Zi: 16 februarie 2016

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a.

***

În XXXI, 21, Sfântul Grigorios spune că Sfântul Duh e pomenit în Sfânta Scriptură și că El a fost cunoscut și în vechime, după cum e cunoscut și de cei de acum, din Biserică[1]. Pentru că în Vechiul Testament a fost predicat în mod clar Tatăl, pe când Fiul într-un mod mai întunecat. Pentru ca apoi, în Noul Testament, să fie revelat Fiul, pe când dumnezeirea Sfântului Duh să fie arătată în mod tainic[2].

Însă, în viața Bisericii, s-a încetățenit în noi Duhul Sfânt, arătându-ne mult mai clar prezența Lui[3].

Și Sfântul Grigorios găsește că lucrurile s-au petrecut în firescul lor. Pentru că era nevoie, mai întâi, să fie mărturisită dumnezeirea Tatălui, apoi ca Fiul să fie propovăduit în mod deschis, pentru ca, în cele din urmă, să fie propovăduit Duhul Sfânt[4].

În XXXI, 27, Sfântul Grigorios consideră că atunci când Domnul le-a spus Sfinților Apostoli că Duhul Sfânt îi va învăța pe ei toate [In. 14, 26], s-a referit și la faptul că îi va învăța și dumnezeirea Duhului Sfânt[5].

Iar dacă în cap. al 21-lea al predicii de față, Sfântul Grigorios a spus că Sfântul Duh e pomenit în Scriptură, că pnevmatologia e scripturală, în XXXI, 29, el arată ce spune Scriptura că a făcut Duhul Sfânt. Astfel, Sfântul Duh a fost înaintemergător al nașterii lui Hristos, după care, la Botezul Lui, Duhul Sfânt L-a mărturisit pe Hristos. Când e ispitit Hristos, Duhul Îl duce în pustiu [Lc. 4, 1]. Când face Hristos minuni, Duhul Îl însoțește. Când Hristos Se înalță la cer, Duhul Îi este urmaș[6].

După care el vorbește despre numirile scripturale ale Duhului Sfânt. Căci Duhul Sfânt este „Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, mintea lui Hristos, Duhul Domnului, Însuși Domnul, Duhul înfierii, al adevărului, al libertății. [El este] Duhul înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului, al tăriei, al cunoașterii, al evlaviei, al fricii de Dumnezeu”[7]. Duhul Sfânt e Făcătorul a toate și le umple pe toate cu ființa Lui. El le ține pe toate, umplând lumea după ființa Lui, dar e neîncăput în lume după putere[8].

Duhul Sfânt e bun, drept, stăpânitor, Care sfințește prin firea Lui, Care măsoară și împarte, Care umple și ține. El a primit moștenire, e slăvit, e împreună-numărat cu Tatăl și cu Fiul, e amenințător, e degetul lui Dumnezeu, e foc ca Dumnezeu, arătând prin aceasta deoființimea Sa cu Tatăl și cu Fiul[9].

Duhul Sfânt este Făcător al lumii, El ne zidește din nou prin Botez, apoi prin învierea din morți.

Duhul Sfânt cunoaște toate, ne învață pe noi, suflă unde vrea și cât vrea, ne călăuzește, vorbește, ne trimite[10].

El îi desparte/ îi separă pe Sfinți de cei păcătoși, Se umple de mânie pe păcatele noastre, ne ispitește ca să vadă credința noastră, ne descoperă lucruri, ne luminează[11]. Duhul Sfânt e Dătător de lumină și de viață, e făcător de temple duhovnicește, pentru că este îndumnezeitorul și desăvârșitorul nostru. El precede Botezul nostru și e cerut de noi după Botez. Duhul Sfânt lucrează toate ca Dumnezeu, fiind împărțit în limbi de foc. Duhul Sfânt împarte harismele și El face Apostoli, Profeți, Evangheliști, Păstori și Învățători.

Duhul Sfânt cugetă, Se dăruie în multe feluri, e limpede, e clar, e neîntinat, e neîmpiedicat de cineva. Căci El este preaînțelept, arătându-Și lucrările în multe feluri și lămurindu-i și limpezindu-i pe toți. Duhul Sfânt e de Sine stătător și neschimbător, e atotputernic, e atoatescrutător și pătrunde prin toate duhurile cugetătoare curate ale Îngerilor și Sfinților Lui[12].

Duhul Sfânt este Mângâietorul nostru. Iar blasfemia împotriva Lui este de neiertat[13].

După care Sfântul Grigorios ne aduce două exemple create pentru ca să înțelegem, întrucâtva, realitatea Dumnezeului nostru treimic. Și primul exemplu este izvorul, râul și ochiul de apă[14]. Toate poartă apa, dar sub forme diferite, după cum Dumnezeul nostru treimic e unul după ființa Lui dar întreit în persoane. Al doilea exemplu: soarele, raza și lumina. Căci raza și lumina nu sunt alt soare, dar se arată ca răsărind din soare[15]. De aceea toți trebuie să ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, unicei Dumnezeiri și Puteri, căci Ei I se cuvine toată slava, cinstea și puterea în vecii vecilor[16].

Predica a 32-a este editată în PG 36, col. 173-212 și a fost rostită în 380[17]. Ea poartă titlul: Despre stăpânirea de sine în discuții și că nu toți oamenii [pot] și nici în orice vreme trebuie să discutăm despre Dumnezeu[18]. Și în care Sfântul Grigorios spune că cel mai frumos cuvânt al nostru este cuvântul pace, pe când cel mai urât și mai periculos cuvânt este pentru noi cuvântul ceartă[19]. Pentru că pacea zidește și extinde Biserica, pe când cearta o împarte.

De aceea, cei care se pornesc repede spre ceartă când e vorba despre discuții teologice, sunt cei înflăcărați, dar care nu au și rațiune și cunoaștere, și a căror credință navighează fără cârmaci[20]. Pentru că râvna pentru cele duhovnicești trebuie să fie însoțită de o cunoaștere profundă a teologiei și a vieții Bisericii și de puterea de a discerne mereu între ce e bine și ce e rău.

În XXXII, 10, Sfântul Grigorios Teologul vorbește despre rânduiala ierarhică a Bisericii[21]. Însă, deși unii au rolul de cap, alții de ochi, alții de mâini, alții de picioare în Biserică, totuși, cu toții suntem într-o bună unire și ne purtăm unii pe alții[22]. Pentru că toți suntem în trupul lui Hristos și suntem un singur Hristos, fiindu-ne mădulare unii altora[23]. De aceea, Sfântul Grigorios ne învață să respectăm și să păstrăm rânduiala în Biserică, adică raporturile firești între cler și credincioși[24]. Pentru că unii conduc Biserica, iar alții se lasă conduși de ierarhia Bisericii.

Predica a 33-a poartă numele Împotriva arienilor și despre sine însuși[25] și se află editată în PG 36, col. 213-238. A fost rostită la mijlocul anului 380[26]. Și în ea aflăm situația dureroasă a Bisericii de la acea dată. Pentru că arienii (urmașii întru erezie ai ereticului Arios, condamnat la Sinodul I Ecumenic, din 325) erau majoritari în Constantinopol. Tocmai de aceea, arienii se considerau bogați în credincioși și se mândreau cu asta, iar Biserica era săracă de oameni[27].

Din XXXIII, 8 aflăm că unii dintre credincioșii Bisericii îi reproșau Sfântului Grigorios Teologul că se îmbracă într-un veșmânt uzat, ponosit și că nu are fața elegantă[28]. Totodată spuneau despre el că e rustic și grosolan în vorbire[29]. Însă cei care se pronunță asupra lui, le spune el, trebuie să remarce în același timp că el nu bârfește, nici nu e glumeț, nu e avid de cumpărături și nici de pălăvrăgeală, ci de conversația serioasă[30]. El nu frecventează Zevxipponul (locul în care ereticii își prezentau învățătura)[31] ca pe un nou Ierusalim[32] și nici nu umblă din casă în casă ca oamenii lingușitori și care se burdușesc de mâncare[33].

În XXXIII, 9, Sfântul Grigorios se caracterizează pe sine drept un om de modă veche și un filosof, care consideră că cerul este comun tuturor. Pentru că noi avem în comun întreaga creație a lui Dumnezeu dar și credința Bisericii[34].

În capitolul al 10-lea al predicii sale, el le răspunde celor care l-au făcut țăran, și le spune că Sfinții David și Amos, Profeții Domnului, au fost păstori[35]. Și Sfântul Moisis a fost păstor, și Sfântul Elisseos se îmbrăca în piele de oaie, după cum și Sfântul Ioannis Botezătorul s-a îmbrăcat ascetic. De aceea, Dumnezeu Însuși, subliniază Sfântul Grigorios, este apărătorul rusticității sale[36]. Și pentru aceasta el vrea să fie pus împreună cu Bitleemul, pentru ca să fie disprețuit împreună cu staulul în care S-a născut Domnul[37].

În XXXIII, 16, Sfântul Grigorios vorbește despre eretici, amintind de Valentinos, de cei care credeau în eoni, de Marcionos, de Montanos, de Manos, de Navatos, de Sabbelios, de Arios[38]. Și îi consideră pe arieni, pe urmașii lui Arios întru credința cea rea, drept noul iudaism [39], pentru că limitează Dumnezeirea la Cel nenăscut[40], adică la Tatăl. Însă Tatăl nu suportă să fie lipsit de Fiul, după cum nici Fiul să fie lipsit de Duhul Sfânt[41]. Căci niciun om nu poate fi duhovnicesc fără Duhul Sfânt[42].

Predica a 34-a este editată în PG 36, col. 241-256 și a fost rostită la venirea egiptenilor[43].

A fost rostită de el în luna august a anului 380[44]. Iar egiptenii despre care se face vorbire aici, făceau parte dintr-o flotă egipteană, care a adus cereale în Constantinopol. Și egiptenii, în loc să se ducă în bisericile arienilor, au venit în Biserica Sfântului Grigorios Teologul, la slujbă[45]. De aceea, el s-a referit la ei, la cei veniți în Biserica lui.

Și el le laudă râvna lor. Pentru că Egiptul a fost îmbogățit de Domnul, de Cel care a fost odată fugar în Egipt[46].

În XXXIV, 5 el vorbește despre idolatria păgână a Egiptului, dar și despre cum egiptenii s-au lepădat de idolii lor pentru Hristos[47]. De aceea, el îi îmbrățișează și îi salută pe egiptenii veniți la Biserică, socotindu-i membri ai unuia dintre cele mai nobile popoare creștine[48].

Poporul Bisericii este cel curățit de Cuvântul lui Dumnezeu[49] și este călăuzit bine de către Duhul Sfânt[50]. Iar Dumnezeu consistă în Trei foarte mari: în Cauză, Făcător și Desăvârșitor, adică în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care nu Se separă unul de altul și prin asta să împartă firea Lor comună, dar nici nu se contractă, pentru a Se transforma într-o singură persoană[51].

Căci nebunia ariană era aceea care împărțea firea și separa persoanele dumnezeiești, pe când ateismul sabellian vorbea despre contractarea Treimii într-o singură persoană[52]. Și Sfântul Grigorios numește sabellianismul ateism, pentru că el distruge Treimea. Așadar, cine nu mărturisește că Dumnezeu e tripersonal e un ateu. Pentru că nu vorbește despre Dumnezeul cel adevărat, despre Dumnezeul treimic.

Pentru că noi, creștinii ortodocși, ne închinăm unei Dumnezeiri în trei persoane[53]. Căci toate pe care le are Tatăl, le are și Fiul, în afară de faptul de a fi Cauză/ Izvor. După cum toate pe care le are Fiul le are și Duhul Sfânt, în afară de filiație[54].

În XXXIV, 14, Sfântul Grigorios Teologul atestă faptul că Sfântul Lucas Evanghelistul este autorul cărții Faptele Apostolilor[55]. Pentru ca în cap. al 15-lea al predicii, și ultimul, el să ateste faptul că Epistola a doua către Corinteni e a Sfântului Apostol Pavlos[56].

A 35-a predică a Sfântului Grigorios, Patriarhul Constantinopolului, se numește: Despre Mucenici și împotriva arienilor[57].

Ea este editată în PG 36, col. 257-262 și e din luna noiembrie a anului 380[58].

Iar aici el spune că Sfinții Mucenici au învins în marele război[59] al chinurilor. În XXXV, 3, Sfântul Grigorios vorbește despre Sfântul Profet Iliu, cel prigonit de împărăteasa Iezabel și spune că via lui Dumnezeu este Biserica Lui[60]. Această predică, însă, nu are final, fiind prezentată aici ca una neterminată, formată doar din 4 capitole.

A 36-a predică a Sfântului Grigorios e editată în PG 36, col. 265-280 și are un titlu lung: Despre sine, și către cei care spun că el a râvnit scaunul Constantinopolului, și despre râvna poporului, pe care a arătat-o față de el[61]. Iar ea a fost rostită pe la mijlocul lunii decembrie a anului 380[62].

Și aici acesta ne spune că invidia l-a întunecat pe Lucifer și l-a făcut să cadă din mintea lui luminată. Iar Adam a fost izgonit din Paradis, fiind jefuit de el prin plăcere și femeie[63]. Însă, dacă cinstim purpura împăraților sau haina și barba filosofilor, trebuie să ne aducem aminte că săracul Lazaros a fost disprețuit[64], dar a moștenit Împărăția Lui.

---

[1] PG 36, col. 156/ Idem, p. 171. [2] PG 36, col. 161-162/ Idem, p. 175. [3] PG 36, col. 161/ Ibidem. [4] Ibidem/ Ibidem. [5] PG 36, col. 164/ Idem, p. 176. [6] PG 36, col. 165/ Idem, p. 177. [7] Ibidem/ Idem, p. 178. [8] Ibidem/ Ibidem. [9] Ibidem/ Ibidem.

[10] PG 36, col. 165-168/ Ibidem. [11] PG 36, col. 168/ Ibidem. [12] Ibidem/ Ibidem. [13] Ibidem/ Idem, p. 179. [14] PG 36, col. 169/ Idem, p. 180. [15] Ibidem/ Ibidem. [16] PG 36, col. 172/ Idem, p. 181.

[17] PG 36, col. 173, n. a. [18] PG 36, col. 173-174. [19] PG 36, col. 175-176. [20] PG 36, col. 179-180. [21] PG 36, col. 185-186. [22] PG 36, col. 185. [23] PG 36, col. 185-186. [24] PG 36, col. 187-188.

[25] PG 36, col. 213-214/ În engleză: ed. Charles Gordon Browne and James Edward Swallow, http://www.newadvent.org/fathers/310233.htm. [26] PG 36, col. 213-214, n. a/ Ibidem. [27] PG 36, col. 213-214/ Ibidem. [28] PG 36, col. 223-224/ Ibidem. [29] PG 36, col. 223/ Ibidem. [30] PG 36, col. 225-226/ Ibidem. [31] PG 36, col. 225, n. 68.

[32] PG 36, col. 225/ ed. Charles Gordon Browne and James Edward Swallow. [33] PG 36, col. 225-226/ Ibidem. [34] Ibidem/ Ibidem. [35] Ibidem/ Ibidem. [36] PG 36, col. 227-228/ Ibidem. [37] Ibidem/ Ibidem. [38] PG 36, col. 233-234/ Ibidem. 39] PG 36, col. 233-236/ Ibidem. [40] PG 36, col. 236/ Ibidem. [41] PG 36, col. 235-236/ Ibidem. [42] Ibidem/ Ibidem.

[43] PG 36, col. 241-242/ În engleză: ed. Charles Gordon Browne and James Edward Swallow, cf. http://www.newadvent.org/fathers/310234.htm. [44] PG 36, col. 241, n. a. [45] Cf. http://www.newadvent.org/fathers/310234.htm. [46] PG 36, col. 241-242/ ed. Charles Gordon Browne and James Edward Swallow. [47] PG 36, col. 245-246/ Ibidem. [48] Ibidem/ Ibidem. [49] PG 36, col. 248/ Ibidem. [50] Ibidem/ Ibidem.

[51] PG 36, col. 249-250/ Ibidem. [52] Ibidem/ Ibidem. [53] PG 36, col. 249/ Ibidem. [54] PG 36, col. 251-252/ Ibidem. [55] PG 36, col. 253-254/ Ibidem. [56] Ibidem/ Ibidem. [57] PG 36, col. 257-258. [58] PG 36, col. 257, n. a. [59] PG 36, col. 257. [60] PG 36, col. 259-260. [61] PG 36, col. 265-266. [62] PG 36, col. 265, n. a. [63] PG 36, col. 269-270. [64] PG 36, col. 277-280.