Zi: 24 februarie 2016

Iubiții mei^[1],

dacă nu ar fi existat veșnicia…atunci toate fericirile, plăcerile și excentricitățile vieții de acum ar fi fost normale. Ar fi fost împlinirea noastră. Pentru că orice premiu, orice avansare, orice mare bucurie, orice satisfacție ar fi reprezentat o reușită de top și în ea ar fi constat toată fala noastră, toată esența vieții noastre.

Însă, când veșnicia e împlinirea noastră, când veșnicia va arăta cine suntem și ce am făcut cu adevărat, dacă viața noastră are o valoare reală, atunci viața istorică nu înseamnă totul, nu înseamnă întreaga noastră biruință și bucurie, pentru că victoria noastră reală, victoria împotriva propriilor noastre patimi, începe…tocmai odată cu moartea. Și, din acest motiv, pentru noi moartea nu e capătul de linie, nu e șoseaua înfundată, ci moartea e intrarea pe marea autostradă a veșniciei.

Și viața de aici se împlinește numai dacă, în veșnicie, noi primim cununa biruinței pentru asceza noastră, pentru viața noastră ortodoxă, pentru viața noastră cu Dumnezeu.

De aceea, istoria, pentru noi, nu e vidată de sens, ci e o viață cu sens. Dar împlinirea vieții de aici e bucuria veșnică în Împărăția lui Dumnezeu. Împlinirea noastră e comuniunea cu Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Fără acest final fără final, fără bucuria comuniunii veșnice cu Dumnezeu, viața de aici nu are nicio consistență reală, e o fugă după iluzii, e o viață trăită degeaba.

Și mulți dintre noi credem că a trăi „degeaba”, „la întâmplare” e „o viață profitabilă”. Că asta reprezintă a „trăi din plin”, pentru că ne derobăm de responsabilitate. Adică fugim de întrebările grele.

Nu ne punem întrebări asupra noastră. Nu ne punem întrebări vizavi de sufletul și de veșnicia noastră. Fapt pentru care, dintr-o frică profundă și puțin înțeleasă, ne aruncăm în clipa de azi, ne bălăcim în clipa de față, pentru că nu vrem să știm ce va fi cu noi…

Acum credem asta! Pentru că nu ne punem cu acuitate problema morții și nici a mântuirii.

Dar boala și moartea ne aduc aproape…de marile întrebări ale vieții noastre. Ne aduc aproape de responsabilitatea noastră față de sufletul și viața noastră.

Și dacă vreți să vedeți cum se moare…cât de greu se moare când nu ești spovedit și împărtășit, trebuie să stați la capul muribunzilor. Și veți vedea cum se luptă nu cu ei, nu cu ce nu au făcut (pentru că deja sunt plini de regrete mari, amare), ci cu demonii care…îi așteaptă la ușă. Cu demonii care îi așteaptă la ușa…morții, pentru ca să ia sufletul lor în stăpânire. Asta atâta timp cât toată viața lor nu le-a păsat nici de suflet, nici de draci, nici de judecata lui Dumnezeu.

Îi veți vedea pe muribunzi, pe cei ce stau pe patul morții, părut vorbind „aiurea”…Vă vor vorbi despre cei care vin la ei…despre ce le spun…despre ce le fac…despre cum arată…

Nu, nu sunt aiureli! Nu sunt imaginații bolnave! Ci ei văd…ființe pe care, până atunci, nu le-au văzut. Ființe rele, ființe răzbunătoare…cărora le-au slujit toată viața…și acum, ei, demonii, vin ca să ia sufletul lor.

Și vin…pentru că au fost prieteni toată viața…

Da: moartea păcătosului e pogorâre în Iad! E o dramă veșnică.

Pentru că starea continuă de păcătuire înseamnă o neîncredere fundamentală în Dumnezeu. În Cel care ne-a dat viața cu un scop foarte clar și extrem de împlinitor: mântuirea.

Pentru că noi spunem că iubim frumosul, că iubim binele, că ne place liniștea, că vrem să fim iubiți, că vrem să nu murim, că vrem să fim veșnici…și mântuirea reprezintă toate acestea și mai mult decât ne-am putea imagina noi.

Fiindcă mântuirea e înveșnicirea în bine, în frumos, în pace, în comuniune. Mântuirea înseamnă că eu, împreună cu toți cei mântuiți, cu toți Sfinții Lui, vom fi veșnic împreună cu Dumnezeu și cu Îngerii Lui.

Mântuirea înseamnă că eu sunt plin de slava Lui și de binele Lui în mod continuu, trăind împreună cu El, în Biserica Lui.

Mântuirea înseamnă că voi fi veșnic în iubirea lui Dumnezeu și cu El, că voi fi înviat de El ca o ființă duhovnicească, la învierea de obște, dacă aici am trăit în sfințenie, și voi exista veșnic în comuniunea Împărăției Lui.

Adică ce mi-aș putea dori mai mult decât această fericire și împlinire continuă, veșnică cu Dumnezeu? Dacă iubesc frumosul Lui de aici, din oameni, din flori, din copaci, din lucruri, cum să nu nu mă bucur că mă umplu veșnic de frumusețea negrăită a slavei Sale celei dumnezeiești? Pentru că frumusețea de aici, creată de El, este o amprentă a frumuseții Lui celei veșnice.

Și viața din noi, și aspirațiile noastre nobile, și dorința noastră continuă de „a ne fi bine” sunt tot expresii ale voii Lui preabune cu noi. Însă noi amestecăm bucuria vieții cu plăcerile păcătoase ale vieții de aici și, stricându-ne bucuria de a trăi, existența noastră de zi cu zi se umple de greață, de o tristețe, de o frică enorme. Căci devenim cei pe care nu ni-i dorim, dar pe care îi construim zilnic.

Ne e rușine cu noi, ne e silă de noi, am vrea să scăpăm de noi…de cei care am ajuns să fim…

Iar dacă am ajuns aici, dacă începe să ne fie greață de existența noastră păcătoasă…suntem aproape de experiența convertirii, despre care această duminică vrea să ne vorbească.

Căci, ca și în duminica trecută, Domnul a spus o parabolă și pentru această duminică. A spus o parabolă, pe când se apropiau de El „toți vameșii și păcătoșii, [pentru] a-L asculta pe El [πάντες οἱ τελῶναι καὶ οἱ ἁμαρτωλοί, ἀκούειν αὐτου]” [Lc. 15, 1, BYZ]. Însă, pe când păcătoșii Îl ascultau…și, de aceea, se schimbau interior, nu mai erau aceiași, deveneau mai buni pe fiecare zi, „fariseii și grammateii cârteau, zicând că [διεγόγγυζον οἱ Φαρισαῖοι καὶ οἱ γραμματεῖς λέγοντες ὅτι]: «Acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei [Οὗτος ἁμαρτωλοὺς προσδέχεται, καὶ συνεσθίει αὐτοῖς]»”[Lc. 15, 2].

Pentru că fariseii și grammateii nu le mai dădeau nicio șansă celor păcătoși. Aceia, în mintea lor, erau deja pierduți. Pentru ei nu mai aveau nicio bunătate, nicio predică, nicio iertare.

Însă Domnul mânca cu cei păcătoși, le propovăduia adevărul, îi vindeca de patimi, le prețuia umanitatea și nu păcatele lor! El mânca cu ei, dar nu păcătuia dimpreună cu ei! Ci, prin mila Lui față de ei, aceștia se converteau, ieșeau din rele, renunțau la a mai fi pleava societății.

Și fără o astfel de atitudine, fără atitudinea înțelegerii și a iubirii, nu putem vindeca pe nimeni de patimile lui.

Pentru că Biserica, pentru cei păcătoși, este un spital duhovnicesc. Aici, bolilor, li se spune pe nume. Păcatele sunt păcate, patimile sunt patimi, iar virtuțile și faptele bune sunt propovăduite în adevărul lor: ca medicamente împotriva păcatelor și a patimilor. Ca tratamente recuperatorii.

Dar aici nu numai constatăm că suntem bolnavi, ci începem efectiv să ne vindecăm de bolile noastre sufletești, de patimile noastre, pentru că începem să trăim divino-uman.

Câți nu vor o a doua șansă? Câți nu vor să se simtă din nou tineri, deși sunt bătrâni? Câți nu vor să aibă din nou chef de viață? Pocăința și iertarea lui Dumnezeu și umplerea noastră de harul Sfintelor Taine sunt reîntoarcere la bucuria pe care am pierdut-o, sunt reîntoarcerea acasă.

Pentru că parabola de azi [Lc. 15, 11-32], spusă împotriva celor care refuzau ospitalitatea lui Dumnezeu, e o pledoarie dumnezeiască pentru viața liturgico-mistică a Bisericii.

Căci fiul reîntors acasă, fiul venit în el cu experiența amară a rătăcirii de la viața cu Dumnezeu, e pus de Dumnezeu la masă.

Fiul care își recunoaște nevrednicia lui [Lc. 15, 21], care își spovedește păcatele sale, care se nevoiește pentru iertarea lor, pentru curățirea de ele, e repus din nou la masă. La masa frățietății, la masa iubirii, la împărtășirea cu toți cei din Biserică din același Potir al Lui.

Pentru că adevărata masă e masa duhovnicească, e masa lui Dumnezeu, e masa în care El ni Se dă pe Sine ca mâncare și băutură dumnezeiască și îndumnezeitoare.

Și, prin Taina Dumnezeieștii Pocăințe, prin Dumnezeiasca Spovedanie, noi primim veșmântul cel dintâi [τὴν στολὴν τὴν πρώτην] [Lc. 15, 22], adică ne îmbrăcăm din nou în simțirea slavei Lui, simțindu-L pe Dumnezeu în lăuntrul nostru, în noi înșine.

Dar primim de la Dumnezeul nostru treimic și inel [δακτύλιον] la mâna noastră, adică experiențe dumnezeiești și îndumnezeitoare, care se constituie în vrednicia noastră. Dar și sandale [ὑποδήματα] în picioarele noastre primim de la El, adică o cunoaștere bogată a teologiei Lui, pentru ca să mergem drept, pe calea dreaptă a sfințeniei Lui.

Căci dacă primim de la El vedenii, luminări și întăriri dumnezeiești, pe ele trebuie să le împreunăm cu o profundă cunoaștere și înțelegere a teologiei și a Tradiției Bisericii. Fiindcă adevăratele trăiri mistice și îndumnezeitoare sunt confirmate de Dumnezeu, de Sfinții Lui și de întreaga Tradiție a Bisericii. Însă, pentru a trăi ortodox, pentru a trăi eclesial la modul autentic, trebuie să împreunăm viața noastră duhovnicească cu întreaga experiență de veacuri a Sfinților Lui. Pentru că experiența copleșitoare a Sfinților Lui, întregește și împlinește puțina noastră experiență duhovnicească.

De aceea, dacă suntem îmbrăcați cu veșmântul slavei Lui prin Botez și reîmbrăcați mereu prin Pocăință, dacă simțim că Dumnezeul slavei locuiește în noi și dacă El ne împodobește cu inelul experiențelor Lui cele sfinte, trebuie să ne lăsăm și încălțați de Dumnezeu cu sandalele sfinte ale Tradiției Bisericii. Pentru că trebuie să ne încălțăm cu cunoașterea Scripturii, cu cunoașterea dogmelor, a canoanelor, a Slujbelor, a Vieților Sfinților, a teologiei și a istoriei Bisericii.

Trebuie să ne încălțăm cu evlavia Lui, cu bunătatea Lui, cu frumusețea Lui, cu dragostea Lui, cu brațele Sale cele milostive față de oameni, cu picioarele Lui care iubesc adevărul, dreptatea și sfințenia. Și dacă ne încălțăm cu dreapta credință, atunci vom merge drept pe calea mântuirii.

Pentru că numai astfel pregătiți, adică îmbrăcați în slava Lui și în vedenii și în luminări dumnezeiești și în dreapta credință și în frumusețea nespusă a faptelor bune, putem sta la masa altarului și să mâncăm din Vițelul cel îngrășat [τὸν Μόσχον τὸν σιτευτὸν] [Lc. 15, 23].

Căci Vițelul nostru, Vițelul bucuriei noastre, stă pe masa altarului înjunghiat, străpuns pentru păcatele noastre, pironit pe Cruce pentru fărădelegile noastre. Dar stă ca un Vițel care a murit și a înviat, ca Hristosul bucuriei noastre, ca Hristosul nostru transfigurat, îndumnezeit, Care S-a sculat din morți păstrând rănile pe trupul Lui ca pe niște podoabe de mare preț, ca pe podoabele iubirii Lui veșnice pentru noi, dar îndumnezeit cu umanitatea Lui, plin de slavă. Căci așa ne vrea și pe noi: duhovnicești, transfigurați, plini de semnele ascezei în viața noastră, dar umpluți de slava Lui.

El nu ne vrea greoi nici la trup și nici la inimă și nici la minte! Ci ne vrea plini de râvna iubirii Lui, de curăția Lui, de agilitatea Lui, de frumusețea Sa cea veșnică.

Pentru că El e același: Cel care îi aduna pe păcătoși lângă El. Iar parabola era și este pentru cei care cred că păcătoșii…trebuie excluși, că ei nu mai au nicio șansă de mântuire.

Însă Biserica, trupul Lui cel sfânt, urmând Capului ei Celui dumnezeiesc, ne învață că toți avem șansa mântuirii în orice clipă a vieții noastre. Că nimeni nu e exclus! Că nimeni nu e impropriu mântuirii! Că nimeni n-a păcătuit mai mult decât poate Dumnezeu să ne ierte! Că nimeni nu e mai iubitor și mai iertător decât El!

Căci dacă aici, în viața de zi cu zi, când greșim cu ceva imens, ne încredem, totuși, în iertarea și înțelegerea celor care ne iubesc și ne cunosc, cu atât mai mult trebuie să ne încredem în Dumnezeu, oricât de mult am păcătui la un moment dat.

Pentru că El deja a purtat și poartă păcatele noastre pe care noi le-am făcut…sau nu le-am făcut încă…

El știe neputința noastră. El cunoaște cât de greu ne simțim noi. El știe ce nu suportăm noi, ce nu ne place, de ce avem nevoie. Dar, în același timp, El știe că viața de acum e o pregătire pentru veșnicie, e o școală în care noi ne formăm, e o garnizoană în care noi ne fortificăm duhovnicește.

Pentru că postul care începe și lupta zilnică cu patimile și cu demonii e un război de gherilă. Noi nu îi vedem pe demoni, dar ei ne văd tot timpul. Și, când ți-e lumea mai dragă sau când ești slăbit, obosit, bolnav, ei…te atacă din senin. Pentru că îți știu slăbiciunile, îți știu neputințele. Duc cu noi un război de gherilă, un război tracasant, un război în care poartă diverse măști. Ei ne vorbesc direct, dar și prin oameni, prin gânduri și prin conjuncturi. Ne înfricoșează, ne fac neatenți, ne zăpăcesc, ne enervează, ne îmbolnăvesc. Ei nu dorm niciodată! Numai noi dormim mult, numai noi ne credem în siguranță. Însă nu suntem niciodată în siguranță! Pentru că atacurile demonice sunt multe, dese, epuizante, înspăimântătoare.

De aceea, împotriva lor, trebuie să luptăm cu toate armele cele duhovnicești ale Bisericii. Împotriva demonilor luptăm cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia, cu citirile sfinte, răbdând, fiind răniți, ridicându-ne din căderile noastre, nădăjduind mereu la Dumnezeu, încrezându-ne numai în El și niciodată în noi.

Și niciodată nu ai zi liberă. Niciodată nu avem o zi de relaxare. Pentru că fiecare zi a vieții noastre…e o zi sub asediu.

Da, așa arată viața ortodoxă în mod zilnic! Așa arată viața ortodoxă netrucată, viața ortodoxă în mijlocul căreia noi încercăm să fim mereu alții.

Nu ne încredem în victoriile de ieri, pentru că putem cădea în fiecare clipă. Nu contează că ieri am fost plini de har și de bucurie sfântă. Astăzi putem cădea cumplit. Astăzi putem cădea din mântuirea noastră. Astăzi putem fi bombardați, din toate părțile, de demoni, și poate lua sfârșit viața noastră creștină.

Însă ne încredem, în fiecare clipă, în Dumnezeul mântuirii noastre! El e stânca mântuirii noastre, fundamentul, pământul care nu se clintește la cutremur.

Noi ne ținem de această Piatră a stabilității noastre. Noi știm că suntem fiii Lui rătăcitori, pe care El ne iartă tot timpul.

Însă dacă știm că noi suntem slabi, îi avem pe fiii Lui cei credincioși, pe Sfinții Lui, care ne întăresc.

Pentru că fiul care nu a plecat de lângă tatăl său sunt Sfinții Lui. Iar Sfinții Lui sunt întotdeauna cu El și toate ale Lui sunt și ale lor [Lc. 15, 31]. Tocmai de aceea Sfinții Lui sunt dumnezei după har. Căci ei au de la Dumnezeu tot ce are Dumnezeu, în afară de ființa Lui și de persoanele dumnezeiești ale Treimii. Ei sunt plini de slava Lui și de comuniunea veșnică cu El. Și, în mod veșnic, Dumnezeu Își învață Sfinții Lui să fie și mai iubitori și mai milostivi față de cei care sunt păcătoși. Căci starea Împărăției lui Dumnezeu e starea veseliei și a bucuriei pentru cei care se îndreaptă din păcatele lor [Lc. 15, 32].

Așadar, dacă în Biserică nu ne bucurăm de cei care se pocăiesc, de cei care revin la Dumnezeu sau vin pentru prima oară la viața Bisericii, nu ne bucurăm și nu ne veselim ca Dumnezeu. Căci El Se bucură și Se veselește de întoarcerea oamenilor la viața curată și sfântă. El se bucură și se veselește pentru pocăința noastră^[2].

Pentru că pocăința e revenirea la viața liturgico-ascetico-mistică a Bisericii, adică la mărturisirea păcatelor și la împărtășirea cu Domnul, la asceza ortodoxă și la experiențele sfinte și îndumnezeitoare ale vieții ortodoxe.

Și pocăința nu înseamnă doar 10 minute de plâns și trei zile de suferință pentru un păcat anume pe care l-am săvârșit. Ci pocăința ortodoxă e continuă, e zilnică, e o continuă privire în sine și o amintire dureroasă a păcatelor noastre.

De aceea, Sfinții Bisericii sunt plini de pocăință, de cuviință, de post, de rugăciune, de iertare, de milostivire, de înțelepciune, de sfințenie.

Căci din momentul când au început să se nevoiască, ei s-au schimbat continuu după icoana lui Dumnezeu, pe care slava Lui a pictat-o zilnic în inima lor. S-au schimbat continuu și se schimbă continuu, cu schimbare dumnezeiască, în Împărăția Lui, crescând în sfințenia și frumusețea Lui.

Și la acestea toate suntem chemați și noi! Suntem chemați la a ne schimba mereu, la a fi mereu alții, la a fi mereu mai buni și mai curați, mai înțelepți și mai echilibrați. Căci, așa cum îmbătrânirea ne aduce înțelepciunea vieții, cu mult mai mult îmbătrânirea în viața cu Dumnezeu ne aduce înțelepciune dumnezeiască, veșnică.

Iubiții mei, să fim cei prin care Dumnezeu mântuiește lumea! Să fim cei care îi întoarcem pe frații noștri din erezii și dintr-o viață stricată! Să fim lumină vie în lume, lumină care îndrumă pe oameni spre bine! Să fim sare duhovnicească a lumii, care dăm gust vieții! Să fim case de oaspeți pentru cei care nu știu unde să se ducă și ce să facă! Să avem cuvântul care luminează, să îl spunem la timpul potrivit, să îmbrățișăm pe tot cel care caută sensuri, adică pe Dumnezeul Care a pus rațiune în tot ce a creat! Amin.

---

[1] Începută pe 21 februarie 2016, în zi de duminică și terminată în zi de miercuri, pe 24 februarie 2016.

[2] Am preluat această Sfântă Frescă de aici: https://iconreader.files.wordpress.com/2012/02/modern1.jpg.