Poezia Corespondențe a lui Nichita implică parțial semnificațiile din poemul lui Baudelaire[1]. Se poate spune că „natura e un templu” în care poetul simte corespondențele tainice și în care spiritul se simte elevat: „Frenezia verde de-a fi iarbă/ și tăcerea moale, odihnind în lemn,/ au venit ca să-mi absoarbă/ tot ce e-n tristețea mea solemn”. Însă elevația prin simțuri (mai ales prin miresme), pe care o elogiază Baudelaire, e împiedicată de un „trup prea viu, curmând la jumătate/ tot ce legii tale-i e nedrept”.

Pentru că, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel, în cap. 7 și 8 de la Romani, există legea trupului și legea duhului, care sunt potrivnice una alteia: „după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Rom. 7, 22-23, Biblia 1988). „Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului” (Rom. 8, 5).

Sau, cum zice Nichita, „trupul prea viu”, cu legea lui, curmă la jumătate aspirația spre o comunicare tainică, spirituală, cu cele din jur, care îi era caracteristică omului primordial și care îi este cu putință omului duhovnicesc.

Dorința deztrupării, a dezlimitării de cele trupești, este enunțată în alt poem, într-o limbă a poeziei moderne care nu trădează preocupările profunde, de natură religioasă, ale poetului:

La stânga se-nclina, la dreapta,
yola aceea dementă,
după cum te strângeam de tare în brațe,
după mirosul de algă sau mentă.

Scria un alfabet rapid,
cu litere de apă, de sepii, de pești.
Cuvintele erau numai două:
Sunt, Ești…

Și păreau că se scufundă, galeș,
în luciul monoton, adormitor,
sau leneșe prin norii leneși
se-ntretăiau cu olandezul zburător…

Zig-zag iubit, visat aproape,
pe mări de caraibi și de sargase,
al inimii eliberate din sclavia
țărmului strict, de nervi și oase!

(***)

Poezia nu e împărțită în catrene, așa cum am prezentat-o noi (și nu e singurul caz), și aceasta dintr-un motiv întemeiat, acela de a nu părea clasic…însă discuția aceasta sperăm să o facem altădată.

Aici, Nichita aspiră la dezlimitarea eminesciană, prin navigarea în doi („Cuvintele erau numai două:/ Sunt, Ești”) până la țărmul fericirii (Eminescu, Sarmis: „Chiar de murim, ajungem limanul fericirii”), care se opune „țărmului strict, de nervi și oase”.

Chiar și aluzia romantic-simbolistă la miresme („mirosul de algă sau mentă”) – într-o poezie care nu este de factură simbolistă sau romantică, în sens estetic –, trimite la aceleași semnificații.

De altfel, în volumul de față, Nichita îi dedică, din nou, un poem lui Eminescu (Quadriga) și, totodată, declară convins: Teiul m-a iubit și pe mine” (Cântec IV (Ficțiunile adolescenței)). Raportarea lui la genialul înaintaș a fost constantă și se vede, din opera lui cu perpetue trimiteri și aluzii, că l-a citit și l-a aprofundat continuu.

Revenind însă la poezie, am avea mai multe de spus despre versurile: „Scria un alfabet rapid,/ cu litere de apă, de sepii, de pești”, însă preferăm să amânăm comentariul până când vom ajunge la A cincea elegie. Se pare că problema alfabetului cosmic a traversat ca un fir roșu poezia românească…

Ne-a reținut însă atenția și „luciul monoton, adormitor”, care, pe lângă conotațiile muzicale și spirituale eminesciene, conține și un arhaism, luciu – însemnând mare sau suprafața unei ape adânci –, consacrat ca termen poetic de Dosoftei, dar ieșit din uz odată cu poezia modernă.

Nichita îl utilizează și în Îndoirea luminii:

Și înotam, înotam
în mijlocul unei mări a candorii,
a singurătății, a lucrurilor de demult.
Înotam, într-un plutitor
și transparent ocean, înotam.

Ce caut, mă-ntrebam, ce caut
pe luciul vechilor candori
printre aceste vârfuri de lumină clătinând
priveliști moarte, destrămate
în spații de singurătate?…

Tonalitatea elegiacă, ca și referința la un anotimp al inocenței apropie aceste versuri de un poem al lui Botta (despre care am mai vorbit[2]):

…Era un timp al candorilor
când arborii încă aveau
rădăcinile înfipte în cer. /…/

Și, tandrul de mine,
am amurgit,
norii m-au împânzit,
ploaia m-a zăbrelit.

 (Singurătatea a VII-a)

Nichita l-a apreciat mult pe Emil Botta, despre care mărturisea că i-a fost un maestru „până la obsesie”[3]. E posibil ca acesta să-i fi transmis dragostea pentru Cantemir și cronicari, pentru literatura veche, în general, precum și nota gravă a limbajului sapiențial-filosofic, care a produs atâtea încurcături și probleme pentru critici.

Nichita a afirmat, însă, destul de limpede:

„Uneori mi s-a spus că aș face o poezie filosofică sau care cochetează cu filosofia; nici pomeneală de așa ceva, cel puțin în sentimentul meu, iar poetul-filosof (sau cum se spune despre unii poeți de-ei noștri că sunt poeți filosofi) eu l-am înțeles în sensul că este și poet, când scrie poezie, și filosof, când scrie filosofie.

Un poet filosof este Blaga bunăoară, care a fost poet când a scris poezie și filosof când a scris filosofie.

Prea repede amestecăm artele între ele”[4].

Și asta e o bună introducere pentru ceea ce vom discuta în continuare…


[1] A se vedea: http://fleursdumal.org/poem/103.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/03/emil-botta-masca-de-histrion-27/.

[3] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 433.

[4] Idem, p. 488. Același lucru l-am spus și eu despre Blaga! Bineînțeles, în alte cuvinte… Și, în general, despre faptul că poezia cuiva nu este interpretabilă prin filosofia lui, în cazul că aceasta există.

A se vedea comentariile pe care le-am publicat pe platforma noastră online:
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/18/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2007/11/27/mi-astept-amurgul/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/30/doua-poeme-ortodoxe-ale-lui-blaga/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/04/13/lucian-blaga-despre-lumina-dumnezeiasca/.

Aceste comentarii au fost revăzute și adăugite:
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/04/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/04/lucian-blaga-intre-aspiratia-spre-lumina-si-intunericul-infernal-2/.

De asemenea, au intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

Did you like this? Share it: