Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

*

Cuvânt de învățătură la Duminica florilor

Dorința cea mare și dragostea cea curată, sau, mai degrabă, datoria cea pământească pe care o am față de înțelepciunea voastră, mă îndeamnă pururea ca să nu mă lenevesc [în] a vă cerceta, după puterea [mea], cu învățăturile cele sufletești/ folositoare de suflet/ duhovnicești.

Căci prin aceasta mă voi arăta, cu adevărat, că vă sunt Părinte sufletesc și Păstor, când voi dori cinstea, folosul și mântuirea[1] sufletelor voastre[2]. Iar dumneavoastră vă veți arăta că sunteți adevărații [mei] fii sufletești/ duhovnicești și o turmă aleasă și sfântă, când veți primi cu dragoste ceea ce vă învăț și, după puterea fiecăruia dintre voi, le veți ține și le veți face.

De aceea, iubiții mei ascultători, câți v-ați adunat la această cuvioasă și sufletească/ duhovnicească adunare [trebuie să știți faptul], [căci] chiar dacă astăzi este duminica, care, în de obște, se numește a florilor, n-am să spun nimic despre ea. [Pentru că], în primul rând, fiind un praznic domnesc[3], ar trebui să parcurg multă materie și să spun multe lucruri pentru ca să vă descopăr ceva [despre praznic], întru cinstea și lauda [lui]. [Însă] neștiința mă oprește [să fac asta]. [Iar], în al doilea rând [nu vă vorbesc despre asta], pentru că știu că în această săptămână fiecare dintre voi se nevoiește să se spovedească, pentru ca să se învrednicească să se împărtășească, unii în Joia Marea, alții sâmbătă și [alții] duminică, în ziua de Paști.

De aceea, pentru acest motiv, avem datoria mai degrabă și trebuie să zicem cele pe care ni le va lumina Domnul Hristos, de la Care și cerem ajutor. Și vă invit să ascultați cu dragoste cele pe care vi le voi spune. Căci socotesc că, de nu veți lua vreun folos din spusele mele, atunci știu foarte bine că nu veți avea nici pagubă.

Din cele 7 Taine pe care le ține Sfânta și Dumnezeiasca Biserică a Răsăritului, cea dintâi la rânduială și mai mare decât toate este Sfântul Botez. Și fără această Sfântă Taină nu poate nimeni să intre întru Împărăția cerului, așa după cum ne-a spus Domnul Hristos în Ioann[is], cap. al 3-lea: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre întru Împărăția lui Dumnezeu” [In. 3, 5]. Căci Botezul îl face pe om fericit, sfânt, desăvârșit și fiu al lui Dumnezeu după har.

Iar eu îndrăznesc și spun cum că Taina Pocăinței este asemenea Sfântului Botez în cinste și în lucrare. Și cred că nu voi greși [spunând] aceasta. De ce? Pentru cele 4 daruri pe care le dă omului Sfântul Botez, păcatul le strică și le întinează. Și din fericit, [el] se face ticălos, și din sfânt, se face păcătos, și din desăvârșit, se face netrebnic și de nimic, și din fiu al lui Dumnezeu, se face fiul diavolului. Căci așa zice Ioann[is] în cap. al 3-lea: „Cel ce face păcatul de la diavolul este, că dintru început diavolul păcătuiește” [I In. 3, 8].

Și cum că Taina Pocăinței este asemenea cu Sfântul Botez în cinste și în lucrare o pot dovedi cu multe dovezi, dintre care vom zice una, două.

[Spre exemplu], în capitolul al 8-lea al [cărții] Facerea, Dumnezeu zice către Noe: „Nu voi mai adăuga [οὐ προσθήσω] de acum a blestema pământul pentru faptele oamenilor, pentru că spre cele rele zace cugetul omului din tinerețile lui. Deci, nu voi mai adăuga a omorî tot trupul viu, după cum am făcut” [Fac. 8, 21]. [Și prin aceasta] a arătat multa Lui îndelungă răbdare.

Căci potopul acela, după cum spun Părinții Bisericii, înseamnă Sfântul Botez. Că[ci] precum apa potopului a spălat tot păcatul și toată fărădelegea de pe fața pământului, prin înecarea pe care a produs-o, până a încetat [să existe] tot trupul viu, [tot] așa și Sfântul Botez a spălat și a șters tot păcatul cel strămoșesc și al voinței [noastre îndreptate spre rău], din neamul omenesc.

Iar Dumnezeu știind că diavolul nu va înceta, datorită răutății lui celei multe, să-l invidieze și să-l viclenească pe omul cel ticălos și să-l îndemne, în o mie de feluri, să-și strice haina Sfântului Botez și să și-o smolească cu smoala păcatului, pentru aceea [zic], ca un Părinte al milelor și al îndurărilor, a dat omului această mare vindecare a Pocăinței. Pentru ca, prin intermediul ei, să vină iarăși la cinstea cea dintâi și, din fiu al neascultării și al pierzării, să se facă iarăși fiul lui Dumnezeu și, din mort, să se facă [iarăși] viu, și, din pierdut, [iarăși] aflat. Că[ci] așa spune la Luca, în cap. al 15-lea: „Fiul meu acesta era mort și a înviat, pierdut era și s-a aflat” [Lc. 15, 32].

[La fel] zice Dumnezeu și în Isaia, în capitolul întâi: „Spălați-vă și vă curățiți, scoateți vicleșugurile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei și veniți să ne întrebăm, zice Domnul, și de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi, iar de vor fi ca roșeala, ca lâna le voi albi” [Is. 1, 16, 18].

[De aceea], luați seama, rogu-vă, cu minte întreagă și înțelegeți aceste cuvinte, pe care le zice Domnul prin Isaia! Căci atunci când [El] spune: „Spălați-vă și vă curățiți!”, nu ne spune să ne spălăm cu apa aceasta, de zi cu zi, pe care o bem și de care ne folosim și care nu are alt [folos] fără numai să ne spălăm pielea trupului, ci ne spune să ne spălăm și să ne curățim de păcate. [Căci Dumnezeu se referă aici] la apa Sfintei Pocăințe și la lacrimi. Și iarăși, [când El ne spune]: „Scoateți vicleșugurile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei”, [El ne spune] să ne spovedim [păcatele]. Însă nu [doar] cu buzele [să ni le spovedim], ci [și] cu inima și cu un gând ca acesta: de a nu mai păcătui [înaintea Lui]. Că[ci] Dumnezeu, fiind atotvăzător, le vede și le cunoaște [pe toate] și nu se uită la mărturisirea buzelor [noastre], care sunt unelte spre slujba trupului [nostru], ci se uită la adâncul inimii [noastre].

[Pentru] că El este Cel ce ispitește inimile și rărunchii [noștri] [Ps. 7, 10], după cum zice David în Psalmul al 7-lea: „Că de nu ne vom căi din inimă și de nu ne vom întoarce către El, sabia Sa o va luci și arcul Lui l-a încordat și l-a gătit pe el și într-însul a gătit vasele morții și săgețile Sale cele arzătoare le-a lucrat” [Ps. 7, 13-14].

Că pocăința atunci este pocăință, când merge cineva de bună voie, fără de niciun fel de constrângere, și se spovedește la Duhovnicul lui, cu umilință, cu frângere de inimă și cu lacrimi fierbinți și cu gândul desăvârșit de a părăsi păcatele [lui]. Și acestea sunt fundamentele ei, [ale pocăinței].

După care urmează cuvântul acesta: „Veniți să ne întrebăm!”. Adică atunci vom avea îndrăzneală ca să mergem înaintea Lui și să ne deschidem gura și să ne spunem oful pe care îl avem față de vrăjmașul nostru și să vorbim despre stricăciunea pe care el ne-o pricinuiește.

Și El ne făgăduiește că roșelile cele mari ale păcatelor noastre, care sunt ca sângele, adică uciderile, El le va albi și le va curăți, ca pe Sine Însuși. [Iar] ca zăpada și ca oaia sunt omenirea Lui, după cum a arătat hainele Lui albe ca zăpada pe muntele Taborului, după cum ne spune Marcu, în cap. al 9-lea.

De aceea, ce altă bunătate mai mare sau mai multă iertare decât aceasta doriți? Căci El îi va face pe cei care se spovedesc albi și curați ca trupul Lui, „Care fărădelege n-a făcut, nici vicleșug nu s-a aflat în gura Lui” [I Petr. 2, 22].

Iar Taina Pocăinței este asemenea în cinste și în lucrare, după cum am spus, cu Sfântul Botez. Căci precum acela spală păcatul cel strămoșesc și îl face pe om fericit, sfânt, desăvârșit și fiu al lui Dumnezeu după har, așa și Sfânta Pocăință îl face pe om din mort viu, din pierdut aflat, din necinstit cinstit și sfânt și din fiu al neascultării, fiul lui Dumnezeu.

[La fel], când a poruncit Dumnezeu lui Noe să facă corabia, spun istoricii, cum că a făcut-o într-o 100 de ani. Și nu pentru alt motiv, decât pentru acela ca oamenii să-și vină în fire și se căiască de păcatele lor. Și în acea sută de ani, Dreptul Noe le-a propovăduit [oamenilor] cum că Dumnezeu va avea să facă un potop și să înece tot pământul și tot trupul viu o să-l omoare. Însă oamenii nicidecum nu l-au crezut, ci l-au luat în râs și în batjocură, spunându-i că nu știe ce vorbește și ce face.

Însă, și când a început să plouă, Dumnezeu ar fi putut să facă potopul numai de o zi. [Însă oamenii] n-au vrut [nici atunci să se pocăiască]. De aceea a plouat 40 de zile și 40 de nopți, arătând și prin această multă și îndelungă răbdare a Lui, că a vrut să dea oamenilor să se căiască și să-și vină în fire. Însă oamenii văzând că se înmulțește apa și urcă tot mai sus, au început să se suie pe case, și pe movile [de pământ], pe munți și prin copaci, însă nu se foloseau cu nimic. Că[ci] corabia o închisese Dumnezeu pe dinafară și luase cheile [ei]. Și pentru că nu mai era nicio nădejde de mântuire, pentru aceea a murit tot trupul, de la om și până la dobitoc.

Așa și nouă, creștinilor, nu 100 de ani, ci 1.710 ani[4] ni s-a propovăduit, prin intermediul lui Noe cel adevărat, al lui Iisus Hristos, Care ne-a mântuit cu corabia trupului Său de potopul păcatului celui strămoșesc, cum că va să fie potopul cel cumplit și amar, potopul cel plin de durere și de întristare, potopul cel groaznic și înfricoșător al Judecății [Lui]. Și că, dacă nu ne vom veni în fire, ca să părăsim răutățile și să ne căim, ne vom îneca pe veci în adâncul focului celui nestins.

Căci această veste ni se dă continuu prin gura Bisericii, prin propovăduirea Evangheliei și prin învățătura Părinților. Dar noi nicidecum nu ne venim în fire, ca să ne căim și să părăsim răutățile. Ci de vedem, cu atât mai mult, că se înmulțește apa potopului pieirii noastre, în loc să alergăm la corabia pocăinței ca să ne mântuim, [cu atât mai mult] de aceea ne îndepărtăm și credem că nu va fi nimic [rău]. Căci amânăm de pe o zi pe alta [pocăința], până când ne vine ceasul și pierim cu totul, și trupește și sufletește.

Și putem cunoaște că așa stau lucrurile din cele ce vă voi spune. [Căci], de când a început săptămâna cea dintâi a postului, din câți ne aflăm aici, oare s-a spovedit vreunul, așa după cum se cuvine? A făcut el canonul pe care i l-a dat Duhovnicul lui? S-a păzit pe sine, după putere, curat și nevinovat [de păcate]? A petrecut el creștinește, după rânduiala și porunca Bisericii, în postire, în rugăciuni și în alte faceri de bine?

[Însă mie] mi se pare că nu a făcut niciunul acest lucru. Dar, pentru ca să nu mint/ să nu greșesc, poate că vor fi făcut aceasta vreunii dintre cei simpli. Iar noi, cei care ne ținem de mari, de vrednici, de înțelepți și de cunoscători, am mutat vremea din săptămână în săptămână, trăind cu tot felul de mâncăruri, cu băuturi din destul și făcându-ne toate poftele trupului nostru. Iar de suflet nu am purtat grijă nicidecum, ca și când am fi nesimțitori. Însă tocmai acum, în săptămâna aceasta de pe urmă, ne spovedim, și ne spovedim timp de 3 zile și la Joia Mare ne împărtășim. Însă ce fel de spovedanie facem știe [doar] Dumnezeu, că[ci] mie mi-e rușine să o spun.

[Căci] unii se spovedesc de frica vreunei întâmplări, alții că așa le e obiceiul, alții din cauza rușinii de oameni, alții de frica stăpânilor [lor].

Unii au câte doi Duhovnici, unul la țară și altul la oraș. La cel de la țară, ca la un om simplu, îi spune păcatele pe care le socotește el că sunt mai mari, iar la cel de la oraș spovedește păcatele care sunt mai mici, neguțătorind și meșteșugind Taina Spovedaniei.

Și, în puține cuvinte, niciunul dintre noi nu vrem să ne spovedim de bună voie, din evlavie și cu gând desăvârșit ca să ne părăsim păcatele, ci numai de ochii oamenilor.

[De aceea], pentru motivele pe care le-am spus, [ne comportăm astfel], până când ne împărtășim. După care ne întoarcem – să mă iertați [pentru cuvintele grele, dar adevărate] –, ca câinele la borâturile lui și ca scroafa la tăvălelile ei cele împuțite, după cum ne spune fruntașul Apostolilor, Petru, în cap. al 2-lea, în a doua sa carte [II Petr. 2, 22].

Căci acum, ne spovedim în grabă și ne împărtășim în pripă. După care iarăși ne apucăm de păcatele cele obișnuite. Și atât ne bucurăm de ele și ne pare bine [că le facem], încât le săvârșim ca și când am câștiga mare bogăție și mare bunătate [de pe urma lor]. Și, [mai mult decât atât], ne lăudăm cu ele, după cum zice David: „Se laudă păcătosul întru poftele sufletului lui și cel ce face strâmbătate se binecuvintează” [Ps. 9, 23].

Și pentru această mincinoasă spovedanie ce facem? Căutăm să aflăm un Duhovnic care este om simplu, pentru ca să se teamă de noi și să-i fie rușine de fețele noastre, pentru ca ceea ce îi vom zice noi, așa să fie. Și credem în mintea noastră că, așa cum îl înșelăm pe el, Îl vom înșela și pe Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu Se lasă înșelat, ci noi ne înșelăm pe noi înșine, spre pieirea noastră cea sufletească!

Căci atunci când mergem la Spovedanie nu le spunem Duhovnicilor noștri că mâncăm carnea și munca fratelui nostru, a creștinului, și că îi bem sângele și sudoarea feței lui prin lăcomia și nesațiul pe care îl avem, ci spuneam [doar] că am mâncat la masa domnească pește, miercurea și vinerea, și, în post, [că am mâncat] raci și ulei și că am băut vin.

Nu spunem însă că ținem balaurul, cel cu 7 capete [în noi], adică clevetirile, pândirile, fățărniciile, vânzările și pârele pe care le facem unul față de altul, ca să îl surpăm pe celălalt din cinstea lui. Dar spunem: am face milă [față de oameni], dar nu ne dă mâna [să facem], că avem nevoi multe și dări, și avem casă grea și o gloată de copii, și oameni mulți care trăiesc pe lângă noi.

[La fel], nu spunem că credem minciunile [pe care le] spun slugile noastre mai mult decât adevărul celui năpăstuit. Și acela, de s-ar jura, nu-l credem și nici nu-i facem dreptate, ci îl pedepsim cu atâta cruzime de inimă, încât, dacă am putea, l-am stinge de pe fața pământului. Că noi zicem că, fiind în valurile lumii, nu avem timp să căutăm și cele ale sufletului. [De aceea], când dăm un sărindar[5], îl dăm din jafuri și din agoniseală nedreaptă.

[La fel], nu spunem [la Spovedanie nici] că pe cel pe care îl vedem că jefuiește și pradă și îi chinuie pe cei săraci, îl lăudăm și îi spunem că e om „înțelept”, că îi merge mintea la toate și că e „vrednic” și „face dreptate”. Dar pe care îl vedem că nu se amestecă în unele ca acestea, pe acela îl considerăm „blestemat”, „mojic” și „nevrednic”, și spunem că pe el „nu îl duce mintea” să facă judecată și dreptate. [Și spunem asta fără] să ne aducem aminte de cuvântul spus de Isaia în capitolul al 64-lea: cum că „pentru necurăția noastră, dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu este ca cârpa femeii ce o are pe sine” [Is. 64, 5].

Și pentru ca să nu mai lungesc vorba, pentru toate răutățile pe care le facem, avem vreme și mijloace ca să le săvârșim după pofta inimii, dar pentru cele duhovnicești nu avem vreme.

De aceea, iubiții mei ascultători, mă rog, în numele lui Iisus Hristos, Care Și-a vărsat preacinstit și scumpul Său sânge [pentru noi], de ne-a răscumpărat din robia diavolului, să ne venim în fire și să luăm seama [la noi înșine], pentru că cele ce noi facem, ne duc pe calea pieirii! Și de vreme ce nu ne-am lăsat năravul cel rău, să lucrăm în via Domnului mântuirea sufletelor noastre, din ceasul cel dintâi al postului și până la ceasul al 11-lea. Căci El, fiind milostiv, ca un Stăpân îndurat, ne va da plata deplină. A Lui fie slava în vecii vecilor. Amin!


[1] În original: spăseniia.

[2] Mă arăt Păstorul vostru duhovnicesc când vă predic adevărul. Când vă învăț ceea ce e bine să faceți.

[3] Un praznic închinat Domnului.

[4] Și aflăm astfel anul în care a rostit această predică.

[5] Când plătim o pomenire de 40 de zile pentru cineva adormit.

Did you like this? Share it: