Predică la Duminica a 33-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei^[1],

încep predica de azi prin a vă face o mărturisire de conștiință. O mărturisire pe care n-am mai făcut-o niciodată. Și știu că ea este spre folosul nostru, al tuturor.

Și mărturisirea mea de azi e aceasta: pe mine mă obosește enorm, mă sleiește de puteri slujirea preoțească. Mă doboară în adâncul ființei mele. Fapt pentru care, de fiecare dată, ies din slujire fără gânduri, ca din cer, și istovit, vlăguit, dar împăcat pe deplin.

Uneori ajung atât de obosit încât uit atotcunoscutele ectenii, pe care, de copil, le-am învățat pe de rost de la 14 ani. Și pentru ca să nu-i încurc pe coslujitorii mei, întotdeauna stau cu Liturghierul la mine, și le citesc după el, pentru că mintea mea…e scoasă din ea însăși…

Pentru că nu mă obosește în mod fundamental rugăciunea, cântarea, cădirea, starea în picioare la slujbă, predicarea, ci acestea mă bucură, îmi fac bine, mă întăresc interior.

Ci ceea ce mă obosește e…prezența în fața lui Dumnezeu. Căci ceea ce mă obosește enorm este preaplinul slavei lui Dumnezeu, pe care îl simt la Slujbe. Mai ales la Dumnezeiasca Liturghie. Căci atunci când mă las deschis cu totul, cu toată ființa mea, în fața lui Dumnezeu, și încep să mă rog, să mă adâncesc în mine însumi, atunci încep să simt marea revărsare de slavă a Dumnezeului nostru treimic în Biserica Lui, la Slujbe…și asta mă obosește.

Slava Lui îmi scoate mintea din discursivitatea ei, din griji și din amintiri diverse, mi-o umple de tăcere și de contemplare dumnezeiască, și atunci eu simt și trăiesc și văd și mă rog în slava Lui, care e pacea, bucuria, frumusețea mea, dar și imensa mea oboseală, extenuare. Stare pe care, cel mai adesea, nu mi-o simte nimeni, pentru că multul dumnezeiesc atinge adâncurile ființei mele.

Și, despre care experiență, dacă nu vorbesc, nu știe nimeni, pentru că nu caut să par „special” la Slujbe. Ci, dimpotrivă, când slujesc îmi place să nu atrag atenția prin gesturile exterioare, pentru că toată frumusețea fiicei împăratului este înăuntru.

Însă v-am spus ce se petrece cu mine la Slujbe din două motive fundamentale:

1. pentru ca să știți că noi, în altar, nu slujim o nonexistență, ci ne închinăm unui Dumnezeu Care Își revelează de fiecare dată prezența și slava Lui cea dumnezeiască, pentru că este cu noi și coboară mereu la noi și

2. pentru ca să certific ca reale și duhovnicești, și experiențele adevărate și curate pe care dumneavoastră, credincioșii, le aveți la Slujbe.

Căci dacă și noi și dumneavoastră slujim aceluiași Dumnezeu Preasfânt și Preacurat, Care e viu și plin de slavă și putere dumnezeiască, atunci nu putem să stăm în fața Lui și să plecăm din fața Lui fără să fim schimbați profund în adâncul nostru.

Fiindcă nu poți să stai în fața soarelui fără să fii luminat de soare și fără să fii încălzit de el. Însă soarele de deasupra noastră e creat de Dumnezeu și nu e Dumnezeu.

Dar aici, în Biserica Lui, Soarele dreptății, Cel întreit în persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, este lumina, căldura, viața și sfințenia noastră. Și dacă soarele creat de El ne luminează și ne încălzește trupul nostru, cum să nu aprindă sufletul nostru și să nu ni-l umple de bucurie dumnezeiască, cu slava Lui, Însuși Făcătorul întregii existențe? Căci El este Cel pe care noi Îl slujim, Căruia noi I ne închinăm și de la Care cerem tot lucrul cel bun.

De aceea, dacă simțiți bucurie sfântă, pace, curățire interioară, dacă simțiți să vă nevoiți mai mult, să citiți mai mult, să dați milostenie cu bucurie, să ajutați, să vă schimbați viața, să Îi slujiți lui Dumnezeu cu tot ceea ce sunteți și puteți să faceți, acestea sunt luminări ale lui Dumnezeu și atingeri ale Lui de dumneavoastră înșivă.

Iar dacă El Se atinge de noi cu slava Lui, dacă El ne învață cele ale Sale, atunci trebuie să fim mulțumitori și recunoscători pentru aceste mari daruri ale Lui, daruri duhovnicești, care vin pe măsura deschiderii noastre față de El și a curățirii noastre de patimi.

Căci darurile Lui vin când știe Dumnezeu că ne trebuie, pe măsură ce noi ne schimbăm în bine. Însă ele se amplifică în noi, dacă noi rămânem în bine, adică în împlinirea poruncilor Lui.

Și cei care sunt obosiți, extenuați, chiar aproape omorâți de Dumnezeu cu prea multul slavei Lui coborât în ei, cunosc că darurile Lui sunt pentru că noi ne-am dat cu totul Lui și ne nevoim zilnic pentru a ne curăți de patimi, dar că ele întrec cu totul întreaga noastră nevoință. Fiindcă El așteaptă de la noi să începem să ne nevoim, să renunțăm la noi și să ne dăruim cu totul Lui, pentru ca El să înceapă minunile Lui cele mari în noi, minunile mântuirii noastre.

Căci mântuirea noastră e o realitate copleșitoare, pentru că e una dumnezeiască. Mântuirea noastră e coborârea continuă în noi a Treimii, prin slava Ei, începând cu Botezul nostru. De aceea, pe drept cuvânt, un teolog ortodox a numit Biserica o Cincizecime continuă. Pentru că fiecare dintre noi avem acces continuu la slava lui Dumnezeu, pe măsura creșterii noastre duhovnicești. Și numai păcatele noastre, neștiința teologică, lenea, indiferența ne privează de experiențele dumnezeiești și îndumnezeitoare ale mântuirii personale.

Pentru că fiecare dintre noi, pe măsura curățirii noastre de patimi, putem avea experiențe dumnezeiești, luminări, vedenii, înțelegeri sfinte. Fiecare dintre noi putem primi de la Dumnezeu harisme preasfinte și ajutor sfânt prin Îngerii și Sfinții Lui. Pentru că ele fac parte din viața noastră ortodoxă, din viața noastră eclesială, din mântuirea noastră. Ele sunt realitățile cotidiene ale vieții noastre, pentru că viața bisericească e viața noastră cu Dumnezeu.

Iar dacă ne arătăm fără aceste roade sfinte în noi înșine, ca un pământ pustiu și fără de apa slavei Lui, atunci de vină suntem doar noi. Pentru că nu ne-a secătuit nimeni de cele sfinte, decât noi înșine ne-am privat de ele, prin indiferența noastră față de voia lui Dumnezeu.

De aceea, într-un mod propriu pocăinței, adică al îndreptării, începem Triodul cu Parabola fariseului și a vameșului [Lc. 18, 10-14]. Pentru că Dumnezeu îl pune în prim-plan pe fariseu [Φαρισαῖος] și apoi pe vameș [τελώνης] [Lc. 18, 10, BYZ].

Căci parabola El „a spus-o către unii care nădăjduiau în ei înșiși că sunt drepți [εἶπεν πρός τινας τοὺς πεποιθότας ἐφ᾽ ἑαυτοῖς ὅτι εἰσὶν δίκαιοι] și îi disprețuiau pe ceilalți” [Lc. 18, 9].

Adică Domnul a spus predica, mai întâi de toate, pentru cei credincioși, adică pentru farisei, și apoi pentru vameși, pentru cei păcătoși. Căci cei care își imaginau că sunt drepți, erau fariseii, erau oamenii credincioși, oamenii care veneau la templu și făceau toate ale legii după mintea lor, dar nu și după voia lui Dumnezeu. Pentru că ei împlineau legea limitându-se la lege, la împlinirea ei formală, fără să se umple de harul lui Dumnezeu. Pe când vameșii, cum spuneam și altădată, erau cei păcătoși, cei avari, care erau înhăitați cu romanii, și care își exploatau, prin mita pe care o cereau, propriul popor.

Însă Domnul ar spune aceeași predică pentru noi, dacă ar fi acum pe pământ, ținând cont de datele prezentului. El ne-ar spune că fariseii sunt ortodocșii care se cred ortodocși și care nu își mai încap în piele datorită aerelor pe care le au pentru că sunt „ortodocși”, dar care nu arată că sunt oameni duhovnicești, oameni sfinți, oameni care muncesc pentru Biserică, ci doar lăudăroși și agitatori ai mulțimilor, iar vameșii sunt ortodocșii care au uitat de credința lor, deși sunt botezați ortodox și au părinți ortodocși, și trăiesc precum păgânii.

Domnul ar spune aceeași parabolă și pentru noi! Pentru că și noi credem că suntem „drepți” doar pentru că ne rugăm, doar pentru că postim, doar pentru că venim la Biserică, doar pentru că nu facem anumite păcate, dar, prin viața noastră, noi luptăm în continuu cu voia lui Dumnezeu. Căci dacă am fi Sfinți, s-ar vedea acest lucru de la kilometri distanță. Dar pentru că nu trăim sfânt, ci doar ne prefacem că suntem „sfinți”, de aceea Dumnezeu ne arată goi interior. Ne arată așa cum suntem, chiar dacă noi ne îmbrăcăm în multe vorbe.

Însă vorbele nu țin de cald, dar faptele da!

Și dacă am avea faptele dreptei credințe, am avea și cuvintele dreptei credințe și evlavia și bunătatea și smerenia și dragostea cea prea mare, care îi caracterizează pe creștinii ortodocși.

Așa că parabola de azi e a fariseului…și apoi a vameșului!

Pentru că Domnul vorbea cu templierii vremii lui, cu fariseii, așa după cum ar vorbi cu bisericoșii zilei noastre, adică cu cei care vin la Biserică.

Și templierul zilei Lui Îi spunea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc Ție că nu sunt precum ceilalți oameni [Ὁ θεός, εὐχαριστῶ σοι ὅτι οὐκ εἰμὶ ὥσπερ οἱ λοιποὶ τῶν ἀνθρώπων], șarlatani, nedrepți, adulteri sau ca și acest vameș [ἅρπαγες, ἄδικοι, μοιχοί, ἢ καὶ ὡς οὗτος ὁ τελώνης]” [Lc. 8, 11, BYZ]. Vameș care era lângă el, în templu…

Pentru că fariseul nu venise la templu ca să se roage, ci pentru ca să își arate „dreptatea”. Și dacă își arăta el „marea lui dreptate” lui Dumnezeu, Care știa ce prefăcut este, ce păcătos este, ce mim al sfințeniei era, vă dați seama ce spunea el oamenilor? Cum se prezenta el în relațiile cu oamenii?

Dar știți foarte bine cum se prezintă omul plin de sine în societate și în Biserică! Avem exemple vii, pentru că suntem…suntem ca fariseul. Căci și noi putem spune ce-a spus fariseul: „Postesc de două ori [până în] sabat, [și] dau zeciuială din toate câte câștig [Νηστεύω δὶς τοῦ σαββάτου, ἀποδεκατῶ πάντα ὅσα κτῶμαι]” [Lc. 18, 12]. Putem să spunem și mai multe decât a spus fariseul, pentru că Domnul a vorbit în parabolă pe scurt despre părerea de sine a fariseului.

Și noi, preoții și teologii, putem spune: „Iată, Doamne, am făcut teologie, am studiat și studiez cărțile Tale și Ți-am slujit Ție atâția ani, postesc de 4 ori pe an și de două ori pe săptămână, mă rog de dimineață, peste zi, seara și noaptea, dau milostenie când doresc, fac fapte bune, doresc binele oamenilor și nu sunt ca ceilalți ortodocși, care nu știu de niciunele și trăiesc păcătos, sau ca ereticii și ca păgânii, care nu Te cunosc pe Tine cu adevărat”.

Sau noi, extremiștii și revanșarzii, putem spune: „Iată, Doamne, Biserica întreagă nu știe ce să facă, dar eu știu ce să fac, pentru că Tu m-ai făcut să nu fiu ecumenist și nici mason, nu am luat cardul de sănătate și nici nu am cont în bancă, pentru ca să nu fiu un înșelat de Antihrist, care mă va înșela prin intermediul cipurilor, ci m-ai făcut să fiu un român și un ortodox autentic, care îmi cresc copiii și îmi întrețin familia, sunt exemplu de urmat pentru toți, dar nu îi suport pe eretici și pe păgâni”.

Și așa, extremiștii înșelați de demoni se cred „adevărații ortodocși”, ierarhia Bisericii, înșelată de atâtea laude false, se crede „singura posesoare” a adevărului, mamele, cu o bună părere despre rolul lor în familie, se consideră „adevăratele” mame, tații, care cred că au făcut tot ce era de făcut, „adevărații” tați. Pentru că așa e când avem…o bună părere despre noi înșine și îi excludem pe ceilalți. Și, considerăm, că ierarhia poate fi Biserică fără popor sau poporul credincios crede că poate fi Biserică fără ierarhie. Sau mireanul se crede ierarh fără să fie, sau ierarhul uită că e o parte din Biserică și se consideră capul Bisericii, în locul lui Hristos.

Însă, pentru ca să ne aducă la discuția despre noi înșine, despre cine suntem noi în urma a tot ceea ce am făcut și facem, Domnul ne duce la…vameș.

Și nu ne duce la vameș pentru că este „un exemplu de urmat” – pentru că el e un contraexemplu în toate –, ci pentru ca să ne spună altceva, foarte important: că dacă am greșit, dacă am avut o părere foarte „bună” despre noi înșine, și, de aceea, foarte greșită despre noi înșine, și am trăit la întâmplare, oricând, noi, cei care am greșit ani la rând…ne putem schimba.

Vestirea schimbării…e aceea care ne dă nădejde.

Pentru că atunci când auzim că vameșul s-a recunoscut ca păcătos înaintea Lui [Lc. 18, 13] și, prin aceasta, s-a coborât îndreptat [δεδικαιωμένος] întru casa lui [Lc. 18, 14], înțelegem milostivirea cea multă a lui Dumnezeu față de cei păcătoși.

Căci azi, prin Evanghelia de la Dumnezeiasca Liturghie, nu au fost minimalizați cei credincioși, pentru ca să fie ridicați în slăvi cei păcătoși și care se pocăiesc. Ci, dimpotrivă, astăzi am fost învățați de Domnul că adevărații credincioși nu sunt cei care fac lucruri care nu au urmări bune în ființa lor, ci adevărații credincioși sunt cei care fac lucruri bune și cresc prin ele în sfințenie. Adică, adevăratul credincios, e cel care se sfințește la Biserică și nu care se împăunează la Biserică.

Și ca să te sfințești la Biserică trebuie să te umpli de slava Lui, care coboară în Biserică, la Sfintele Slujbe. Și ca să te umpli mereu de slava Lui și să stai în bine, trebuie să te smerești continuu în fața Lui, împlinind poruncile Sale, văzându-te mereu păcătos.

Pentru că fariseul s-a dat de gol că e un pseudo-credincios prin aceea că lipsea din el conștiința păcătoșeniei sale, conștiință care e însoțită întotdeauna de slăvirea lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui. Căci omul care sporește în sfințenie nu uită niciodată că e om păcătos, ci, dimpotrivă, tocmai creșterea lui în sfințenie îl face să se considere și mai păcătos…și nu „și mai drept”. Dar el știe că sfințenia lui e conlucrare cu Dumnezeu, pentru că El îl umple de har și acela îl primește și lucrează prin harul Lui tot binele.

De aceea, fariseul a fost vădit ca farsor, ca pseudo-credincios: pentru că nu se ocupa de cele firești ale credincioșilor. Adică de curățirea de patimi. De vederea de sine. De plângerea păcatelor proprii. Ci el se ocupa cu păcatele altora, cu „măsurători” ale „dreptății” lui în comparație cu alții, după cum, astăzi, mulți se ocupă cu Antihristul, cu 666, cu ecumenismul, cu masoneria, cu cataclisme, cu minciuni, cu aproximări, cu frici inventate, cu agitarea maselor.

Pentru că fariseul era un practicant al cultului, un ritualist, dar nu un om credincios. Nu era un om al evlaviei, așa cum, spre exemplu, era Sfântul Simeon Primitorul de Dumnezeu, cel plin de har, sau Sfânta Anna, Profetesa, sau Sfântul Ioannis Botezătorul, care erau luminați de Dumnezeu ce să facă și li se descopereau cele dumnezeiești.

Iar fariseul din parabolă seamănă cu mulți dintre noi, care suntem ritualiști, care suntem toată ziua la Biserică, care suntem confundați cu „adevărații robi ai lui Dumnezeu”, dar niciodată nu arătăm că trăim sfânt, ci ne sunt ochii numai după mâncare, după băutură, după bani, după distracții, avem orgolii nemăsurate, avem pretenții odioase, avem multă nesimțire și necredință.

Însă, în același timp, Domnul nu a lăudat pe vameș, adică pe păcătos, pentru că e păcătos! El nu ne spune azi că trebuie să îl avem drept exemplu pe cel păcătos, adică să păcătuim și noi ca el, pentru că „Dumnezeu ne iartă” și „nu e nicio problemă”!

Exemplul nostru nu e vameșul, nu e viața lui, după cum nu e nici orgoliul fariseului, buna lui părere de sine. Ci noi trebuie să avem viața fariseului, viața lui plină de fapte, dar conștiința păcătoșeniei ca vameșul. Pentru că niciunul dintre ei nu ne învață binele integral prin viața lor.

Iar noi, cum spuneam și altădată, nu suntem doar farisei sau doar vameși, ci suntem niște farisei-vameși sau niște vameși-farisei.

Căci, cu toții, ne-am încrezut la un moment dat în noi înșine sau am păcătuit enorm, și am fost și suntem și una și alții: și farisei și vameși. Căci uneori ne înălțăm cu mintea și credem lucruri mari despre noi, dar, printr-o cădere în păcat, ne aducem aminte cine suntem. Și iarăși devenim vameși, care cerem, în mod smerit: „Dumnezeule, fi milostiv mie, păcătosului [Ὁ θεός, ἱλάσθητί μοι τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 8, 13].

Și în slujbele Triodului ni se va accentua mereu, în fiecare zi liturgică, conștiința păcătoșeniei, pentru ca să nu uităm cine suntem. Sau pentru ca să învățăm ca, pe fiecare zi, să ne prihănim pe noi înșine. Adică să ne aducem aminte, pe fiecare zi, păcatele noastre și să ne învinovățim pentru ele. Căci numai astfel ele se curățesc: dacă noi le punem mereu înaintea ochilor noștri. Dacă, chiar și după ce suntem iertați prin Spovedanie, noi le avem înainte, ca răul pe care noi I l-am făcut lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, Triodul începe cu recunoașterea de sine! Cu acea stare de pocăință care nu ne mai lasă să pierdem timpul cu povești, pentru că noi privim spre rana noastră. Și cine își vede rănile sufletului mai bine decât pe cele ale trupului, acela e om duhovnicesc. Acela e obosit la Slujbă de slava lui Dumnezeu, acela e plin de pace și de îngăduință, de înțelegere și de voie bună, pentru că el dorește binele lui Dumnezeu în toți.

Căci aceasta e marea problemă a noastră: că noi vrem pentru alții „binele nostru”, binele așa cum îl vedem noi, și nu binele pe care îl vrea Dumnezeu. Însă când Dumnezeu îi umple de bine pe robii Săi, atunci se petrec schimbări reale în oameni și nu de fațadă, și aceste schimbări sfinte bineînmiresmează pe om, îl fac o câmpie plină de flori și de mirosuri sfinte.

Așa că nu ne ajută cu nimic să ne prefacem că ne e bine, că suntem bine, că suntem duhovnicești, că suntem sfinți, dacă nu suntem. Pentru că toți avem nevoie, mai întâi de toate, să ne vedem și să ne recunoaștem ca păcătoși în fața Lui.

Pentru că evlavia nu constă în relația noastră cu oamenii, cu modul în care ne percep și se comportă oamenii față de noi, ci evlavia se naște din relația noastră reală și continuă cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, la Slujbe și oriunde suntem, a fi evlavioși nu înseamnă a fi în mod strident bisericoși, ci înseamnă a fi plini de slava Lui și a ne comporta într-un mod cuviincios, fără prea multă paradă de duhovnicie.

Căci cel duhovnicesc nu pierde nimic dacă nu se arată drept duhovnicesc oamenilor, pe când, cel care nu e duhovnicesc, dar vrea să fie crezut „duhovnicesc”, se zbate tot timpul să fie crezut de toți ca „duhovnicesc”. Însă cel duhovnicesc preferă să se spună despre el minciuni sau să fie nesocotit, tratat cu indiferență, decât să fie lăudat la modul fanfaronic. Pe când falsul credincios tocmai de laude, de temenele, de băgarea lui în seamă are nevoie.

Să începem pregătirea pentru post cu bunul simț al credinței! Adică cu acea simțire că noi suntem păcătoși, că nu am făcut nimic esențial în viața noastră, dar că vrem să ne schimbăm, să ne schimbăm continuu! Și dacă vrem schimbare interioară, dacă vrem primenire, atunci vrem primăvară.

Și cu toții putem fi o primăvară a lui Dumnezeu. Cu toții putem fi alții, pentru că schimbarea e normală și e neapărată. Noi vrem mereu să fim alții, dar schimbarea reală e cea care ne schimbă ontologic, ființial. Și, cu Dumnezeu, această schimbare nu numai că e posibilă, ci e impunător de frumoasă, e o primăvară care înflorește continuu. Amin!

---

[1] Scrisă în ziua de 18 februarie 2016, zi de joi, cu cer înnorat și + 5 grade afară.