Iubiții mei[1],

eu nu cred că excesul de predicare dăunează grav sănătății, dar cred că excesul de ură și de intoleranță separă Biserica, separă comunitățile locale, separă membrii unei familii, separă o societate în mod fundamental. Pentru că ura, intoleranța, excluderea altora pe motiv că nu cred, nu trăiesc ca noi, nu sunt ca noi, nu au opinii asemenea nouă, nu-i iubesc pe cei pe care îi iubim noi, nu are de-a face cu normalitatea și nici cu democrația.

Pentru că normalitatea, existența socială a unora lângă alții, exclude intoleranța, chiar dacă fiecare avem crezurile noastre și modul nostru de-a fi, pe când democrația, pe care vrem, spunem sau credem că o iubim, e o lume pentru toți, dar nu o lume de o singură culoare, de o singură credință, cu o singură perspectivă asupra vieții.

În regimurile totalitare ți se interzice să gândești și să opinezi altfel decât partidul unic. Partidul „gândește” în locul tău în ideea că gândește „pentru tine”. Însă el te exclude pe tine, ca cetățean, din ecuația puterii. Își face politica pe deasupra ta și în indiferență față de tine, dar cu tine pe post de „brațe muncitoare”. Iar dacă ai alte gânduri decât partidul unic, atunci ești ori împușcat, ori exilat, ori închis pentru mulți ani.

În democrație însă, în democrația reală și nu mimată, avem „un sistem democratic bazat pe pluripartidism, separația puterilor în stat, separația statului de societate și pluralismul societății civile”[2]. Omul, în democrație, votează în cunoștință de cauză, votează liber, votează cu mintea lui și pentru ideile și oamenii în care el crede.

Pentru că omul are opinii, are crezuri, pledează pentru ele mai deștept sau mai incult, dar sunt ale lui, el le ține în brațe…Iar dacă ele nu corespund cu ale altora, nu e nicio problemă! Pentru că așa arată libertatea de opinie.

Însă, când democrația se împute sau când se transformă în altceva, la nivel de conținut, dar fațada rămâne aceeași, intoleranța ia locul conviețuirii pașnice, oamenii nu mai au diferende, ci își creează prăpăstii între ei și, în loc de dialog, preferăm eliminarea celorlalți.

Dar dacă vrem să îi eliminăm cu totul, la modul fizic, pe ceilalți, care nu sunt din partidul nostru, din tabăra noastră, din credința noastră, din neamul nostru, nu mai trăim în spiritul democrației, ci al anarhiei. Pentru că ne pierdem respectul pentru alteritate, pentru ceilalți, pentru alții diferiți de noi.

Toată viața mea am urât în mod fundamental exclusivismul. Adică refuzul sistematic de a lua în calcul părerile și ideile altora. Pentru că mi s-a părut o obtuzitate enormă, o mare prostie, să reduc înțelegerea lumii…la mine însumi. Ci, de când mă știu, eu am fost un burete care am absorbit în mod organic experiența tuturor, care m-am îmbogățit enorm din experiențele oamenilor pe care i-am întâlnit, din culturile pe care le-am cunoscut, din credințele și religiile pe care le-am studiat.

Și până în online eram avid de toată această imensitate de informație, încât, atunci când am ajuns la ea și am făcut parte din ea, nu vreau să o mai înlocuiesc cu altceva, pentru că mă interesează, la modul îndrăgostit, pulsul lumii, viața lumii, ce cred, ce fac, ce spun, ce vor oamenii. Nu contează că sunt multe lucruri care nu îmi plac, cu care nu sunt de acord, pe care nu vreau să le experimentez. Pentru că pe mine mă interesează să știu cum arată lumea mea, ce vrea, ce caută, cu ce se împlinește.

Și tocmai de aceea respect la modul fundamental diversitatea, alteritatea, creația oamenilor, ce sunt ei, căci știu că ei sunt alții decât mine și că eu am nevoie de știința lor, de exprimarea lor, de viața lor. Și, din tot ceea ce văd, înțeleg, aud, cunosc, eu cresc!

Dar cresc ca un om al dialogului, ca un om al frățietății, ca un om al rugăciunii, ca un om care îi slujesc pe ceilalți, pentru că slujesc, în mod primordial, Dumnezeului tuturor, Făcătorului întregii creații. Și nu aș putea să fiu exclusivist, dacă Îi slujesc unui Dumnezeu care voiește ca toți oamenii, absolut toți, să se mântuiască. Pentru că exclusivismul înseamnă tocmai negarea voii lui Dumnezeu, a iubirii Lui, a sensului lumii.

Tocmai de aceea, mie îmi priește democrația reală. Adică democrația în care votul meu contează, vocea mea contează, în care îmi pot exprima părerile, opiniile, crezurile, sentimentele, viața. Dar, în același timp, viața democratică îmi vine ca o mânușă, e ca apa pentru pești pentru mine, pentru că mie îmi place să trăiesc împreună și în pace și în respect reciproc cu oameni diverși. Cu oameni care au diverse credințe, diverse opinii, diverse orientări politice, pentru că îmi place să discut cu ei, să discut pașnic și în contradictoriu, dar fără să ajungem să ne omorâm unii pe alții pentru afirmațiile pe care le facem.

Pentru că democrația înseamnă respect reciproc și dialog. Iar dacă democrația reală îi liniștește și îi împacă pe oameni, cu atât mai mult viața bisericească înseamnă împlinire și înfrățire a oamenilor.

Căci atunci când teologii vorbesc despre comuniune nu vorbesc despre colectivism. Când spun comuniune, teologii Bisericii nu se referă la mase de oameni, care stau împreună la slujbe și se împărtășesc cu același Hristos euharistic.

A fi în comuniune nu înseamnă: suntem ortodocși, venim cu toții la Biserică, slujim și ne împărtășim împreună. Comuniunea nu e iubire și prietenie aparente.

Ci a fi în comuniune, la modul real și nu închipuit, înseamnă a fi în iubire reală și cu Dumnezeu și între noi. Dar ca să ne iubim unii pe alții trebuie…să ne cunoaștem unii pe alții. Și ca să ne cunoaștem trebuie să ne acceptăm, să ne îngăduim unii pe alții și să dialogăm unii cu alții. Și ca să dialogăm unii cu alții și să ne înțelegem la modul profund unii cu alții și să ne intimizăm unii cu alții și să ne purtăm interior unii pe alții, în iubire și respect reciproc, trebuie să nu ne excludem unii pe alții.

Pentru că exclusivismul nu are nimic de-a face cu faptul de a fi om social și deschis, cu faptul de a trăi într-o democrație și, cu atât mai mult, el nu are nimic de-a face cu viața Bisericii. Pentru că Biserica, în reala ei adâncime, nu exclude pe nimeni.

De aceea, când ne observăm că avem atitudini antisociale, antiumane, antiecologice, când ne vedem că nu mai suportăm oamenii, că nu mai știm să fim îngăduitori și echilibrați…trebuie să știm că avem o problemă. O problemă de fond. Trebuie să știm că suntem bolnavi interior. Căci sufletul ne e îmbolnăvit.

Și sufletul nostru, când se îmbolnăvește de o falsă superioritate, nu îi mai suportă pe cei neinstruiți, pe cei simpli, pe cei fără prea multe daruri. Iar când se îmbolnăvește sufletul nostru de iubirea de bani, oamenii devin obiectele poftei noastre. Și ne imaginăm că ei, ceilalți…sunt pentru ca să ne satisfacă nouă obsesiile, pretențiile nefondate, iluziile.

Și orgoliul ne ajută să fim partizanii unei idei, ai unui grup, ai unei credințe, chiar și atunci când știm că lupta noastră e falsă, e nebunească, după cum mândria puerilă și anarhică își dorește ca lumea să poarte masca propriei sale fantezii, propriei sale închipuiri de sine.

Pentru că fariseul de azi, despre care am vorbit și în predica anterioară, era omul care încerca să Îi impună lui Dumnezeu propria lui fantezie. Pe când vameșul era omul care nu pretindea că știe să se roage, ci își exprima starea lui interioară.

Căci pe copil, pe tânăr, pe omul neșcolit, nesofisticat, ca, de altfel, pe tot omul, la acest lucru trebuie să îl ducem prin propovăduirea noastră: la întâlnirea cu el însuși. La vederea de sine, la recunoașterea de sine. Pentru că atunci când te ocupi cu tine, cu patimile tale, aceasta eclipsează toate celelalte probleme, după cum, atunci când ai o durere în trup, s-a dus tot cheful de distracție, de masă, de somn, pentru că nu poți să faci nimic din cauza durerii pe care o trăiești.

Fiindcă cel care își vede păcatele și și le plânge, cel care se plânge ca pe un mort, e concentrat la durerea lui, e numai acolo. După cum cel ce scrie sau memorează sau vorbește ceva e numai acolo, la lucrul pe care îl exprimă.

Însă în momentul când ne ocupăm cu păcatele altora în locul păcatelor noastre, arătăm că nu suntem niște credincioși serioși. Pentru că nimeni normal la cap nu se duce să stingă incendii unde ele nu există, când casa lui îi este în flăcări. Ci omul care are incendiul în casă, în el însuși, se ocupă de incendiul patimilor lui, pentru ca patimile lui să nu îi aprindă și pe alții, și nu se ocupă cu lucruri care nu îl privesc sau îl depășesc cu mult.

De aceea, pentru mine, după exclusivism, o a doua mare atitudine inumană este extremismul. Căci exclusivismul, adică neluarea în seamă a părerilor altora, dacă se cronicizează în noi, dacă devine o patimă, devine militantist. Iar exclusivismul militantist devine extremism. Adică o exacerbare a radicalismului, a violenței de atitudine și limbaj, care, în cele din urmă, îți dă în cap.

Însă, până azi, am vorbit de mai multe ori despre extremismul religios din România și niciodată despre extremismul politic din România. Pentru că am zis să mă ocup, în primul rând, de problemele noastre, ale Bisericii, ale oamenilor credincioși.

Iar eu nu am făcut, nu fac și nu voi face politică, tocmai pentru că nu îmi place partizanatul politic, adică exclusivismul. Însă am și idei politice, pentru că văd realist și lucid lumea în care trăiesc.

Dacă nu aș avea idei politice, nu aș ști pe cine să votez – iar eu nu am lipsit niciodată de la vot –, iar dacă votez pe cineva, nu îl idealizez, nu fac din el un capăt de țară, pentru că nu ajunge doar că eu l-am votat…ci mă interesează, în primul rând, ceea ce face cel pe care l-am votat. Și părerile mele despre cei pe care i-am votat s-au tot nuanțat, pentru că i-am observat și după ce i-am votat…Și e normal să fie așa.

Însă politica contează mult în România! Poate prea mult, pătimaș de mult. Iar excesul de politicianism dăunează grav democrației. Pentru că politicianismul își impune partizanatul și nu mai vede lucrurile de ansamblu, transformând politica dintr-un instrument, într-un scop în sine.

Însă scopul politicii în democrație e ca să aducă prosperitatea și binele tuturor, să țină ansamblul în bună funcționare, să genereze o viață echilibrată și sănătoasă populației. Politica democrată nu poate fi exclusivistă, decât dacă democrația devine altceva.

De aceea, politicianismul dorește să facă România ba social-democrată, ba liberală, adică să o împartă, să o scindeze. Căci asta înseamnă partid: parte, o facțiune.

Însă politica reală începe după vot, după alegerile politicianiste, fracționare. Atunci vedem dacă social-democrații au idei pentru România sau dacă liberalii au idei pentru România. Și la conducerea României au fost și unii și alții, și știm fiecare ce au făcut când ne-au condus. Și știm atât de bine ce au făcut…încât, înainte sau după alegeri, spunem cu toții: nu avem locuri de muncă, nu avem autostrăzi, nu avem spitale, e multă corupție, multă impostură, nu avem securitate personală pe stradă, nu avem, nu avem…și nu avem…

Minusurile noastre par a fi mai multe decât plusurile.

Asta înseamnă că România are probleme, probleme reale, pe care nu le putem ascunde sub preș, și care sunt cunoscute și de alții, din afara țării noastre, deși România a fost condusă și de o culoare și de cealaltă.

Cu alte cuvinte, într-o Românie care n-a putut fi reformată nici de socialiști și nici de liberali, n-ar trebuie să existe extremism politic. Dar el există! Și se manifestă cu atâta putere, deși nu a început încă campania electorală, prima din acest an, încât oamenii Bisericii noastre sunt împărțiți după culoarea politică la care aderă.

Extremismul religios ne împarte în ecumeniști și antiecumeniști, pe când cel politic ne împarte în social-democrați și liberali.

Însă eu nu sunt nici ecumenist și nici antiecumenist, după cum nu sunt nici social-democrat și nici liberal.

Căci toate cele patru etichete au de-a face cu partizanatul și nu cu realitatea.

Eu sunt român, preot ortodox, un om care dialoghez cu toți oamenii, care nu mi-e frică de dialogul cu alte credințe și religii, pentru că știu cine sunt și în ce cred. Sunt un om care îmi pasă și de oamenii aflați în nevoie, dar doresc și mântuirea oamenilor bogați. Căci pledez pentru ajutorarea celor săraci și defavorizați, pentru locurile de muncă ale clasei de mijloc, dar și pentru prosperitatea reală și legală a celor bogați. De aceea nu mă încadrez în niciuna dintre etichete, pentru că nici nu exclud oamenii datorită ideilor lor, dar nici nu favorizez o anume categorie de oameni în defavoarea alteia. Noi nu avem nevoie numai de cantine sociale, ci și de mari fabrici. Nu avem nevoie numai de multe locuri de muncă, ci și de mari proprietari. Nu avem nevoie doar de noi, ci și de ceilalți. Pentru că România și întreaga lume nu e formată din oameni standard, ci din oameni foarte diverși.

De aceea, așa cum detest extremismul religios, îl detest și pe cel politic. Adică detest acea politică care învrăjbește oamenii, care îi urâțește, care strică dialogul. Pentru că, în numele politicii și al religiei s-au făcut multe crime și orori în istorie, lucruri care nu mai trebuie să se repete.

Căci nu numai muncitorul extremizat îți dă în cap pe motive de credință și de apartenență politică, ci și intelectualul care pare „luminat”. Lipsa culturii sau a unor competențe nu te fac, în mod automat, un asocial, după cum multa specializare, multa minte, nu te face, în mod neapărat, un om, un om printre oameni. Ci depinde de noi, dacă știm să nu intrăm în aceste plase ale extremismului sau, dacă am intrat, dacă știm să ieșim din ele.

Pentru că și vameșul și fariseul trebuie să se mântuiască! Și copilul și bătrânul trebuie să se mântuiască! Toți trebuie să ne mântuim!

Iar dacă toți trebuie să ne mântuim, atunci trebuie ca toți să ne recunoaștem greșelile. Mai întâi în fața lui Dumnezeu și, mai apoi, în fața oamenilor.

Pentru că o Românie normală e o Românie la care toți trebuie să contribuim și asta în fiecare zi. Biserica noastră, țara noastră, familia noastră sunt pe măsura eforturilor noastre de a fi alții. Adică de a trăi în unitate și în bună înțelegere între noi.

Așadar, să ne rugăm pentru Biserica și pentru țara noastră acum, în 2016, pentru ca să știm ce să spunem și ce să facem. Căci de toți depinde ceea ce suntem și vom fi. Amin!


[1] Scrisă în după-amiaza zilei de 20 februarie 2015, zi de sâmbătă, înnorată, + 7 grade.

[2] Dr. Alexandru Racu, Minoratul perpetuu, 17 februarie 2016, cf. https://alexandruracu.wordpress.com/2016/02/17/minoratul-perpetuu/.

Did you like this? Share it: