Și aceasta pentru că „descoperirea morții, scrierea descoperirii morții semnifică întâia degradare a absurdului. Descoperind moartea ignorăm absurdul”[1].

Ceea ce spune Nichita, că moartea degradează absurdul, e o gândire întru totul ortodoxă. El sesizează corect că „moartea este singura [noastră] posesiune. Ea este [urmarea] păcatul[ui] originar”[2], „pentru că simbria [plata] păcatului este moartea” (Rom. 6, 23).

Ceea ce este cu adevărat absurd este păcatul, iar moartea, care limitează păcatul, încetinește absurdul. Sau, cum bine a zis Nichita, moartea „semnifică întâia degradare a absurdului”, pentru că degradarea totală și definitivă a absurdului o realizează Învierea. Datorită ei, putem spune ca poetul: „moartea este o idee ratată”[3].

Îndoirea luminii e un poem care începe cu o aluzie la o altă epopee („Încercam să încordez lumina,/ asemenea lui Ulisse arcul, în sala/ de piatră a pețitorilor”), încât putem spune că Nichita avea în gând, de pe atunci, o epica magna.

Laitmotivul poemului îl reprezintă ceea ce spune și titlul: încercarea de a îndoi lumina. Care se soldează mereu cu un eșec.

Însă Îndoirea luminii este un poem-retrospectivă, în care „timpul intră-n timp/ ca două oglinzi paralele” și poetul se află coborând „pe propriile-mi trupuri regăsite/ ca pe-o scară”.

Retrospectiva despre care vorbeam începe „din adâncul pământului”, care „e plin de morți” și de la „timpul dus”, recapitulează „vechi imagini”, continuă cu adolescența și copilăria poetului, pentru a ajunge la timpul prezent, unul ferice.

Apare, din nou, „ochiul noului născut”, care se identifică, la Nichita, cu perspectiva poeziei: „Râzi, ochiule, despică-ți orizontul/ și fii încăpător și fii atent, mereu./ Cascada lumii las-o să irumpă/ în peștera flămândă a sufletului meu. /…/ Ceea ce învingea devenea real/ ca o pregătire solemnă/ pentru răsăritul soarelui/ văzut de ochiul noului născut”.

E o diferență între „retina ochiului rănită de lumină” și „răsăritul soarelui/ văzut de ochiul noului născut”.

Cunoașterea pare posibilă numai dacă peisajele lumii sunt o continuă anamneză – ca odinioară la Eminescu – a momentului în care universul a fost adus întru ființă: „lumina taie haosul și-l umple/ cu chipuri, cu imagini, cu semințe”.

Numai dacă ochiul privește ingenuu e posibilă cunoașterea poetică, cunoașterea

Poetul se afla într-un moment în care era profund încrezător în geniul său, în forța sa de creație: „E ora mea de-acum, mai vie/ decât lumina-n reverie/ și simt miracole cu mult mai mari în clipele venind/ decât în anii rari”.

Au fost ani, în care bucuria și nădejdea s-au arătat rare, ca un soare pâlpâind, în care timpul se număra încet…iar acum venise o vreme în care „speranța era mai deasă decât lumina” soarelui.

Volumul acesta, Dreptul la timp, ține balanța dreaptă între tristețea morții sau compătimirea dureroasă și elanul vieții și al creației, fericirea iubirii. Sau poate e ceva mai înclinată înspre cele din urmă…

Lumina care nu se lăsa îndoită sau încordată era…timpul inflexibil. Însă atunci când „ora pleca, smulgându-se-n salturi/ din pergamentul cu taine, de sub litera ștearsă și lină…/ O, izbucneam săgetat atât de iute-n înalturi,/ că mă preschimbam în lumină” (La ceasul cu arlechini).

Frenezia creației îl făcea, neîndoielnic, să aibă sentimentul că se poate întrece cu viteza sunetului sau a luminii, ba chiar că poate sparge bariera…timpului: „și uneori îmi pare…că se rupe timpul” (Amintindu-mi), „și caii aleargă, până când sparg cu boturile secunda” (Quadriga), „mi-ar fi căzut din mâini piatra secundei,/ plesnită” (Invocare), „smulg,/ din ființa auzită a secundei/ de atunci,/ trupurile noastre”… (După-amiaza unui cântec), „ora pleca, smulgându-se-n salturi” (La ceasul cu arlechini), „și ora, lovită, se sparse-n minute” (Îmbrățișarea, din vol. O viziune a sentimentelor).

Pentru Nichita, „primul și cel mai puternic sentiment este sentimentul timpului”[4]. Însă el are multe percepții pentru timp. Există „timpul ca lumină”:

„Timpul este de fapt lumină. În acest sens, unitatea cea mai mică de timp este fotonul. […]

Interiorul fotonului ține esența [materială a] universului: timpul. Transformarea luminii în existență și transformarea existenței în lumină, așa cum mi-o închipui acum, poate fi o metaforă. Dar dacă nu e numai o metaforă?”[5].

Dar există și „timpul ca distanță”: „timpul e numele ritual al distanțelor”[6]. Sau: „a iubi, ca și trecerea timpului, ne îndepărtează de lege. Timpul este depărtarea dintre lege și eroare”[7].

Alteori afirmă: „Ideea timpului nu poate fi concepută, ca și ideea cuvântului, în cazul timpului numindu-se secundă. Așa cum gândirea e făcută din cuvinte și cuvântul e făcut din litere, [tot la fel,] literele cuvântului ce exprimă timpul se numesc secunde[8].

Sau „nici nu există trecerea timpului. Timpul trece numai când noi îl imaginăm. […] Invenția ceasurilor solare, a clepsidrelor și a ceasurilor cu cuc ne atrage atenția că suntem mai mici decât ne părem nouă înșine…”[9].

Așadar, poetul și-a primit „dreptul la timp” prin naștere și, mai mult decât prin naștere, printr-o renaștere sau înviere poetică, prin care contemplă lumea cu „ochiul noului născut”, al pruncului pentru care toate sunt frumoase și minunate.

Nichita ajunge în punctul în care constată că a trecut de etapa silabisirii secundelor, într-o alta în care timpul se sparge și își arată orele, minutele, secundele…fotonii.

Se pare că poetul a reținut acea descoperire științifică recentă, care afirmă că la baza universului material se află particule de lumină, că și esența materială a lumii este tot lumina, după cum lumina dumnezeiască este fundamentul întregii vieți, izvorul întregii existențe.

Frumusețea neașteptată a versurilor lui Nichita, spontaneitatea expresiei sale poetice și însăși inovația vin din credința lui adâncă în frumosul neviciat, în bine, în adevăr.


[1] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 72.

[2] Idem, p. 81. [3] Idem, p. 336. [4] Idem, p. 69. [5] Idem, p. 92-94. [6] Idem, p. 336-339. [7] Idem, p. 76.

[8] Nichita Stănescu, Antimetafizica, op. cit., p. 354.

[9] Idem, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 355.

Did you like this? Share it: