Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2016]

Iubiții mei[1],

toată nevoința vieții noastre este pentru a ne curăți de patimi. Pentru a ne sfinți viața. Pentru că noi, în comparație cu orgoliul deloc teologic al protestantismului, nu ne credem „mântuiți”, chiar dacă mărturisim cu toată inima că suntem și că trăim în singura Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă.

Nu ne credem mântuiți, dar trăim în Biserica Lui. Nu ne credem Sfinți, dar ne sfințim pe fiecare zi.

Și nu ne considerăm mântuiți și nu suntem mântuiți, în sensul că nu ne considerăm vrednici de Împărăția lui Dumnezeu.

Conștiința noastră ne spune, dimpotrivă, că noi suntem vrednici de Iad, că suntem foarte păcătoși, și nu „mântuiți”.

De aceea, pe fiecare zi, noi încercăm să ne mântuim, cu harul lui Dumnezeu, dar, prin păcatele noastre, noi cădem mereu din mântuirea noastră. Adică din relația cu Dumnezeul iubirii noastre.

Pentru că mântuirea nu se poate dobândi în indiferență față de Dumnezeu, ci numai în relație cu El. Căci doar El e viața noastră.

Însă, mai mult decât toți, știm că mântuirea noastră este o consecință a vieții Domnului în trup, a întrupării Sale pentru noi. Căci El, prin tot ceea ce a făcut în trup, Și-a îndumnezeit trupul Său, pentru ca și noi să ne putem îndumnezei. Și a te îndumnezei înseamnă a te sfinți continuu, a te lumina continuu, a te curăți continuu de patimi.

Însă mântuirea noastră, ca o consecință a vieții Domnului, e o realitate eclesială, se trăiește în Biserică și nu în afara Bisericii. Pentru că ce a făcut Hristos pentru noi se primește prin Tainele și Slujbele Bisericii.

Mântuirea Lui nu se primește doar prin credință și printr-o viață morală anume, cum bat apa în piuă neoprotestanții noștri, ci prin faptul de a trăi în ritmul continuu al Bisericii Lui. De a primi roadele mistico-liturgice ale vieții Lui în întreaga viață a Bisericii.

De aceea, cei care iau Scriptura noastră, Scriptura Bisericii și a Sfinților ei, și o interpretează decontextualizat, scoțând-o din modul cum Biserica o explică de două milenii, presupun că „se mântuiesc”.

Însă ei nu „se mântuiesc”, ci doar își închipuie că „se mântuiesc”. Se auto-înșeală, fiindcă se demonizează continuu, datorită trăirii în erezie, departe de Biserica Lui.

Pentru că, pentru ei, „mântuirea” înseamnă doar „ce a făcut Hristos pentru noi”, eliminând tocmai împărtășirea personală de mântuirea Lui în Biserică. Și asta tocmai când, aparent, Îl „laudă” pe El pentru mila Lui față de noi. Însă ei Îl „laudă” pentru că ne-a mântuit pe toți, dar nu vor să își însușească în mod personal mântuirea Lui.

Numai că, ce a făcut Hristos pentru noi are relevanță personală, doar dacă ne împărtășim liturgico-mistic de iconomia mântuirii Lui în Biserică. Adică întruparea, nașterea, viața, învățătura, minunile, patimile, învierea și înălțarea Lui la cer și șederea Lui de-a dreapta Tatălui, cu umanitatea noastră asumată în persoana Lui cea veșnică, au urmări reale în viața noastră, numai dacă noi intrăm în Biserică prin Botez, prin Mirungere și prin Dumnezeiasca Euharistie.

Aceste trei Taine ale Bisericii le primim liturgic, adică ca pe niște Slujbe săvârșite de ierarhia Bisericii, dar pe ele le trăim mistic, tainic, în noi înșine, și ele ne schimbă radical persoana noastră. Pe acestea le putem primi doar aici, în Biserica Lui, și ceea ce fac ele în noi înseamnă începutul vieții noastre duhovnicești.

Pentru că Botezul Bisericii ne curățește de toate păcatele noastre și ne umple de slava Preasfintei Treimi, a Domnului nostru treimic, prin aceea că în el murim și înviem mistic cu Domnul nostru. În Mirungerea Bisericii noi primim darurile dumnezeiești ale Treimii noastre, adică primim chemarea și întărirea Lui pentru a-I sluji în Biserică și în lume. Dar Dumnezeu, când noi ne creștinăm, când devenim mădulare mistice ale Bisericii, nu ne face doar făpturi noi, duhovnicești, în care El sălășluiește prin slava Sa, ci Se unește în mod mistic, abisal, îndumnezeitor cu noi, prin Dumnezeiasca Euharistie, prin care noi ne unim ființial cu Hristos, Dumnezeul nostru, fiind totodată dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că niciodată o persoană a Treimii nu e singură, ci numai în relație veșnică, fără de început și neîntreruptă cu celelalte două persoane dumnezeiești.

Și atunci, când noi ne botezăm, în acele puține minute liturgice – pe care mulți le tratează cu superficialitate, uitându-se mai degrabă la haine, coafuri și la modul cum sunt priviți de ceilalți, decât la sfințenia prea mare a Tainelor primite – e pecetluită traiectoria noastră eclesială.

Căci de atunci noi ne vom umple continuu, dacă vrem, de sfințenia preafrumoasă a lui Dumnezeu, prin întreaga participare a noastră la sacra- mentalitatea Bisericii și la asceza Bisericii. Sau, dimpotrivă, așa cum fac mulți, trăim indiferent față de marele dar pe care l-am primit, nu știm cine suntem din punct de vedere eclesial și ne pierdem…în dramatica și depersonalizanta viață a lumii…

Fiindcă postul nostru, abținerea noastră de la păcate și de la confortul exagerat, citirile noastre, întreaga noastră construire ca ortodocși stau în picioare doar dacă ele sunt pline de viața Bisericii. Noi nu putem fi ortodocși în separație față de ierarhia Bisericii și față de Tainele și viața Bisericii.

De aceea, pe mine mă îngrozesc și mă întristează enorm ortodocșii care „se luptă” cu ierarhia Bisericii, pe premisa că ei sunt „mai sfinți” și „mai corecți” decât aceia. Însă sfințenia reală se manifestă tocmai invers: omul duhovnicesc vede păcatele altora, înțelege decadența lor, nu trăiește „cu capul în nori”, dar, mai degrabă, își vede adâncul păcătoșeniei personale. Și știe că porunca Domnului e „Nu judecați, ca să nu fiți judecați [Μὴ κρίνετε, ἵνα μὴ κριθῆτε]!” [Mt. 7, 1, BYZ] și că scopul lui în viață e să se vindece pe sine de patimi.

Căci dacă ne-am vindeca zilnic de patimi, dacă doar cu asta ne-am ocupa în mod fundamental, în adâncul nostru, am vedea că cea mai importantă problemă e asta: curățirea și sfințirea noastră. Pentru că atunci când ne curățim de patimi, înțelegem că nicio frică, nicio patimă, nicio grijă, nicio catastrofă nu sunt mai importante decât relația noastră cu Dumnezeu.

Pentru că relația noastră cu El înseamnă mântuirea noastră.

Dacă Îl vrem numai pe El, dacă cugetăm continuu la poruncile Lui tocmai pentru că Îl dorim doar pe El, dacă nu vrem o „mântuire” detașată de Dumnezeu, atunci Îl vrem pe Dumnezeu, Care e mântuirea noastră.

Și prin aceasta înțelegem de ce mântuirea, pentru noi, înseamnă urmarea Lui oriunde mergem și orice facem. Căci în Evanghelia de azi El ne spune, că a-I urma Lui înseamnă a veni după El [Mc. 8, 34], călcând și noi în aceleași dureri, în aceeași indiferență, în aceeași desconsiderare, în aceeași excludere pe care El a trăit-o din partea oamenilor, dar, trăind, totodată, și întreaga bucurie și împlinire îndumnezeitoare a Crucii Lui.

Pentru că Crucea nu e doar chin, ci e și bucurie. Crucea nu înseamnă părăsire a noastră de Dumnezeu, ci întărire a noastră prin har, pentru ca să fim jertfe bine plăcute ale Lui. Crucea nu e înjosire a omului, ci vindecare a lui de patimi, împodobire a lui cu slava cea veșnică și necreată a Treimii.

Fiindcă noi trăim Crucea Domnului cu fața spre Învierea Lui, și acum, la mijlocul Postului Mare, dar și în Săptămâna Mare.

Noi nu avem o perspectivă lugubră asupra Răstignirii Domnului – deși nu minimalizăm nicio durere a Lui –, ci una transfiguratoare și luminoasă. Pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul mântuirii noastre, pe Cruce, moare de bună voie, moare ca un biruitor al morții și nu ca un învins, ca un părăsit de Dumnezeu, răbdând toate, pentru ca noi să răbdăm toate cu seninătate. El pătimește, pentru ca noi, nevoindu-ne și suferind pentru credința noastră toate, să ne umplem de slava Lui, să ne îndumnezeim. El moare pe Cruce, pentru ca noi, murind în viață curată, sfântă, să moștenim Împărăția Lui, adică viața veșnică, și moartea noastră să fie o trecere lină de la viață la o tot mai sfântă viață.

Dar El moare, pentru ca să învieze!

El moare pentru ca să ne învieze!

Adică să ne facă duhovnicești, să ne facă Sfinți, să ne facă curați, să ne facă frumoși cu adevărat. Pentru că harul Lui e adevărata frumusețe a omului, cea care nu se strică odată cu timpul, ci mai mult crește, mai mult se dezvoltă.

Fiindcă Biserica nu vorbește doar despre păcătoși, ci și despre Sfinți. Biserica are enorm de mulți Sfinți, cunoscuți și necunoscuți de noi, citiți sau uitați cu desăvârșire de indiferența noastră, prin care demonstrează, fără ostentație, că nu are o filosofie oarecare de viață, ci ea propovăduiește credința mântuirii, a îndumnezeirii.

Dacă ne-am cunoaște Sfinții cu smerenie și nu extremist, am înțelege lucrul capital al aghiologiei: că ei nu sunt explicabili fără Dumnezeu. Pentru că nu putem spune că ei s-au sfințit doar pentru că aveau o anume cultură sau pentru că s-au născut într-o țară anume sau pentru că s-au nevoit într-un loc anume, ci ei s-au sfințit pentru că s-au lăsat învățați și conduși de Dumnezeu în viața lor.

Asta înseamnă că, dincolo de nevoința, de citirile, de suferințele, de backgroundul, de fundamentul experienței primite în familia lor și în societatea unde au trăit, relația lor cu Dumnezeu a fost determinantă pentru mântuirea și sfințirea lor. Căci ce le-a spus Dumnezeu, ce i-a luminat Dumnezeu, ce au înțeles ei dimpreună cu El, acelea au fost pietrele de har ale construirii lor duhovnicești.

Însă lumea neoprotestantă exagerează rolul Crucii Lui, pentru că Îi minimalizează Învierea și, mai ales, transfigurarea umanității Sale. Ei au nevoie de noi adepți, de „pocăiți” închipuiți, de oameni care să creadă, cu fanatism, că Hristos „îi mântuiește”, fără ca ei să depună niciun efort ascetic, pentru că au desființat din cultul lor orice idee de sacramentalitate. Adică orice nevoie de primire a mântuirii de la Hristos.

Și fiind în afara Bisericii, ei își permit să spună că noi, ortodocșii, suntem „niște păgâni”, că suntem „lumea” care trebuie să fie „convertită”. Tocmai de aceea se duc în lungul și în latul României, peste tot, și „propovăduiesc pocăința”, „pocăința” aceasta care nu te transfigurează, nu te sfințește, ci te face să te crezi „mântuit”, tocmai aici, în România, unde Biserica Lui e de 2.000 de ani și e apostolică.

Și duc o muncă continuă de discreditare a învățăturii și a ierarhiei Bisericii, alături de extremiștii și nemulțumiții noștri, vrând să ne propună o biserică fără Biserică, o teologie fără sfințenie și o viață religioasă fără autenticitatea apostolică a Bisericii.

Însă, dacă cineva se leapădă, pleacă, apostaziază din Biserica aceasta, a noastră, cu păcătoșii și cu Sfinții ei laolaltă, nu are unde să se ducă! Pentru că aceasta e Biserica, și orice presupusă „alternativă” la ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Pentru că e o minciună sfruntată și o hulă la adresa lui Dumnezeu.

Căci, a găsi Biserica înseamnă a intra în Biserică, prin Botez, în Biserica Ortodoxă. Pentru că Biserica nu poate fi reinventată, nu poate fi îmbunătățită la nivel de revelație și de teologie, ci ea poate fi doar descoperită sau redescoperită de către noi. Pentru că cei care se convertesc la Ortodoxie, o descoperă. Dar noi, cei care o trăim continuu, o redescoperim continuu și ne simțim mici față de ea.

De aceea, noi propovăduim o Cruce, adică o asceză, îndumnezeitoare. Propovăduim o asceză care ne curățește și ne îndumnezeiește. Fapt pentru care, ori dacă vorbim despre post, ori dacă vorbim despre rugăciune sau despre slujire, noi vorbim despre faptele care ne fac bine, care ne curățesc, care ne sfințesc.

Pentru că Crucea, pentru noi, ne umple de Învierea Lui, de îndumnezeirea Lui, de slava Lui, și noi în slava Lui trăim și suntem. Pentru că viața noastră în Biserică e divino-umană și nu telurică, nu seculară.

De aceea, plini de ipocrizie, neoprotestanții noștri vorbesc despre „relele” României, uitând să spună că pe sol american și în Occidentul deformat de protestanți tronează răul suprem pentru viața omului, oricare ar fi el: secularizarea lumii. Adică acolo, de unde ei emană, lumea e desacralizată, e lipsită de orice sfințenie, îndumnezeirea nu este relevantă, pentru că nu există…Biserica.

Căci Biserica Ortodoxă e minoritară acolo și legea o fac protestanții și neoprotestanții, alături de un romano-catolicism tot mai festivist, dar tot mai puțin înghițit de oameni. Pentru că oamenii secularizați, lipsiți de sacramentalitatea Bisericii, nu mai suportă nimic din Biserică. De aceea, lumea neoprotestantă, lumea secularizată până în unghii, vorbește mult, dar nu dăruie nicio sfințenie, cântă lumește și nu bisericește, are „programe religioase”, dar nu slujbe, face „misiuni de evanghelizare”, dar nu luminează pe nimeni, vorbește excesiv de literalist și de fantezist despre teologia și viața Scripturii, considerând, în mod utopic, că Scriptura „se referă la ei”, că ea „le girează” existența, când fiecare formațiune religioasă neoprotestantă e de 3-400 sute de ani sau de câțiva zeci de ani.

Însă fanteziile non-eclesiale ale lumii neoprotestante nu sunt o noutate pentru Biserică!

Și în vechime au existat montaniști[2], encratiți[3], mesalieni[4], bogomili[5]…care se considerau „înfrânați”, „adevărații creștini”, oameni „sfinți”. Adică a te considera „pocăit” și a te lăuda că ești „pocăit” nu e o noutate pentru Biserică, ci lumea protestantă și neoprotestantă sunt doar alte forme brutale de situare în afara Bisericii.

Și le numesc situări brutale în afara Bisericii, adică în mod direct, fără menajamente, pentru că romano-catolicismul, monofizitismul, nestorianismul, greco-catolicismul sunt scindări din Biserică, pe când Martin Luther și cei de după el nu s-au mai rupt de Biserică, ci ei au încercat, la modul utopic, să o „reînființeze”.

De aceea, în protestantism și în neoprotestantism nu mai putem vorbi despre faptul că au păstrat reminiscențe ale cultului și ale vieții Bisericii, pentru că ele s-au născut din ideea non-eclesială că Biserica „poate fi reînființată” în orice secol, pe baza unor fantasmagorice relații inexplicabile ale sectei nou înființate cu Biserica primară, despre care dă mărturie Scriptura noutestamentară.

Însă Scriptura aceasta vorbește despre Biserica Cincizecimii, care a ajuns până la noi și în care noi trăim!

Biserica aceea, e Biserica aceasta!

Biserica aceea e Biserica în care noi suntem și trăim și toate dezvoltările ei s-au făcut cu luminarea lui Dumnezeu. Căci așa cum Dumnezeu i-a învățat pe Apostolii și pe ucenicii lor, în primul secol, ce să facă și ce să spună, așa i-a învățat și pe Ierarhii, pe Mucenicii, pe Cuvioșii, pe Mărturisitorii Bisericii. Numai păcatele noastre, ale tuturor, din vechime și până azi, nu îi aparțin lui Dumnezeu, ci nouă.

 Și pentru acelea trebuie să ne pocăim. Dar trebuie să ne pocăim în mod real, adică sfințindu-ne viața. Căci cei care și-au sfințit viața, au lăsat în urma lor mireasma sfințeniei lor, Sfintele lor Moaște și întreaga lor creație spre folosul Bisericii și al întregii lumi.

Așadar, iubiții mei, la mijlocul postului ni se spune că nu mai e mult, dar nici puțin! Și că trebuie să ne întărim și mai mult în răbdare și în așteptare.

Să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi și să răbdăm oamenii și demonii care ne tulbură viața!

Pentru că așteptarea Lui e plină de încredere și răbdarea întru El e plină de bucurie. Pentru că Îl așteptăm pe El să ne îndrume, dar răbdăm în bucuria pe care ne-o aduce harul lui Dumnezeu, pentru că El ne arată că răbdarea e spre mântuirea noastră.

De aceea, așteptarea noastră nu are nimic paseist, pentru că e o concentrare la El, la Cel care ne îndrumă, Care e mereu aici, cu noi, pe când răbdarea noastră nu are nimic laș în ea, fiindcă nu ne lăsăm bătuți și umiliți pentru că nu am ști să ripostăm, ci pentru că simțim că voia Lui e bucuria noastră. Căci în răbdarea noastră coboară bucuria Lui cea dumnezeiască.

Mă rog pentru pacea și binele tuturor! Mă rog pentru a fi capabili de praznic, de bucuria Lui cea mare! Mă rog pentru Marele Sinod al Bisericii, din luna iunie, pentru ca mărturia lui să fie o lumină sigură și pragmatică pentru noi! Mă rog pentru anul 2016, pentru ca să fie un an al mântuirii pentru noi toți, în care să ne adâncim și mai mult în relația noastră cu Dumnezeu!

Mă rog, ne rugăm, trebuie să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor, pentru pacea lumii și pentru buna înțelegere între popoare!

Pentru ca să fie mai puțin terorism, mai puțină ceartă, mai puțină neiubire între noi. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 31 martie 2016, zi de joi, însorită.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Montanism.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Encratites.

[4] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Mesalianism.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Bogomilism.

Ioannis, cap. 19, 17-42, BYZ

17. Și purtându-Și crucea Lui, [Iisus] a ieșit întru locul numit Locul Căpățânii [Κρανίου Τόπον], care în evreiește se spune Golgota [Γολγοθᾶ];

18. unde L-au răstignit pe El, și cu El alți doi, de o parte și de alta, și în mijloc pe Iisus.

19. Și Pilatos a scris și titlu [τίτλον][1], și l-a pus pe cruce; și [pe el] era scris: „Iisus Nazoreosul, Împăratul iudeilor [Ἰησοῦς ὁ Ναζωραῖος ὁ βασιλεὺς τῶν Ἰουδαίων]”.

20. Așadar, acest titlu a fost citit de mulți [dintre] iudei, că[ci] locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate[2]; și [titlul] era scris în evreiește, în elinește și în latinește.

21. Atunci, arhiereii iudeilor îi ziceau lui Pilatos: „Nu scrie: «Împăratul iudeilor», ci că Acela a zis: «Împărat sunt al iudeilor»!”.

22. Răspuns-a Pilatos: „[Ce] am scris, am scris”.

23. Atunci, ostașii [οἱ στρατιῶται], când L-au răstignit pe Iisus, I-au luat veșmintele Lui [ἔλαβον τὰ ἱμάτια αὐτου], și le-au făcut patru părți, [la] fiecare ostaș [câte] o parte, și hitonul [τὸν χιτῶνα]. Dar hitonul era necusut [ἄραφος], [fiind] țesut [ὑφαντὸς] de sus peste tot.

24. Atunci au zis unul către altul: „Să nu îl sfâșiem pe el, ci să aruncăm sorții [λάχωμεν] pentru el, [ca să vedem] al cui va fi”; ca să se împlinească Scriptura care zice: „Împărțit-au veșmintele Mele lor și pentru îmbrăcămintea Mea au aruncat sorț”[3]. Așadar, ostașii acestea au făcut.

25. Iar lângă crucea lui Iisus stăteau Mama Lui și sora Mamei Lui, Maria lui Clopas [Κλωπᾶς] și Maria Magdalini [καὶ Μαρία ἡ Μαγδαληνη].

26. Atunci, văzând Iisus pe Mama [Lui], și pe Ucenic[4] stând, pe care îl iubea [El], îi zice Mamei Lui: „Femeie, iată fiul tău [Γύναι, ἰδοὺ ὁ υἱός σου]!”.

27. Apoi îi zice Ucenicului: „Iată mama ta [Ἰδοὺ ἡ μήτηρ σου]!”. Și din ceasul acela, Ucenicul a luat-o pe ea întru cele ale sale [εἰς τὰ ἴδια].

28. După aceea, văzând Iisus că toate acum au fost săvârșite [πάντα ἤδη τετέλεσται], ca să se împlinească Scriptura, zice: „Mi-e sete!”[5].

29. Așadar, zăcea [acolo] un vas plin [cu] oțet. Iar ei, umplând buretele de oțet, și isopul punându-l împrejur, le-au dus la gura Lui [πλήσαντες σπόγγον ὄξους, καὶ ὑσσώπῳ περιθέντες, προσήνεγκαν αὐτοῦ τῷ στόματι].

30. [Și] atunci, când Iisus a luat oțetul, a zis: „Săvârșitu-s-a [Τετέλεσται]!”. Și plecându-Și capul, Și-a dat duhul [καὶ κλίνας τὴν κεφαλήν, παρέδωκεν τὸ πνεῦμα].

31. Atunci iudeii, ca să nu rămână pe cruce trupurile în sabat [ἵνα μὴ μείνῃ ἐπὶ τοῦ σταυροῦ τὰ σώματα ἐν τῷ σαββάτῳ], întrucât era vineri[6] [ἐπεὶ Παρασκευὴ ἦν] – căci era mare ziua aceea a sabatului[7] [ἦν γὰρ μεγάλη ἡ ἡμέρα ἐκείνου τοῦ σαββάτου] – au cerut lui Pilatos ca să le zdrobească picioarele lor și să-i ridice [ἠρώτησαν τὸν Πιλάτον ἵνα κατεαγῶσιν αὐτῶν τὰ σκέλη, καὶ ἀρθῶσιν] [de pe cruci].

32. Atunci au venit ostașii și i-au zdrobit picioarele celui dintâi[8], [cât] și [pe] ale celuilalt răstignit împreună cu el;

33. iar [ostașii] venind la Iisus, cum L-au văzut pe El deja mort [ὡς εἶδον αὐτὸν ἤδη τεθνηκότα], nu I-au [mai] zdrobit picioarele Lui;

33. ci unul [dintre] ostași, [cu] sulița a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă [καὶ εὐθέως ἐξῆλθεν αἷμα καὶ ὕδωρ].

34. Și cel care a văzut a mărturisit, și adevărată este mărturia lui [καὶ ὁ ἑωρακὼς μεμαρτύρηκεν, καὶ ἀληθινή ἐστιν αὐτοῦ ἡ μαρτυρία], și acela știe că [lucruri] adevărate zice [κἀκεῖνος οἶδεν ὅτι ἀληθῆ λέγει], ca voi să le credeți [ἵνα ὑμεῖς πιστεύσητε].

35. Căci s-au făcut acestea ca să se împlinească Scriptura: „Os nu se va zdrobi de la El [Ὀστοῦν οὐ συντριβήσεται ἀπ᾽ αὐτου]”[9].

36. Și iarăși altă Scriptură zice: „Vor vedea pe Care L-au străpuns”[10].

37. După acestea, Iosif din Arimatea [Ἰωσὴφ ὁ ἀπὸ Ἀριμαθαίας], care era Ucenic al lui Iisus, dar ascuns [κεκρυμμένος], pentru frica iudeilor, a cerut lui Pilatos ca să ridice trupul lui Iisus; iar Pilatos i-a îngăduit. Așadar, [Iosif] a venit și a ridicat trupul lui Iisus [ἦρεν τὸ σῶμα τοῦ Ἰησοῦ].

38. Și a venit și Nicodimos [Νικόδημος], cel care a venit la Iisus, mai întâi, noaptea, aducând un amestec de smirnă și aloe ca [la] o sută de litre [ὡς λίτρας ἑκατόν][11].

39. Atunci, [Iosif și Nicodimos] au luat trupul lui Iisus și l-au legat pe el în giulgiuri cu aromate [καὶ ἔδησαν αὐτὸ ἐν ὀθονίοις μετὰ τῶν ἀρωμάτων], precum este obiceiul evreilor a îngropa [καθὼς ἔθος ἐστὶν τοῖς Ἰουδαίοις ἐνταφιάζειν].

40. Iar în locul unde [Iisus] a fost răstignit [era] o grădină [κῆπος], și în grădină un mormânt nou [μνημεῖον καινόν], în care nimeni niciodată [nu] mai fusese pus.

41. Atunci, acolo, L-au pus pe Iisus, pentru vinerea iudeilor, căci era lângă mormânt.


[1] O inscripție.

[2] De cetatea Ierusalimului.

[3] E vorba de profeția aflată în Ps. 21, 19, LXX: „διεμερίσαντο τὰ ἱμάτιά μου ἑαυτοῖς καὶ ἐπὶ τὸν ἱματισμόν μου ἔβαλον κλῆρον [Împărțit-au veșmintele Mele lor și pentru îmbrăcămintea Mea au aruncat sorț].

[4] Pe Sfântul Ioannis Evanghelistul.

[5] Aluzie la locul profetic din Ps. 68, 22: „καὶ ἔδωκαν εἰς τὸ βρῶμά μου χολὴν καὶ εἰς τὴν δίψαν μου ἐπότισάν με ὄξος [Și Mi-au dat întru mâncarea Mea fiere și întru setea Mea M-au adăpat pe Mine (cu) oțet]”.

[6] Vineri seara.

[7] Ziua care a urmat răstignirii Domnului.

[8] Primului tâlhar răstignit împreună cu Domnul.

[9] Aluzie la Ps. 33, 21, LXX: „Domnul păzește toate oasele lor, [nici]unul din ele nu va fi zdrobit [κύριος φυλάσσει πάντα τὰ ὀστᾶ αὐτῶν ἓν ἐξ αὐτῶν οὐ συντριβήσεται]”.

[10] Se referă la Ps. 21, 18, LXX: „Numărat-au toate oasele Mele și ei vedeau și priveau la Mine [ἐξηρίθμησα πάντα τὰ ὀστᾶ μου αὐτοὶ δὲ κατενόησαν καὶ ἐπεῖδόν με]”.

[11] Iar cum litra, cf. Gingrich Greek Lexicon, era de 327, 45 grame, o sută de litre a însemnat 32.745 de grame de amestec, adică 32, 745 kg. Și cu această cantitate de miresme au uns trupul Domnului.

Ioannis, cap. 19, 1-16, BYZ

1. Așadar, după aceea, L-a luat Pilatos pe Iisus și L-a biciuit [ἐμαστίγωσεν].

2. Și ostașii, împletind cunună din spini [στέφανον ἐξ ἀκανθῶν], I-au pus-o pe capul Lui și L-au îmbrăcat pe El [cu] veșmânt purpuriu [ἱμάτιον πορφυροῦν][1],

3. și Îi ziceau [Lui]: „Bucură-te, împăratul iudeilor!”. Și Îi dădeau Lui palme peste față [καὶ ἐδίδουν αὐτῷ ῥαπίσματα].

4. Atunci, Pilatos a ieșit iarăși afară și le zice lor: „Iată, vi-L aduc vouă pe El afară, ca să știți că în El nicio vină [nu] găsesc!”.

5. Așadar, a ieșit Iisus afară, purtând cununa de spini și veșmântul purpuriu. Și [Pilatos] le zice lor: „Iată, Omul [Ἴδε, ὁ ἄνθρωπος]!”.

6. [Dar] atunci, când L-au văzut pe El arhiereii și slujitorii, au strigat zicând: „Răstignește-L, răstignește-L pe El!”. Le zice lor Pilatos: „Luați-L pe El voi și răstigniți-L! Căci eu nu găsesc în El [vreo] vină”.

7. I-au răspuns lui iudeii: „Noi lege avem, și după legea noastră trebuie să moară, că[ci] S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu [υἱὸν θεοῦ]”.

8. Deci, când a auzit Pilatos acest cuvânt, [și] mai mult s-a temut [μᾶλλον ἐφοβήθη],

9. și a intrat iarăși întru pretorion și Îi zice lui Iisus: „De unde ești Tu?”. Dar Iisus nu i-a dat lui [niciun] răspuns.

10. Atunci Îi zice Lui Pilatos: „Mie nu[-mi] vorbești? Nu știi că am putere să Te răstignesc pe Tine și am putere să Te eliberez pe Tine?”.

11. I-a răspuns Iisus: „Nu aveai nicio putere asupra Mea, dacă nu îți era ție dată de sus [ἄνωθεν][2]; pentru aceea, cel care Mă vinde pe Mine[3] ție mai mare păcat are [διὰ τοῦτο ὁ παραδιδούς μσοι μείζονα ἁμαρτίαν ἔχει]”.

12. De aceea, Pilatos căuta să-L elibereze pe El. Dar iudeii strigau zicând: „Dacă ai să Îl eliberezi pe Acesta, nu ești prieten al Chesarului[4]. [Căci] tot cel care se face pe sine împărat, se împotrivește Chesarului.

13. Atunci Pilatos, auzind cuvântul acesta, L-a scos afară pe Iisus și a șezut pe scaunul de judecată [τοῦ βήματος], întru locul numit Pardosit cu pietre [Λιθόστρωτον], iar în evreiește [se cheamă]: Gavvata [Γαββαθᾶ].

14. Și era vinerea Paștiului [ἦν δὲ Παρασκευὴ τοῦ Πάσχα[5]], și ca [la] ceasul al șaselea [din zi]; și [Pilatos] le zice iudeilor: „Iată, Împăratul vostru [Ἴδε, ὁ βασιλεὺς ὑμῶν]!”.

15. Dar ei au strigat: „Ia-L, ia-L, răstignește-L pe El!”. [Și] Pilatos le zice lor: „Îl voi răstigni pe Împăratul vostru [Τὸν βασιλέα ὑμῶν σταυρώσω]?”. I-au răspuns arhiereii: „Nu avem împărat fără numai pe Chesarul [Οὐκ ἔχομεν βασιλέα εἰ μὴ Καίσαρα]”.

16. Așadar, atunci L-a dat pe El lor[6], ca să fie răstignit. Și L-au luat pe Iisus și L-au dus.


[1] Iar porfira, cf. DEX 2009, e de culoare roșie închisă. Adică culoarea pe care o are mantia episcopală, care nu este altceva decât veșmântul acesta, pe care Domnul l-a primit în batjocură. Așa arată o mantie episcopală aflată acum în uz:

mantia episcopala

Am preluat imaginea de aici:

http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2015/12/02/565ed7d17d919ed50ed19416/627×0.jpg.

În cultul Bisericii există o cântare liturgică, în Joia Mare, în care e prezentă sintagma „porfiră mincinoasă”. Ea se referă la același veșmânt primit în batjocură, pentru că s-a transliterat adjectivul πορφυροῦν. Și porfira cu care L-au îmbrăcat e mincinoasă, pentru că nu Îl socoteau un Împărat. Căci împărații erau cei care purtau porfiră.

[2] De la Dumnezeu.

[3] Și aici, Domnul se referă la poporul lui Israil. Căci Israil L-a revândut romanilor, după ce Iudas Îl vânduse lor.

[4] Pentru că nominativul acestui substantiv propriu este Καίσαρ. Iar iudeii se refereau la împăratul roman de atunci, la Gaius Julius Caesar. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Julius_Caesar.

[5] Pentru că substantivul Πάσχα este un cuvânt aramaic indeclinabil, cf. Gingrich Greek Lexicon, noi aflăm genul și numărul său după prepoziția care îl precede [τοῦ]. Și aici avem genitiv singular.

[6] Pilatos L-a dat pe Domnul iudeilor.

Ioannis, cap. 18, 14-40, BYZ

14. Și Caiafas era cel care i-a sfătuit pe iudei, că este de folos [ca] un om să piară pentru popor[1].

15. Iar Simon Petros Îi urma lui Iisus, [precum] și celălalt Ucenic. Și Ucenicul acela era cunoscut arhiereului, și [el] a intrat, împreună [cu] Iisus, întru curtea arhiereului;

16. dar Petros a stat la poartă, afară. Atunci a ieșit celălalt Ucenic, care era cunoscut arhiereului, și a vorbit portăriței [τῇ θυρωρῷ] și [el] l-a băgat înăuntru pe Petros.

17. Atunci, slujitoarea portăriță [ἡ παιδίσκη ἡ θυρωρὸς], îi zice lui Petros: „Nu cumva [ești] și tu dintre Ucenicii Omului acestuia?”. Și acela îi zice: „Nu sunt”.

18. Iar robii și slujitorii, făcând foc, stăteau, că[ci] era frig și se încălzeau; și era cu ei [și] Petros, stând și încălzindu-se.

19. Atunci arhiereul L-a întrebat pe Iisus despre Ucenicii Lui și despre învățătura Lui.

20. [Dar] Iisus i-a răspuns lui: „Eu [cu] îndrăzneală/ pe față [παρρησίᾳ] am vorbit lumii; Eu totdeauna am învățat în sinagogă și în templu, unde mereu se adună iudeii, și [nu] am vorbit nimic în ascuns.

21. De ce Mă întrebi [pe Mine]? Întreabă [pe] cei care au auzit, ce le-am spus lor! Iată, aceștia știu pe care le-am spus Eu!”.

22. Dar acestea zicând El, unul [dintre] slujitori, stând de față, I-a dat o palmă peste față lui Iisus, zicând: „Așa răspunzi arhiereului?”.

23. I-a răspuns lui Iisus: „Dacă am vorbit rău, mărturisește despre rău! Dar dacă [am vorbit] bine, de ce Mă bați?”.

24. [Și] Annas L-a trimis pe El legat către Caiafas, arhiereul.

25. Și Simon Petros era stând și încălzindu-se; [și] atunci i-au zis lui: „Nu cumva și tu ești dintre Ucenicii Lui?”. Atunci, acela s-a lepădat și a zis: „Nu sunt”.

26. [Și] unul dintre robii arhiereului îi zice, rudenie fiind [aceluia] căruia Petros i-a tăiat urechea: „Nu te-am văzut eu în grădină cu El?”.

27. Atunci iarăși s-a lepădat Petros, și îndată a cântat cocoșul.

28. Atunci L-au dus pe Iisus de la Caiafas întru pretorion [πραιτώριον][2]; și era dimineața devreme, și ei nu au intrat întru pretorion, ca să nu se spurce, ci [se pregăteau pentru] ca să mănânce Paștiul [τὸ Πάσχα].

29. Atunci a ieșit Pilatos [Πιλάτος] către ei și a zis: „Ce învinuire [κατηγορίαν] aduceți împotriva Omului acestuia?”.

30. I-au răspuns și i-au zis lui: „Dacă nu era acesta un făcător de rele [κακοποιός], nu L-am fi dat ție pe El”.

31. Atunci, Pilatos le-a zis lor: „Luați-L voi pe El și judecați-L pe El după legea voastră!”. Așadar, i-au zis lui iudeii: „Nouă nu ne [este] îngăduit să omorâm pe nimeni”;

32. ca să se împlinească cuvântul lui Iisus, pe care l-a spus, prevestind [cu] ce moarte avea a muri.

33. Atunci, Pilatos a intrat iarăși întru pretorion și L-a chemat pe Iisus și I-a zis Lui: „Tu ești împăratul iudeilor?”.

34. I-a răspuns lui Iisus: „De la tine zici tu aceasta sau alții ți-au spus-o ție despre Mine?”.

35. I-a răspuns Pilatos: „Nu cumva sunt eu iudeu? Neamul Tău și arhiereii mi Te-au dat mie; ce ai făcut?”.

36. [Și] i-a răspuns Iisus: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta [Ἡ βασιλεία ἡ ἐμὴ οὐκ ἔστιν ἐκ τοῦ κόσμου τούτου]! Dacă Împărăția mea era din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat, ca [Eu] să nu fi fost dat iudeilor. Dar acum Împărăția Mea nu este de aici”.

37. Atunci I-a zis Lui Pilatos: „Așadar, ești Tu împărat?”. I-a răspuns Iisus: „Tu zici, că Eu sunt împărat. [Dar] Eu pentru aceasta am fost născut și pentru aceasta am venit întru lume, ca să mărturisesc adevărului [ἵνα μαρτυρήσω τῇ ἀληθείᾳ]. Tot cel care este din adevăr [ἐκ τῆς ἀληθείας] ascultă glasul Meu”.

38. Îi zice Lui Pilatos: „Ce este adevărul?”. Și aceasta zicând, iarăși a ieșit către iudei și le zice lor: „Eu nicio vină [nu] găsesc în El.

39. Dar este obiceiul vostru, ca pe unul să vi-l eliberez vouă la Paști. Deci voiți să vi-L eliberez vouă pe împăratul iudeilor [τὸν βασιλέα τῶν Ἰουδαίων]?”.

40. Atunci au strigat iarăși [cu] toții, zicând: „Nu pe Acesta, ci pe Barabbas [Βαραββᾶς]!”. Iar Barabbas era tâlhar [λῃστής].


[1] Pentru Israil.

[2] La reședința oficială a guvernatorului roman al provinciei.

Reîntoarcere la Nichita [22]

În elegia anterioară, a fost un zbor prin scufundare (Botez?) în apele hiperboreene, după care cei doi au ajuns sau li s-a arătat („se-arată-o sferă”) o insulă-sferă înaripată cu munți-păsări înaripați, care rotesc această sferă, în loc de cântare a sferelor auzindu-se „pocnet greu de aripi”, „asurzitor”, un sunet uriaș, specific pentru dimensiunile cosmice imense.

O sferă „cu patru anotimpuri” – ceea ce poate fi o aluzie la clima temperată a Hiperboreei, despre care au vorbit unii scriitori, o climă edenică, așadar, care „se arată” după nașterea „pe zăpadă” și după scufundarea baptismală în oceanul înghețat, cel brownian, cu molecule reci și mari cât balenele.

Această sferă „cu întunecimi ca munții” este „loc al nașterilor de copii de piatră”. Iar ea l-a născut pe el aici, ca pe un copil de piatră. Însă el știe că, dintre cei născuți aici, „sculptați sunt doar sfinții”. Și, ca să ajungi să te sculptezi ca sfânt (să sculptezi în tine sfințenia), e foarte greu…

De aceea, acest ideal de zbor „s-a-ndeplinit”. De fapt, e o primă etapă a idealului…

Urmează ceea ce e mai greu, chiar mai greu decât scufundarea în oceanul înghețat, și anume: „așteptarea zborului locuind în mine” (Elegia oului, a noua).

Acesta este „un mult mai aprig ideal” decât primul. Pentru că, dacă păstrăm comparația cu Botezul creștin, cu adevărat, asceza și nevoința, adică sculptura în piatră (brâncușiană, i-am putea spune) sau zborul care urmează Botezului, sunt cu mult mai aprige decât prima etapă, care nici ea n-a fost deloc ușoară, trecând prin îngheț față de lume și înot prin moleculele uriașe ale suferinței. Trecând prin: „revelație, nerevelație, tristețe/ alergând și orbecăind”.

Nu știu dacă Nichita a avut în minte această comparație sau versurile (ca și toată substanța elegiilor sale) sunt doar rodul unor intuiții, care nu sunt însă deloc străine de inspirația de la Dumnezeu. Eu bănuiesc însă și cunoștințe mai vaste ale poetului și sunt de acord cu ceea ce a înțeles și afirmat Solomon Marcus (plecat de curând dintre noi), când a vorbit despre „eminescianul Nichita Stănescu”: „Nichita Stănescu este, după Eminescu, poetul român cu cea mai mare încărcătură culturală, cultura fiind aici înțeleasă în toate direcțiile posibile, de la literatură, artă și religie la știință și filosofie”[1].

Să ne întoarcem, deci, la Elegia oului:

Într-un ou negru mă las încălzit
de așteptarea zborului locuind în mine;
stă unul lângă altul, nedezlipit,
sinele lângă sine.

Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,
senzația de ochi își caută o orbită.
O, tu, întuneric mare,
tu, dezgustată naștere încremenită.

S-a așezat pe mine o idee
și mă clocește maternă.
Acum, tot ceea ce este e
rotundă căldură și fermă.

Sare din mine un fel de plisc
în toate părțile și deodată.
Refuză să fie un obelisc
șira intimă, curbată.

Sparg coaja pielii mele, arsă,
lipită de-a dreptul pe suflet,
ca să-mi rămâne ne-ntoarsă
întâia încercare de umblet.

Sar cojile negre, oho!
Mai mare mă aflu și nezburat,
lipit de acel încotro,
cu o boltă de jur împrejur adăugat.

Scot ochi cu priviri nereale
La dreapta, la stânga, în sus și în jos,
născând șir de regi-animale
care știu cum se moare frumos.

Întind și o pană de os, irizată
atinge negrul concav.
Sar cojile negre deodată
și iată-mă, iarăși, suav,

închis într-un ou mult mai mare,
clocit de-o idee mai mare,
gălbenuș jumătate, pasăre jumătate,
într-un joc cu pași pe furate.

Ou mare! Silabă răcnită
într-o perpetuă creștere smulsă
fără tavan stalactită
sedusă.

Ouă concentrice, negre, sparte
fiecare pe rând și în parte.
Pui de pasăre respins de zbor,
străbătând ou după ou,
din miezul pământului pân’la Alcor[2],
într-un ritmic, dilatat ecou.

„Sinele” încearcă din „sine” să iasă,
ochiul din ochi, și mereu
însuși pe însuși se lasă
ca o neagră ninsoare, de greu.

Dintr-un ou într-unul mai mare
la nesfârșit te naști, nezburată
aripă. Numai din somn
se poate trezi fiecare, –
din coaja vieții niciunul,
niciodată.

Nesfârșitele nașteri ale sinelui sunt multe și grele, într-o viață de om, fără ca să poată spune că a ajuns vreodată la desăvârșire, atâta timp cât omul se află încă în „coaja vieții”.

De abia după ce va ieși din oul acestei vieți, atunci va putea cunoaște nesfârșirea desăvârșirii, dar numai dacă aici a sculptat în sine, copilul de piatră, și dacă a spart cât mai multe coji negre de pe sufletul său („sparg coaja pielii mele, arsă,/ lipită de-a dreptul pe suflet”).

Dar să o luăm de la capăt…

„Într-un ou negru” se află poetul și ne aflăm toți, la începutul inițierii noastre în cunoașterea celor vremelnice și a celor veșnice. Într-un ou negru al neștiinței și neînțelegerii, în care lucrurile ni se par obscure, întunecate, greu de pătruns.

Și chiar sufletul nostru e o taină pentru noi, locuind „sinele lângă sine”: cel ce este azi lângă cel ce va fi mâine, născându-se perpetuu „însuși pe însuși”.

„Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/ senzația de ochi își caută o orbită”: încă două versuri geniale ale lui Nichita, definind plastic un sentiment inefabil al sufletului, care simte că trebuie să se nască mereu și mereu.

Bineînțeles: dacă ești în stare să îți simți sufletul și dorințele lui ingenue și adevărate, ceea ce e o virtute foarte rară printre oameni.

Metafora aceasta e magnifică. Ca și cum puiul păsării, în ou fiind încă, și-ar simți aripa cu care încă nu a zburat și ochiul cu care încă nu a văzut: așa se simte sufletul în această lume.

Ai „sentimentul unei aripi”, pe care nu poți să-l explici altora, și „senzația de ochi” care începe sau cere să vadă alte vederi decât cele obișnuite: vederi lăuntrice, înțelegeri din ce în ce mai adânci ale lucrurilor.

Însă, pentru ca aripa să crească și să se formeze orbita pentru astfel de senzații suprasenzoriale, trebuie să învingi stagnarea în „întunericul mare”, obișnuința cu el, și „nașterea încremenită”, adică „dezgustarea” de viață, nedorința de a trăi și de a gusta drojdia vieții.

Și aici Nichita îi desfide pe toți criticii noștri încremeniți în mult apreciata, de către ei, filosofie a nimicului/ neființei, pe care, zic ei (în mod eronat) ar fi propovăduind-o Eminescu.

Ideea-cloșcă nu trebuie înțeleasă, în mod simplist, ca o idee. Ea este o intuiție, determinată și unită cu dorul sufletului după „zbor”.

„Zborul” necontenit, spre tot mai sus, spre Dumnezeu, este sentimentul cel mai acut și mai concret al sufletului, de-a lungul întregii existențe. La nivelul artei, și acesta se poate numi o „idee” brâncușiană.

„Sparg coaja pielii” sufletului, „ca să-mi rămână ne-ntoarsă/ întâia încercare de umblet”: ca să nu mă întorc înapoi, în „întuneric mare”.

„Privirile nereale” sunt ale ochilor care privesc întâia dată o realitate necunoscută până atunci, care au intuit și au dorit, dar totuși nu le vine să creadă că există ceva cu mult mai înalt și mult mai profund decât atmosfera existențială obișnuită. De aceea, ei nasc „șir de regi-animale,/ care știu cum se moare frumos”.

Descinderea într-o altă lume, într-un alt nivel de cunoaștere spirituală, te face să descoperi că și acesta este insuficient sufletului, dacă rămâi pe loc, dacă nu mergi mai departe: „și iată-mă, iarăși, suav,/ închis într-un ou mult mai mare,/ clocit de-o idee mai mare”.

Astfel încât, poetul se simte mereu: „gălbenuș jumătate, pasăre jumătate”. Adică: între potență și împlinire. Și asta „într-un joc cu pași pe furate”: un joc cu pași în care fură mersul, în care învață să meargă furând de la alții, învățând de la alții, de la cei dinainte: poeți, înțelepți, savanți, eroi, Sfinți.

Și astfel, trebuie să înainteze spiritual/ duhovnicește, făcând efortul de a sparge ouăle negre, cele pline cu întuneric: „ouă concentrice, negre, sparte/ fiecare pe rând și în parte”.

„«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ ochiul din ochi”: este căutarea extazului, a ieșirii din sine, a revelației dumnezeiești. La ea se ajunge prin pocăință, prin plâns: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine,/ ia sinele din sine/ prin simplă luare” (Prin simpla luare, vol. Laus Ptolemaei).

Altfel, în absența ploii lacrimilor, omul „însuși pe însuși se lasă/ ca o neagră ninsoare, de greu”. Pentru că, așa cum spune în altă parte: „Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,/ o, lucrul veșnic [viață a mea veșnică]/ sculptat de mine numai bust/ și în cuvinte. // Dar nu pot nu e spart timpanul/ prin care curg anomalii,/ numite ora, ziua, anul”… (Cântec de scos apa din urechi, vol. Laus Ptolemaei).

Altfel spus, încă nu e spartă coaja vieții. Căci:

O, nu există niciun ou
din care să se nască
lumea trăită rău, din nou
în lumea cea visată și cerească.

Pământul însuși nu e ou, nu, nu!
Din el nicicând nu se va naște
pământ cum naște din ecou
ecouri, împietrite, moaște.

(Egg, vol. Laus Ptolemaei)

Pământul nu se poate schimba singur în materie transfigurată, în Sfinte Moaște.

Din cel ce e numai pământ, din omul nespiritualizat/ neînduhovnicit, „nicicând nu se va naște/ pământ” sfânt, „moaște”, care sunt „ecouri împietrite” ale vieții de sfințenie.


[1] A se vedea: Solomon Marcus, Eminescianul Nichita Stănescu, în rev. România literară, nr. 23/ 2013, cf. http://www.romlit.ro/eminescianul_nichita_stnescu.

[2] Alcor este o stea din Ursa Mare/ Carul Mare. Arabii opuneau steaua Canopus (la care Nichita face de mai multe ori referire în alte poeme) lui Alcor, ca ocupând cel mai înalt și, respectiv, cel mai de jos loc în ierarhia celestă.

A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Mizar_and_Alcor.

Și: https://en.wikipedia.org/wiki/Canopus.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 23 la Faptele Apostolilor [67]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a.

***

Voi toți, care ați primit aceste iertări, voi toți care v-ați învrednicit de credință, cunoașteți, vă rog, [care este] măreția darului și învățați să nu fiți ingrați/ nemulțumitori față de Binefăcătorul vostru. Căci am primit iertările nu pentru ca să devenim mai răi, ci pentru a ne face pe noi cu mult mai buni și mai minunați.

Nimeni să nu spună că Dumnezeu este cauza faptelor noastre rele, pentru că El nu a pedepsit, nici nu S-a răzbunat. Dacă (după cum am spus), un conducător, prinzând un ucigaș, îl lasă liber, spuneți, (nu) este el considerat cauza crimelor comise după aceea? Vedeți, deci, cum Îl expunem pe Dumnezeu în fața limbilor celor răi[1]!

Căci ce nu spun, ce lasă negrăit? Dumnezeu Însuși, zic ei, le-a îngăduit lor [să păcătuiască]. Căci ar fi trebuit să-i pedepsească după cum meritau, nu să-i cinstească, nici să-i încununeze, nici să le permită lor cele mai mari privilegii, ci să-i pedepsească și să se răzbune pe ei. Dar Cel care, în loc să facă acestea, îi cinstește, i-a făcut pe ei să fie așa cum sunt [, adică răi].

Vă rog și vă implor, nu lăsați pe nimeni să grăiască asemenea cuvinte în privința noastră! Mai bine să fim îngropați de zeci de mii de ori, decât să se vorbească astfel despre Dumnezeu, din cauza noastră!

Evreii, citim, I-au spus lui (Hristos) Însuși: Cel ce distrugi templul și în trei zile îl zidești, […] coboară-Te de pe Cruce (Mt. 27, 40). Și încă: dacă ești Fiul lui Dumnezeu.

Însă reproșurile de aici sunt mai grave decât acelea, ca, prin noi, El să fie numit învățător al răutății. Să facem să se spună opusul acestora, făcând convertirea noastră vrednică de Cel care ne-a chemat și (în mod vrednic) apropiindu-ne de Botezul înfierii.

Căci mare este, într-adevăr, puterea luminării [prin Botez] (φωτίσμος): îi face pe ei [, cei botezați] cu totul alți oameni decât erau [înainte], care se împărtășesc darului. Nu-i lasă pe oameni să fie numai oameni (și nimic mai mult). Vă face pe voi, elinii/ păgânii (τὸν Ἕλληνα), să credeți că mare este puterea Duhului care v-a modelat, care v-a închipuit pe voi din nou.

De ce aștepți ultima suflare, ca un rob pribeag, ca un răufăcător, ca și cum nu ar fi fost datoria ta să trăiești lui Dumnezeu? De ce te arăți jignit/ rănit către El, ca și cum ai avea în El un Stăpân nemilos și crud? Ce poate fi mai lipsit de inimă (ψυχρότερον), ce poate fi mai groaznic, decât cei care întârzie vremea primirii Botezului?

Dumnezeu a făcut din tine un prieten și te-a învrednicit cu toate lucrurile Sale bune, pentru ca tu să faci lucrul unui prieten.

Să zicem că ai făcut cuiva cele mai mari rele, că l-ai jignit și ai adus asupra lui necazuri fără număr, [și] să zicem că ai căzut în mâinile celui căruia i-ai greșit, iar el, în schimb, pentru toate acestea, te-a cinstit și te-a făcut părtaș la tot ce avea și [te-a pus] în adunarea prietenilor săi, a celor în fața cărora fusese insultat [de tine], te-a încununat și a spus că te va avea ca pe propriul său fiu, și apoi imediat a murit: spune, nu l-ai fi jelit? Nu ai fi considerat moartea lui o nenorocire? Nu ai fi zis [atunci]: Bine era să fi trăit, ca eu să pot să îi întorc cele cuvenite, pentru ca să îl răsplătesc pe el, ca să mă arăt pe mine că nu sunt josnic față de binefăcătorul meu?

Deci, unde nu sunt decât oameni, astfel ai proceda. Iar unde este Dumnezeu, ești nerăbdător să pleci, pentru ca să nu îți răsplătești Binefăcătorul pentru niște daruri atât de mari? Ba, încă, alegi timpul venirii la El, astfel încât să stea în puterea ta a-I răsplăti Lui în mod egal [pentru ce ți-a dăruit]?

Adevărat, zici tu, dar nu pot păstra (darul). Oare Dumnezeu a poruncit lucruri cu neputință? De aici urmează că totul este răsturnat în mod evident, de aici[2] că, peste tot în lume, totul este stricat: pentru că nimeni nu face o trăsătură [definitorie] a sa din a viețui după Dumnezeu.

Astfel, cei care încă sunt catehumeni, pentru că fac din aceasta scopul lor (cum să amâne Botezul până în ultima clipă), nu se îngrijesc de a avea o viață dreaptă, iar cei care au fost luminați [prin Botez] (φωτισθεντες), fie pentru că l-au primit în copilărie, fie că l-au primit fiind bolnavi, iar apoi s-au însănătoșit (ἀνενεγκόντες), nu au nicio dorință din inimă de a trăi mai departe (întru slava lui Dumnezeu).

Așa încât niciunul dintre aceștia nu fac din asta o problemă de râvnă, ba, chiar dacă [Botezul vreunuia] a fost primit întru sănătate, au foarte puține [lucruri] de arătat, ale unei bune întipăriri [în ei a harului,] și, mișcați de căldura [dragostei dumnezeiești numai] în vremea [Botezului], și aceștia lasă focul să se stingă, îndată [după aceea].

De ce fugiți? De ce tremurați? De ce vă temeți? Nu vreți voi să spuneți că nu sunteți lăsați să vă vedeți de treabă? [Căci eu] nu vă despart de soție! Nu, ci de la adulter vă opresc.

Nu vă împiedic eu de la a vă bucura de bogăția voastră? Nu [este adevărat], ci de la lăcomie și rapacitate. Nu vă oblig eu să vă goliți toate sipetele? Nu, ci [vă cer numai] să dați câteva lucruri mici, după puterea voastră, celor cărora le lipsesc, [să dați] ceea ce vă este prisositor pentru nevoia lor, și nici măcar asta fără răsplată.

Nu vă cerem să postiți? [Însă] doar vă oprim să vă împresurați de beție și de ghiftuire.

Lucrurile de la care vă reținem nu sunt decât lucrurile înseși care vă aduc necinste; lucruri care, chiar aici, pe această buză a focului Iadului, voi înșivă mărturisiți că sunt lucruri pe care trebuie să le ocolești și să le urăști.

Nu vă interzicem noi să fiți bucuroși și să vă veseliți? Ba nu, ci numai să nu vă bucurați de o distracție rușinoasă și necuviincioasă.


[1] Dumnezeu ne iartă fărădelegile, nouă, credincioșilor, dar prin faptul că nu ne îndreptăm și nu facem fapte bune cu adevărat, ci chiar ne întoarcem la răutățile noastre de mai înainte, prin aceasta dăm necredincioșilor ocazia să susțină că Dumnezeu este cauza răului, pentru că El nu ne pedepsește imediat sau cu asprimea cu care am merita să fim pedepsiți.

[2] Din faptul că noi considerăm poruncile lui Dumnezeu de neîndeplinit.