Elegia a doua, getica este despre sciziune, aceasta rămânând o temă tratată și în următoarele trei elegii. Se observă chiar o dezvoltare a ei, ca și cum conștiința poetică ar deveni matură și cugetarea s-ar aprofunda tot mai mult.

În Elegia a doua, privirea copilului care constată că o crăpătură în piatră, o ruptură de pod, o groapă în asfalt sau o rană a mâinii este ceva ce desparte – învățând astfel că lucrurile pot fi despărțite de ele însele și chiar omul se poate împărți în sine – este asociată cu o perspectivă infantilă a umanității, care consideră că problema gravă a alterității sau a sentimentului perisabilității și mortalității se poate rezolva prin inventarea de idoli. Adică prin idolatrizarea tocmai a ceea ce este ruptură și decădere în ontologia umană și în natura universală:

În fiecare scorbură era așezat un zeu.

Dacă se crăpa o piatră, repede era adus
și pus acolo un zeu.

Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se așeze în locul gol un zeu,

ori, pe șosele, s-apară în asfalt o groapă,
ca să se așeze în ea un zeu.

O, nu te tăia la mână sau la picior,
din greșeală sau dinadins.

De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor așeza acolo un zeu
ca să ne-nchinăm lui, pentru că el
apără tot ceea ca se desparte de sine.

Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde
ochiul,
pentru că vor aduce și-ți vor așeza
în orbită un zeu
și el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mișca sufletele slăvindu-l…
Și chiar și tu îți vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.

În mod fals, se considera (și se consideră, încă,) că idolul „apără tot ceea ce se desparte de sine”. Că el ar putea să refacă unitatea primordială, să unească ceea ce omul a despărțit, în el însuși și în întregul cosmos, prin păcat și prin căderea din Rai.

Antichitatea folosea idolii ca pe un pseudo-leucoplast pentru sfâșierea pe care a produs-o neascultarea de Dumnezeu și căderea omului. Idolii nefiind altceva decât continuarea căderii dintâi, accentuarea sau agravarea ei, prin zeificarea de sine a omului și a neputințelor sale, prin idolatrizarea propriilor patimi și infirmități.

Distanța dintre Elegia întâia și Elegia a doua este de la o înțelegere geometric-dogmatică[1] a lui Dumnezeu (a Celui care nu poate fi definit în cuvinte și concepte omenești, dar prin comparații aproximative – pentru a fi totuși enunțat cumva – este asemănat cu punctul și sfera, Care nu are mărime după măsura omenească și, fiind veșnic, nu are istorie sau timp, Cel ce „este înlăuntrul desăvârșit”, pentru că ființa Lui este desăvârșit transcendentă – „n-are nimic dăruit în afară” –, iar făpturile Sale nu sunt din ființa Lui, ca în brahmanism, budism sau panteism, ci sunt create din cele ce n-au fost/ ex nihilo), la transformarea Lui în fetiș de către o umanitate care iubește să-și divinizeze rănile sufletești. Care vrea să-și ascundă ruptura interioară inventându-și o nemurire falsă.

Și aceasta nu este numai realitatea Antichității, pentru că și omul (post)modern își idolatrizează patimile în același fel, chiar dacă nu mai ridică zei la propriu. Însă așază tot la fel zeii ideologiilor false sau ai poftelor iraționale în sfâșierea interioară pe care ar trebui să o vindece cu totul altfel, prin recunoașterii stării lui interioare și prin întoarcerea la Dumnezeu, care poate să-l restabilească în unitatea lui primară ființială.

Pe Nichita nu l-a interesat să vorbească, în mod istoric, despre omul Antichității (sal al Evului Mediu, în A patra elegie), ci a vrut să atragă atenția, în mod eminescian și bacovian[2], asupra faptului că patimile umane nu au o dimensiune istorică evolutivă.

Astfel încât, putem spune că Elegiile lui Nichita încep, biblic, cu Dumnezeu și cu căderea omului din Rai.

Însă omul care s-a despărțit de Dumnezeu constată curând că a rămas să se dezică întruna de sine însuși. Este ceea ce ne spune A treia elegie, prin faptul că omul nu mai este una cu privirea lui:

I. Contemplare

Dacă te trezești,
iată până unde se poate ajunge:

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.

Iată până unde poate ajunge
privirea, dacă se trezește:

Deodată devine goală, aidoma
unei țevi de plumb prin care
numai albastrul călătorește.

Iată până unde poate ajunge
albastrul treaz:

Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sânge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.

Vederea lui nu mai este înțelegere/ cunoaștere, așa cum era vederea adamică, nu mai este „aidoma cunoașterii dintâi”, când „fiece mirare e[ra] un nume” (Cântec II), când, adică, vederea/ descoperirea nu era despărțită de înțelegerea pe loc a ceea ce vedea, de cunoașterea instantanee în adâncime a lucrurilor lumii.

Acum, pentru omul căzut din Paradis, „deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru” și privirea (deși i se pare că „se face una cu tine”) „deodată devine goală”. Chiar albastrul treaz”, și anume conținutul vederii și al privirii, „devine gol pe dinlăuntru”.

„Dacă te trezești” din somnul nepăsării, dacă ai conștiință trează, dacă ajungi să contempli ceea ce ai devenit, atunci nu poți decât să constați goliciunea interioară, duhovnicească, care face ca prin ochi și priviri să se vadă nu cunoașterea în adâncime a lumii, ci „peisajele curgătoare ale somnului”, adică ale unei lumi care trăiește ca în somn, slăvindu-și patimile sale.

Omul căzut din Paradis/ decăzut este schizoid, scindat în sine însuși, privirea lui nu mai este una cu gândirea lui, vederea lui înregistrează o curgere de lucruri pernicioase: „peisajele curgătoare ale somnului” – care au multă legătură cu „viața vis” a lui Eminescu și a cărților bisericești ortodoxe.

Viața aparadisiacă a făcut să se scurtcircuiteze legătura dintre privire și gândire.

În loc de organ al văzului – al vederii contemplative, cu care vedea pe Dumnezeu, cunoștea și cerceta întreaga creație a Lui, cu darul Său – omul are o țeavă prin care curge…curgerea. Prin care se vede somnambulia lumii în alergarea ei după tot ceea ce piere.

Ulterior va scrie aceste versuri: „Strig:/ Nu ochiul trebuie deschis,/ ci vederea” (Anatomia, fiziologia și spiritul, în vol. Epica magna). Adică: vederea lăuntrică, vederea inimii duhovnicești. Pentru că „ochiul se face frumos sau urât/ de după ideea de dedesupt” (Și adevărată, – și jucată, în vol. În dulcele stil clasic). De după ideea din suflet…


[1] Trebuie să luăm în considerare, aici, și influența lui Ion Barbu, pentru modul poetic în care Nichita a dorit să conceapă definițiile sale teologic-dogmatice, pe lângă confluența cu Brâncuși și motivele populare geometrice.

A se vedea comentariile noastre asupra poeziei lui Ion Barbu:
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/11/08/poezia-lui-ion-barbu/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/11/20/poezia-lui-ion-barbu-ii/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2008/12/09/poezia-lui-ion-barbu-iii/.

Comentariile au intrat în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[2] Despre Eminescu nu mai vorbesc, pentru că am trimis de multe ori la studiile noastre care au devenit cărți.

În ceea ce-l privește pe Bacovia, am scris asupra subiectului aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/05/19/bacovia-sau-despre-o-frumusete-isterica/. Și aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/03/14/completari-la-comentariul-poeziei-lui-bacovia/.

Sau, a se vedea tot ceea ce am scris, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/george-bacovia/.

Did you like this? Share it: