Sunt și în acest volum – și întotdeauna vor fi la Nichita, în fiecare volum – destule poeme care vorbesc despre crezul artistic, care încearcă să dezvolte concepția sa despre poezie. Adesea, literații sunt fericiți să le izoleze de corpusul poemelor și să le investigheze separat.

Părerea noastră este că ele trebuie privite fără a le desprinde categoric de celelalte teme, pentru că poezia lui, așa cum o concepe el, are foarte mare legătură și cu timpul, și cu moartea, și cu descoperirea dureroasă a alterității, și cu contemplarea sinelui din afară, și cu dragostea. Și e foarte greu să faci o ierarhie și să te pronunți, afirmând că vreuna din aceste teme e mai importantă decât cealaltă.

La Nichita nu poți să spui, ca la Botta, că este predominantă, totuși, ideea morții. La el, ca și la Eminescu și ca la toți marii poeți, toate aceste teme – preocupări ale ființei lui, viața lui în totalitatea sa – se îngemănează în poezie și discuția despre ele nu ar trebui ruptă pe capitole.

Comentariul unui poet urmărind anumite teme sau subiecte esențiale din opera sa este în beneficiul cititorului, pentru a nu se aglomera mental și pentru a putea urmări și înțelege mai bine universului liric al unui mare creator, intrând treptat în tainele lui. Pentru autor, însă, pe de altă parte, această perspectivă înseamnă o fărâmițare, oarecum, a interiorului lui.

Mi-ar fi fost mai ușor să discut în acest fel poezia lui Nichita (și poate că pentru alții ar fi fost mai clar demersul meu), eu însă mă simt mai bine (cel puțin acum) să plonjez în marea de sentimente și viziuni ale autorului, neîmpărțită în râuri și izvoare, și să vorbesc despre întregul liric plecând de la întregul multor poeme în parte.

Un poet e un suflet întreg în multe poeme ale sale. Nu numai întregul liric poate oferi o perspectivă totalizatoare asupra lui, ba, de multe ori, citind sinteze (și sinteze peste sinteze, cum se face la noi)…am avut, foarte des, puternica senzație că citesc, de fapt, o perspectivă reducționistă asupra operei unui autor.

Puterea de sinteză e lăudabilă după ce te-ai scufundat în operele autorilor, scriind zeci și sute de volume despre ei, nu după ce ai scris…sinteze toată viața.

Și spun acestea cu toate că școala și facultatea m-au obișnuit cu o altfel de abordare, care este însă o tendință spre simplificare, în beneficiul cititorului, cum am mai spus (și, nu în ultimul rând, al elevului și al studentului care vrea să înțeleagă repede și practic), pentru care par că se scriu toate. Dar care nu este însă și în beneficul celui care vrea să cunoască cu adevărat, nu pentru notă, nu pentru cartea universitară sau pentru cartea care trebuie să se vândă.

În Epilog la lumea veche (cu care am ajuns, iată, la vol. 5), scriind, m-am distanțat din ce în ce mai mult de obiceiurile critice care mi-au fost predate asiduu, dar pe care nu mi le-am intimizat și însușit cu adevărat niciodată. Pentru că nu am scris niciodată niciun comentariu doar pentru a obține ceva prin asta.

Sufletul omenesc are ritmurile lui, ale înțelegerii…însă concepția protestantă despre critică și critici (de toate felurile, nu numai literari, dar, poate, în primul rând literari, dar nu doar de ficțiune literară) face, de câteva veacuri încoace, în așa fel încât critica să pară un fel de mașină de tocat varză, în care intră nu varză, ci opere…și ies niște figuri geometrice

E bună și rigurozitatea la ceva…dar când reduci totul numai la ea sau când crezi că adevărul trebuie să fie numai în colțuri, pierzi multe spații de adevăr care nu se măsoară cu instrumentele rigorii.

M-am apucat să scriu una și m-am trezit scriind altceva…

Trecând, deci, peste aceste precizări, să ne întoarcem la concepția poetică a lui Nichita. Ea se găsește în creații care poartă titlul limpede Ars poetica sau Geneza poemului, dar și disipată în multe alte poeme, în care ea nu este, să zicem, subiectul principal.

O poezie se numește Către Galateea și pare că este numai despre dragoste, însă aici descoperim, renăscută, concepția lui Eminescu despre iubirea care îl poate împlini și chiar îl poate naște ca poet/ creator (și asta pentru că Nichita este un îndrăgostit autentic, ca și Eminescu, deși i se reproșează multe aventuri – de care se bucură bădăranii stupizi, mulți la număr, care se cred asemenea în patimi –, dar care nu se datorează neapărat nestatorniciei lui):

Îți știu toate timpurile, toate mișcările, toate parfumurile
și umbra ta, și tăcerile tale, și sânul tău
ce cutremur au și ce culoare anume,
și mersul tău, și melancolia ta, și inelul tău, și secunda
și nu mai am răbdare și genunchiul mi-l pun în pietre
și mă rog de tine,
naște-mă.

Știu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiaza, după-orizontul, dincolo-de-marea…
și tot ce e dincolo de ele,
și atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul și-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Și mă rog de tine,
naște-mă.

Știu tot ceea ce tu nu știi niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârșitul cuvântului a cărui primă silabă tocmai o spui,
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mișcătoare umbre ale sângelui tău,
și pietrele, pietrele – umbre de piatră
ale genunchiului meu,
pe care mi-l plec în fața ta și mă rog de tine,
naște-mă. Naște-mă.

Nu urmează semne ale exclamării, pentru că e o dorință tainică a acestui Pygmalion care așteaptă o Galatee care să îl nască pe el, ca sculptor de cuvinte/ în cuvinte

Despre iubire (ne-erotică) este vorba și în Ars poetica: „Îmi învățam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ și nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată./ Le arătam arborii/ și pe cele care nu vroiau să foșnească/ le spânzuram fără milă, de ramuri. // Până la urmă, cuvintele/ au trebuit să semene cu mine/ și cu lumea”.

Nichita înțelege poezia ca pe un meșteșug adamic, deși poetul care trăiește într-o lume ce nu se mai numește Paradis trebuie mai întâi să îmblânzească aceste cuvinte, care nu mai sunt ascultătoare, nu se mai supun omului ca odinioară, după cum întreaga fire nu i se mai supune ca odinioară.

Poetul nu mai pune nume tuturor lucrurilor, dar trebuie să facă, din aceste nume/ cuvinte care denumesc, niște receptacule de adevăr și de viață, niște oglinzi pulsatile ale lumii.

Iubitei îi reproșează: „aștepți să-ți spun numele/ tuturor lucrurilor/ pe care eu am isprăvit de mult/ să ți le mai spun” (Poem). Rostirea pe nume a tuturor lucrurilor a terminat-o Adam, pe când era încă în Rai.

Cuvintele au nevoie, acum, să bată ca o inimă și să foșnească din ramuri, pentru a fi credibile, pentru a fi purtătoare de sens. Pentru că omul căzut a uitat sensul lor adânc, primordial, adevărul din ele, iar rostul poetului, crede Nichita, este să restaureze forța lor expresivă, valoarea lor uitată.

Poetul se face „pod” peste care trebuie să circule cuvintele încărcate de semnificații: „ca să le-nvăț cum se transportă lumea,/ de la ea însăși,/ la ea însăși” (Ars poetica).

Adevărul poeziei este…adevărul.

Poezia nu are un adevăr aparte, așa cum le e drag esteticienilor moderni să spună. Poezia poate numai să lustruiască fața monedei, nu să inventeze altă unitate monetară sau altă valoare a adevărului.

„Unde voi găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” rămâne preocuparea esențială și a lui Nichita: „fericirea umană…constă…în găsirea cuvântului ce exprimă adevărul[1].

Însă mediul în care cuvintele încep să bată în ritmul inimii sau să foșnească precum pomii este…ființa poetului:

O, și voiam să spun totul, tuturor.
Nu lăsam nicio umbră nedestăinuită.
Verdele, de-ar fi trecut pe lângă firul
ierburilor,
mi-ar fi căzut din mâini piatra secundei
plesnită.

Voiam să-ți spun, îți spuneam imediat
orice, totul.
Aș fi murit de-aș fi lăsat
nevăzută, neauzită
o singură desfrunzire de aer tristă.
Mersul. Zborul. Înotul.

În nerăbdarea mea cea mare,
merele verzi le dădeam cu vedere,
cu auz – marea nemișcătoare, –
cu eternitate – ceea ce piere.

Chiar trupul meu de-atunci, rezemându-se
pe fluturătorul aer al acestui pământ
cutremurându-se, îndepărtându-se, schimbându-se,
trecea neliniștit în gând.

(Invocare)

Face cuvintele să semene cu sine și cu lumea, iar pe sine însuși se simte preschimbându-se-n gând, inclusiv cu trupul, adică în ființă care își subțiază materialitatea din ce în ce mai mult.

Dar exercițiul scrierii unui poem e unul rigid față de trăirea care trebuie reținută și transcrisă: „Oho, dar deodată totul dispare;/ rămâne numai papirusul, hârtia, piatra,/ soldatul execută ordinul sergentului,/ rigida mână ascultă de rigidul suflet” (Geneza poemului).

Cuvintele sunt vii, numai dacă este cine să simtă viața din ele, altfel ele bat sau foșnesc numai temporar: „Materia o mângâi, abia atingând-o/ cu șuvoiul străveziu al cuvintelor mele/ care o-nfășoară, și mult mai rapid/ se-ntorc în moarte, lăsându-mă-n lume” (Schimbătorul de viteze).

Cuvintele, ele trăiesc în cel care le trăiește, atâta timp cât le trăiește. „Cuvintele, dacă sunt ale poeziei, seamănă cu trupul omului. […] Iar această identificare nu este făcută prin vedere, ci prin dragoste, prin sentiment”[2].

Iar mai târziu va spune: „Poezia nu este superioară omului/ și-n asta aflu majestatea sa” (Per pedes apostolorum)[3].


[1] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 362.

[2] Idem, p. 76-77.

[3] Cf. Antimetafizica, op. cit., p. 166.

Did you like this? Share it: