Viețile Sfinților 1. 26
Viețile Sfinților
(vol. 1)
Alcătuite de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a.
*
În XL, 2, Sfântul Grigorios ne spune că Scriptura vorbește despre 3 nașteri ale noastre: cea după trup, cea din Botez și cea prin înviere[1].
Iar nașterea noastră trupească este una a nopții și a robiei și e pătimașă, pe când cea din Botez e una a zilei și a libertății și ne curățește de patimi[2]. A treia naștere însă e foarte înfricoșătoare și foarte scurtă, ea adunând într-o clipă întreaga umanitate în fața Făcătorului nostru[3].
Și Hristosul meu, spune Sfântul Grigorios, a cinstit toate aceste nașteri în persoana Sa. Căci prima naștere a omului a cinstit-o prin prima și vitala insuflare pe care a dat-o omului la crearea lui. A doua naștere a omului a cinstit-o prin Întruparea și Botezul Lui. Iar a treia a cinstit-o prin Învierea Lui din morți[4].
„Botezul este luminare a sufletelor, e schimbare a vieții, e cercetare a conștiinței întru Dumnezeu”[5]. Botezul e cel care ajută neputința noastră, este o renunțare la trupul nostru, adică la patimile din noi, e o urmare a Duhului Sfânt, e o părtășie a noastră cu Dumnezeu Cuvântul, e o îndreptare a noastră, a celor zidiți de către Dumnezeu, e un potop al milei lui Dumnezeu care copleșește păcatele noastre, e o împărtășire de lumina Lui, e o nimicire a întunericului din noi înșine[6].
Botezul, continuă Sfântul Grigorios, este trăsură către Dumnezeu, e călătorie dimpreună cu Hristos, e fundamentul credinței, e desăvârșire a minții, e cheia Împărăției cerurilor, este eliberarea noastră din robia demonilor, e pierderea lanțurilor patimilor, este refacerea întregului om. Pentru că Botezul este cel mai bun și cel mai plin de cuviință dar din darurile lui Dumnezeu[7].
În XL, 4, Sfântul Grigorios Teologul vorbește despre numirile Botezului: dar, harismă, Botez, ungere, luminare, veșmântul nemuririi, baia nașterii din nou, pecete, tot ceea ce [este mai] de cinste[8] pentru oameni. Pe când în XL, 5, El ne spune că Dumnezeu e lumină, e prima Lumină, pe când a doua lumină e Îngerul, iar a treia este omul[9].
Iar Botezul Bisericii este cu apă și cu Duh, pentru că omul are trup și suflet. Iar harul dumnezeiesc e cel care curățește adâncimile noastre interioare[10].
În XL, 10, Sfântul Grigorios vorbește despre ispitirea Domnului de către Satana[11], pe când în cap. al 13-lea vorbește despre cele trei categorii de oameni mântuiți de Dumnezeu: robii, slujitorii și fiii[12].
Pe desfrânata Raav a îndreptat-o filoxenia/ iubirea de străini, pe când, pe vameșul care se ruga în templu, l-a înălțat umilința, umilirea de sine în fața lui Dumnezeu, căci și-a recunoscut păcatele lui în fața Sa[13]. De aceea, trebuie să fim înceți la a face rele și rapizi la cele care țin de mântuirea noastră[14].
În XL, 28, Sfântul Grigorios Teologul pledează energic pentru pedobaptism, pentru Botezul copiilor. Și el ne spune că pe copii e mai bine să îi sfințim prin Botez, chiar dacă ei sunt inconștienți de ceea ce primesc, decât să îi îndepărtăm nepecetluiți și nedesăvârșiți [15]. Căci tăierea-împrejur, cea de la 8 zile, a fost o pecetluire tipologică, prefiguratoare a Botezului, dată unor copii fără rațiune[16]. Și la fel a fost și ungerea ușorilor casei, pentru a-i mântui pe cei întâi-născuți[17].
Însă, în același loc, el îi sfătuiește pe cei credincioși ca să aștepte vârsta de trei ani a copilului, mai mult sau mai puțin, pentru ca acesta să fie botezat în stare să asculte și să răspundă în cadrul Sfintei Taine a Botezului[18].
Dar iată că Tradiția Bisericii a păstrat prima subliniere a Sfântului Grigorios, adică aceea de a-i boteza pe copii în primul an de viață, pentru că trebuie să fie curățiți și sfințiți prin Sfântul Botez. Așa după cum tăierea-împrejur, care prefigura Botezul, era întipărită în trupul copilului la 8 zile de la naștere.
Căci ceea ce face Dumnezeu cu noi în Botez depășește cu totul înțelegerea minții noastre, chiar dacă suntem maturi, pentru că slava lui Dumnezeu e cea care se coboară în noi și ne curățește și ne sfințește.
În XL, 42, Sfântul Grigorios accentuează faptul că în Treime nu există nicio robie, nimic creat, nimic străin[19]. Iar Fiul lui Dumnezeu a fost nepătimitor după dumnezeirea Lui, dar pătimitor după umanitatea Lui[20], pe care a asumat-o în persoana Sa cea veșnică.
Predica a 41-a este la Cincizecime[21]. Și e publicată în PG 36, col. 427-452. Ea a fost rostită la Constantinopol, în anul 381[22]. Și el ne spune că acest praznic trebuie trăit în mod duhovnicește[23], ca, de altfel, toate praznicele Bisericii.
Hristos, Noul Adam, este al 77-lea de la Adam, potrivit genealogiei pe care ne-o oferă Sfântul Lucas în Evanghelia sa[24]. Iar noi prăznuim Cincizecimea, adică venirea Duhului, făgăduită mai înainte, ca împlinire a nădejdii noastre[25]. Căci Sfântul Duh a fost din veci, este și va fi, fiindcă nu are un început și nici nu are un sfârșit. Pentru că din veci Duhul Sfânt e împreună-unit și împreună-numărat cu Tatăl și cu Fiul[26].
Însă Dumnezeul treimic, prin slava Lui, din veci dăruiește, desăvârșește, plinește, sfințește și îndumnezeiește, El rămânând veșnic identic cu Sine și format din Cei împreună rânduiți[27]. Iar Dumnezeul treimic este nevăzut, netemporal, de necuprins, neschimbător, fără calitate, cantitate și formă, nepipăibil, de la Sine și din veci mișcător, de la Sine stăpânitor, de la Sine puternic, atotputernic. El e viața și dăruitorul vieții, e lumina și dăruitorul luminii, e bun de la Sine și izvorul bunătății, este Duh drept, stăpânitor, Domn, Cel care trimite și desparte, ziditorul propriului Său templu, călăuzitor, lucrător potrivit voinței Sale, dăruitorul harismelor dumnezeiești[28].
Iar la Cincizecime s-a primit în mod desăvârșit Duhul Sfânt, ne spune Sfântul Grigorios, pentru că El nu a fost prezent numai prin lucrarea Sa, ca mai înainte, ci și ființial, unindu-Se cu noi și locuind împreună cu noi. Căci dacă a fost lucru potrivit ca Fiul să locuiască cu noi în mod trupește, și Duhul trebuia să Se arate în mod trupește [29].
Iar Duhul Sfânt a venit la Cincizecime ca Domn, și El a fost trimis, pentru că El nu este împotriva lui Dumnezeu. Și din aceasta vedem armonia dintre persoanele dumnezeiești, dar și nesepararea firii Lor[30].
De aceea, Duhul Sfânt a venit la noi ca un Mângâietor. Dar a venit ca un alt Mângâietor, Care este împreună-cinstit cu Fiul[31], implicit și cu Tatăl. Pentru că este Altul ca persoană, dar e deoființă cu Fiul[32] și cu Tatăl. Și Duhul Sfânt S-a arătat în limbi la Cincizecime, datorită relației Sale intime cu Cuvântul. Și limbile au fost de foc, datorită puterii Sale curățitoare sau din cauza firii Sale. Căci Dumnezeul nostru e Foc, e Foc arzător. Și limbile de foc ale Duhului au fost despărțite, au fost pentru fiecare în parte, pentru că harismele sunt diverse[33].
Și astfel, dacă în vechime s-au împărțit limbile, la Cincizecime Duhul i-a făcut pe toți una, chiar dacă harismele dăruite de El sunt diverse[34].
Predica a 42-a este editată în PG 36, col. 457-492 și ea poartă titlul: Cuvântul de rămas bun [rostit] în prezența celor 150 de Episcopi[35]. Predică pe care a rostit-o în timpul Sinodului al II-lea Ecumenic, în 381, la Constantinopol, în ziua când a renunțat la scaunul patriarhal[36].
Predică pe care o începe cu adresarea: „Iubiți Păstori și Împreună-Păstori”[37].
Și în aceasta Dumnezeiescul Grigorios spune că Biserica de la Constantinopol, când a venit el aici, era mică și nedesăvârșită[38], dar acum ea este sănătoasă și s-a mărit, însă nu e desăvârșită[39]. Și el le profețește că această Biserică va crește continuu, pentru că acest lucru i l-a prevestit lui Duhul Sfânt[40]. Pentru că Dumnezeu este cu cei care se mântuiesc, cu cei care sunt vase alese ale Lui[41].
Căci nimic nu are o mai mare cuviință în fața lui Dumnezeu ca cuvântul curat și ca sufletul desăvârșit în toate dogmele adevărului [42]. Cuvinte din care înțelegem marele crez al Sfântului Grigorios: predica curată, deplin ortodoxă, o poate rosti doar cel care e desăvârșit în dogmele adevărului. Doar cel care mărturisește adevărul integral al Bisericii.
În XLII, 10, el numește Constantinopolul „ochiul lumii”[43]. Iar la finalul lui XLII, 12, el spune că virtutea nerăsplătită rămâne virtute, iar aceasta privește numai către ceea ce este bine[44].
Sfântul Grigorios Patriarhul mărturisește că el se închină Treimii, Care este fără de început. Căci Tatăl este fără de început și Fiul este Începutul și Duhul Sfânt este cu Începutul. Pentru că Dumnezeul treimic are o singură ființă[45]. Și Tatăl este unit cu Aceia din Care și prin Care Ei vin, adică cu Fiul și cu Duhul, fără ca să se confunde persoanele dumnezeiești între Ele. Pentru că persoanele dumnezeiești au toate împreună, fără ca Ele să fie despărțite de timp, de voință sau de putere[46]. Fiindcă Treimea are o fire simplă și ea este una și aceeași pentru toate persoanele dumnezeiești, având aceeași domnie[47].
În XLII, 16 el vorbește despre ereticii antitrinitari[48]. Adică despre sabellieni și arieni. Și despre sabellieni el spune că ei preferă unimea în locul Treimii, iar despre arieni spune că ei luptă împotriva unimii pentru a vorbi despre trei persoane[49].
În XLII, 17 Sfântul Grigorios își rezumă mărturisirea sa triadologică, spunând că în Treime există un nenăscut, un născut și un purces. Și Treimea e Dumnezeul nostru și nu o creatură[50].
Însă în capitolul al 20-lea al predicii sale, Marele Patriarh al Bisericii își cere plata pentru munca lui[51]. Și el le cere Episcopilor ca să aleagă pe altul în locul lui[52]. În XLII, 22, el le spune Episcopilor că nu poate să mai suporte circul și teatrul pe care ei îl fac, fiindcă el e Patriarhul Constantinopolului, pentru că nu înțelege nebunia rivalității față de persoana lui și certurile unora împotriva altora[53]. Iar în XLII, 22, Sfântul Grigorios le cere din nou Episcopilor să aleagă pe altul în locul lui, care să fie plăcut de cei mulți, iar lui să-i dea pustia, să-i dea rusticitatea, să i-L dea pe Dumnezeu și numai de Acela să fie plăcut[54].
În XLII, 26, Sfântul Grigorios își ia rămas bun de la Anastasia lui, de la Biserica pe care a zidit-o[55]…și mi-e mi-au dat lacrimile. Pentru că nu învățăm nimic din marile drame ale oamenilor Sfinți. Nu învățăm nimic din durerile lor sfinte pentru a zidi Biserica lui Hristos. Ci față de ei avem o insensibilitate enormă, inuman de mare, demonică, dar suntem sensibili față de oameni care ne provoacă sentimente mici, pe înțelesul nostru.
Tot aici el își ia rămas bun de la scaunul lui patriarhal, pe care îl numește „înălțime invidiată și periculoasă”[56], de la ierarhia constantinopolitană și de la toți credincioșii pe care i-a păstorit[57]. Căci de aici încolo limba lui va amuți, nu va mai predica în Constantinopol, ci numai mâna lui va mai scrie[58].
În XLII, 27 el își ia rămas bun de la marea cetate a Constantinopolului și o îndeamnă să se apropie de adevăr și să se schimbe, căci schimbarea nu e rușinoasă. E rușinoasă numai rămânerea în păcat. După care își ia rămas bun de la întreaga Biserică, de la Răsărit și de la Apus, pentru care și împotriva cărora a trebuit să lupte[59]. Își ia rămas bun și de la Îngerii păzitori ai Bisericii din Constantinopol, dar și de la Îngerii păzitori ai venirii lui aici, cât și ai pribegiilor lui, căci toate cele ale vieții noastre sunt în mâna lui Dumnezeu. Însă, în cele din urmă, își ia rămas bun și de la Treime, de la Dumnezeul treimic, de la cugetarea și frumusețea lui, rugându-se Ei ca Ea să fie păstrată în această cetate și ca Treimea să mântuiască poporul lui.
Și îi roagă pe fiii lui să păzească ceea ce i-a învățat și să-și amintească totodată de pietrele aruncate de el[60]. Adică de învățăturile lui împotriva ereticilor, prin care a apărat Biserica Treimii.
Și această cutremurătoare și înălțătoare predică, care, pentru mine, e predica sublimă, desăvârșită a Sfântului Grigorios Teologul, prin care el și-a apărat credința, mărturisirea și sfințenia vieții sale, se încheie cu cuvintele: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos [să fie] cu voi, cu toți! Amin”[61].
A 43-a Predică este editată în PG 36, col. 493-606. Și aceasta e predica iubirii pentru prietenul său, pentru Sfântul Vasilios cel Mare. Și ea se numește Epitaful Marelui Vasilios, Episcopul Chesariei Cappadociei[62], fiind rostită în anul 381, în luna august sau septembrie[63]. Și încă din prima frază a predicii, Sfântul Grigorios îl numește pe prietenul său Marele Vasilios [64], spunând despre el că se lăuda cu cuvântările lui, ale lui Grigorios, cum nu s-a lăudat cu propriile lui cuvântări[65]. De aceea, acum, Vasilios, e subiectul cel mai mare al predicii lui[66] și predica de față este o datorie[67].
În XLIII, 2, Sfântul Grigorios vorbește despre sufletul dumnezeiesc al Sfântului Vasilios, pe care el l-a venerat și îl venerează[68]. Căci îi e mulțumitor pentru prietenia lui și pentru că i-a îndreptat multe greșeli personale prin sfaturile sale[69].
Și tot aici el ne răspunde la întrebarea de ce și-a întârziat predica lui. De ce nu a predicat imediat, la adormirea Sfântului Vasilios, despre acesta. Căci Sfântul Vasilios cel Mare a adormit în ziua de 1 ianuarie 379. Și ne spune că a întârziat…pentru că trebuia să își curățească glasul și mintea pentru un asemenea demers sfânt[70].
Iar când el a murit, Sfântul Grigorios, cu sfatul Sfântului Vasilios, se lupta pentru dreapta credință[71]. Iar dacă s-a luptat pentru dreapta credință, Sfântul Grigorios a împlinit și dorința prietenului său, care adormea atunci. Căci Sfântul Vasilios a avut aceeași luptă sfântă, ca și Sfântul Grigorios: pe aceea de a apăra sfânta, curata, catolica/ universala, ortodoxa și îndumnezeitoarea credință a Bisericii.
Pentru Sfântul Vasilios, noblețea unui om se judecă după vrednicia lui[72], după faptele lui și nu după neamul lui. Faptele tale te arată a fi nobil la suflet, chiar dacă tu nu te-ai născut într-o familie de neam bun, privilegiată. Dar dacă împlinirea voii lui Dumnezeu te face un om cu o viață curată, sfântă, atunci noblețea ta este aceasta: cea pe care viața cu Dumnezeu ți-a adus-o. Și Sfântul Grigorios subliniază prima mare virtute a Sfântului Vasilios: evlavia[73].
Căci el a avut strămoși sfinți (cap. 5-8), dar s-a născut și într-o familie sfântă, care se nevoia să ajute săracii, să găzduiască străinii, să se curățească prin înfrânare[74].
Părinții Sfântului Vasilios au fost Vasilios și Emmelia[75]. Iar în XLIII, 11, Sfântul Grigorios laudă educația, considerând-o bunul principal al nostru. Dar nu laudă numai educația creștină, ci și pe cea din afară, păgână, pe care mulți creștini, subliniază Sfântul Grigorios, o disprețuiesc[76], după cum fac și azi. Însă Sfântul Grigorios ne spune: „cum nu trebuie să disprețuim cerul, pământul, aerul și toate celelalte lucruri, pentru că unii le-au înțeles rău, adorând făpturile lui Dumnezeu, în loc de a-L adora pe Dumnezeu Însuși, tot așa trebuie să cultivăm cele ce ne sunt de folos pentru viață și pentru desfătarea sufletului și să fugim numai de cele primejdioase pentru mântuire, nepunând creatura mai presus de Creator”[77].
Căci Sfântul Grigorios avea, ca și Sfântul Vasilios, o perspectivă pozitivă asupra cunoașterii, asupra culturii, considerând că noi trebuie să luăm ceea ce e bun, folositor și mântuitor din întreaga cultură și cunoaștere a lumii. El nu pleda pentru ghetoizarea creștinilor, pentru cantonarea lor numai în cunoașterea teologică, ci își dorea niște creștini lucizi, realiști, cunoscători ai lumii lor, apți să dialogheze cu toți, creștini sau necreștini, și care să fie oameni ai sintezelor personale și creatoare.
Cu atât mai mult noi, cei de azi, trebuie să fim în stare să înțelegem și să dialogăm cu lumea noastră în mod coerent și realist. Iar pentru noi, multiplele specializări trebuie să fie un mod de-a fi și nu o excepție.
Mai întâi de toate, continuă Sfântul Grigorios, Sfântul Vasilios și-a început educația cu tatăl său[78]. După care a studiat în Chesaria[79], în Bizantion și în Atena[80]. Din XLIII, 15, aflăm că Sfântul Grigorios a ajuns mai înaintea Sfântului Vasilios să studieze la Atena[81], iar în cap. al 17-lea vorbește despre prietenia și iubirea dintre el și Vasilios[82].
Însă de când și-au mărturisit reciproc că dorința vieții lor este filosofia[83], adică viața ascetică[84], Sfântul Grigorios spune: „din acea clipă am avut totul în comun, trăiam sub același acoperământ, mâncam la aceeași masă, aveam aceleași păreri, trăiam în deplină armonie și ne spoream reciproc, cu multă râvnă, dragostea unuia către celălalt. [Căci]…iubirile curate și plăcute lui Dumnezeu, având o temelie solidă, sunt cu mult mai durabile, și cu cât se dezvăluie mai mult frumusețea lor, cu atât mai mult leagă de ele și leagă între ei pe cei ce iubesc aceleași lucruri. [Pentru că]…aceasta este legea dragostei celei mai presus de noi”[85], a dragostei dumnezeiești.
[1] Ibidem/ Ibidem. [2] Ibidem/ Ibidem. [3] PG 36, col. 361-362/ Ibidem. [4] Ibidem/ Ibidem. [5] PG 36, col. 361/ Ibidem. [6] Ibidem/ Ibidem. [7] Ibidem/ Ibidem. [8] Ibidem/ Ibidem. [9] PG 36, col. 363-364/ Ibidem. [10] PG 36, col. 367-368/ Ibidem. [11] PG 36, col. 369-372/ Ibidem. [12] PG 36, col. 373-374/ Ibidem.
[13] PG 36, col. 384/ Ibidem. [14] PG 36, col. 393/ Ibidem. [15] PG 36, col. 400/ Ibidem. [16] Ibidem/ Ibidem. [17] Ibidem/ Ibidem. [18] Ibidem/ Ibidem. [19] PG 36, col. 420/ Ibidem. [20] PG 36, col. 421/ Ibidem. [21] PG 36, col. 427-428. [22] PG 36, col. 427, n. a. [23] PG 36, col. 429/ ed. Charles Gordon Browne and James Edward Swallow, cf. http://www.newadvent.org/fathers/310241.htm.
[24] PG 36, col. 433-434/ Ibidem. [25] PG 36, col. 436/ Ibidem. [26] PG 36, col. 441/ Ibidem. [27] Ibidem/ Ibidem. [28] Ibidem/ Ibidem. [29] PG 36, col. 444/ Ibidem. [30] Ibidem/ Ibidem. [31] Ibidem/ Ibidem. [32] PG 36, col. 444-445/ Ibidem. [33] PG 36, col. 445/ Ibidem. [34] PG 36, col. 449/ Ibidem. [35] PG 36, col. 457. [36] Cf. http://www.newadvent.org/fathers/310242.htm. [37] PG 36, col. 457/ ed. Charles Gordon Browne and James Edward Swallow, cf. http://www.newadvent.org/fathers/310242.htm.
[38] PG 36, col. 460/ Ibidem. [39] PG 36, col. 465/ Ibidem. [40] Ibidem/ Ibidem. [41] PG 36, col. 468/ Ibidem. [42] Ibidem/ Ibidem. [43] PG 36, col. 469/ Ibidem. [44] PG 36, col. 472/ Ibidem. [45] PG 36, col. 476/ Ibidem. [46] Ibidem/ Ibidem. [47] Ibidem/ Ibidem. [48] Ibidem/ Ibidem. [49] Ibidem/ Ibidem. [50] PG 36, col. 477/ Ibidem. [51] PG 36, col. 481/ Ibidem. [52] Ibidem/ Ibidem. [53] PG 36, col. 483-484/ Ibidem.
[54] PG 36, col. 488/ Ibidem. [55] PG 36, col. 489/ Ibidem. [56] Ibidem/ Ibidem. [57] PG 36, col. 489-492/ Ibidem. [58] PG 36, col. 492/ Ibidem. [59] Ibidem/ Ibidem. [60] PG 36, col. 491-492/ Ibidem. [61] PG 36, col. 492/ Ibidem. [62] PG 36, col. 493. [63] PG 36, col. 493-494, n. a.
[64] PG 36, col. 493/ Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Nașterea cea după trup a Mântuitorului Iisus Hristos, Cuvânt la Sfintele Paști. Panegiric (Cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, ed. cit., p. 68. Traducerea predicii de față a fost făcută de Pr. Prof. Nicolae Donos după PG 36, fiind tipărită inițial în 1931, cf. paginii editoriale. Voi cita traducerea sub forma: ed. Donos, p. [65] Ibidem/ Ibidem. [66] Ibidem/ Ibidem. [67] PG 36, col. 496/ Idem, p. 69.
[68] Ibidem/ Ibidem. [69] Ibidem/ Ibidem. [70] Ibidem/ Idem, p. 70. [71] Ibidem/ Ibidem. [72] PG 36, col. 500/ Idem, p. 72. [73] Ibidem/ Ibidem. [74] PG 36, col. 505/ Idem, p. 76. [75] Ibidem/ Idem, p. 77. [76] PG 36, col. 508/ Idem, p. 79. [77] Ed.[iția] Donos, p. 79. [78] PG 36, col. 509/ ed. Donos, p. 80. [79] PG 36, col. 512/ Idem, p. 81. [80] PG 36, col. 513/ Idem, p. 83. [81] Ibidem/ Idem, p. 84. [82] PG 36, col. 517/ Idem, p. 86-87. [83] PG 36, col. 520/ Idem, p. 89. [84] PG 36, col. 520, n. 75/ Idem, p. 89, n. 8. [85] Ed. Donos, p. 89.