își fac „sinodul” lor paralel? Care e adevărul?

Pentru că, din ce spunea Profesorul grec de teologie, înțeleg că în Grecia se trăiește „ortodox” mai mult „schismatic”, mai mult „în indiferență” față de ierarhia Bisericii, decât în conlucrare cu ea.

De aceea, iubiții mei, vă îndemn să vă ocupați de lucrurile esențiale ale vieții ortodoxe și anume de curățirea de patimi și de aprofundarea teologiei ortodoxe, decât să trăiți într-o disidență, într-o formă de schismă nedeclarată cu Biserica, care nu duce la nimic bun!

Cu cât ne înțelegem mai bine pe noi înșine și păcatele noastre, cu atât înțelegem mai bine voia lui Dumnezeu cu noi toți. Căci ceea ce ne deformează concepția despre viață sunt tocmai patimile noastre și nu patimile altora, nu imoralitatea sau necredința altora, nu sărăcia din țară, nu catastrofele.

De aceea vă doresc o pregătire bună și pașnică pentru post, pentru Postul cel mare, și o așteptare curată a Învierii Domnului, apoi a Cincizecimii, zile în care va avea loc și Marele Sinod al Bisericii. Căci pentru un astfel de mare eveniment eclesial trebuie să ne pregătim ascetic, trebuie să ne pregătim prin post și rugăciune, rugându-ne pentru Ierarhii Bisericii care vor lua hotărâri și în locul nostru.

Pentru că atunci când ne alegem președintele și parlamentarii, noi îi alegem pe cei care decid în locul nostru. Pe când acum, la Marele Sinod al Bisericii, Ierarhii Bisericii sunt cei care decid în locul nostru, al tuturor. Fapt pentru care trebuie să ne rugăm, să fim în rugăciune pentru ei și pentru întreaga Biserică, pentru ca Dumnezeul nostru treimic să decidă împreună cu Biserica Lui despre credința noastră.

Căci de aceea un Sinod al Bisericii se numește Sfânt Sinod: pentru că Dumnezeu, Cel care e sfințenia noastră, hotărăște împreună cu Ierarhii Bisericii. Și când El hotărăște dimpreună cu oamenii, atunci se hotărăsc lucruri bune. Dar lucruri care sunt înțelese în profunzimea lor nu de oamenii simpli și cu puține studii teologice, ci de oamenii Sfinți și plini de teologie.

Așadar să așteptăm cu credință viitorul și nu ca niște oameni necredincioși!

Să așteptăm împreună cu Dumnezeu, Cel care e stânca nădejdii noastre. Pentru că astfel vom înțelege, fiecare dintre noi, ce e bine să facem și ce trebuie să facem. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de vineri, 12 februarie 2016, zi înnorată, cu temperatura de + 5 grade.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Tyre,_Lebanon.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Sidon.

[4] Cf. http://www.conformingtojesus.com/charts-maps/en/judges_map.htm.

[5] Cf. http://www.conformingtojesus.com/charts-maps/en/map_of_israel_at_the_time_of_jesus.htm.

[6] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fenicia.

[7] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mi%C8%99carea_Legionar%C4%83.

[8] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/26/sinaxa-intaistatatorilor-bisericii-ortodoxe-geneva-22-27-ianuarie-2016/.

Did you like this? Share it: