Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2016]
Iubiții mei[1],
pentru care nume, vers, pagină de Scriptură, țară…n-am plâns, pentru acelea nici nu vom suferi vreodată. Și nu vom suferi, pentru că nu le-am acoperit niciodată cu inima noastră. Nu le-am acoperit, nu am plâns pentru ele, nu am plâns din cauza lor…și de aceea nu reprezintă nimic pentru noi. Căci pentru noi ceva contează, doar în măsura în care ne face să plângem.
Contează unde ne-am născut. Contează ai cui suntem noi. Cine ne-a făcut pe noi. Și pământul acela în care am văzut viața, e pământul care ne face să plângem, de care ne e dor, un dor teologic, pe care nu mulți știu să-l explice. Dar când plângem pentru ceea ce iubim, atunci noi suntem teologi și trăim taina teologiei: aceea de a exprima inexprimabilul.
Și contează mama pe care o iubești, contează bunica care te-a crescut, contează bunicul în ochii căruia te scalzi, contează iubirea imensă a tatălui tău, care te întărește, contează femeile de care te-ai îndrăgostit și…tot acest pământ, care le poartă, devine o platoșă a propriei tale personalități, când ești pus să le aperi.
Pentru că cel ce e nevoit să își apere pământul cu arma în mână nu apără copacii, casele, praful…ci toate aceste rădăcini interioare, fără de care tu nu ai nicio importanță, pentru că nu te știe nimeni și nici nu te urmează nimeni…
Tot la fel, cel care a început să plângă când citește Scriptura, când citește despre Dumnezeul Lui, despre cum îl îmbrățișează mereu cu harul Lui, despre câte face El lumii Sale, acela a început să plângă de dor. Să plângă teologic.
Pentru că plânsul teologic nu e un plâns de înmormântare, ci de înviere. Plânsul teologic se naște din simțirea vieții lui Dumnezeu. Din acest Dumnezeu Viu și Prea viu, Care Își varsă viața Lui în tine. Plângi cu Dumnezeu și din cauza Lui numai când te bucuri cu El, când El e tot acoperământul vieții Tale, toată învelirea Ta în lumina Lui.
Și nu ai cum să nu plângi teologic! După cum nu ai cum să nu plângi pentru cel pe care îl iubești.
Căci plângem tocmai pentru că iubim.
Însă unii Îl iubim pe Dumnezeu ca niște robi, alții ca niște slujitori, pe când alții ca fii ai Lui. Fiindcă unii suntem mai atenți la noi și la ce spune lumea despre noi că reprezentăm ca oameni „religioși”, decât la relația noastră cu El. Nu ne interesează relația, ci doar imaginea. Pe când alții suntem când cu Dumnezeu, când cu lumea, iubindu-L mult în posturi, dar uitându-L în celelalte sărbători. Pentru că avem o iubire pasageră și neserioasă. Însă El are nevoie de oameni care să-L iubească în continuu numai pe El, și nu lumea! El are nevoie de iubirea reală, care se împlinește în dăruire.
Fiindcă numai atunci când te dărui lui Dumnezeu și simți că El ți Se dăruie cu totul ție, fără niciun rest, fără nicio precugetare, înțelegi de ce această iubire e veșnică: pentru că e cu totul serioasă și deplină!
Iar dacă azi, tot mai mult, oamenii se iubesc frivol, se iubesc „fără implicare”, adică se iubesc fără dragoste, e tocmai pentru că le e frică să sufere. Le e frică să sufere din dragoste, adică din cea mai sfântă relație dintre oameni: dragostea.
Căci dragostea pentru același Dumnezeu ne face una. Dragostea ne-a zidit pe noi întru unimea credinței. Ea ne ține împreună, formele ei încetățenite în noi, chiar și atunci când uităm să întreținem dragostea în mod real. Și dacă încercăm să îi mimăm existența ajungem la situații hilare: acelea în care una spunem cu trupul și altceva facem cu sufletul nostru.
Pentru că iubirea are un limbaj integral și nu schizoid.
Iubirea îmbrățișează cu toată inima, ea te pune la masă cu cinste, se confesează în fața ta, cere sfat.
Pentru ce am plâns în viața noastră la modul real? Am plâns pentru că am pierdut un examen? Am plâns pentru colega de care eram îndrăgostiți? Am plâns pentru animalul pe care îl îndrăgeam? Ne-am plâns profesorul mort prematur? Pentru cine însă am învățat și învățăm să plângem? Pentru Dumnezeu! Căci Dumnezeu ne învață mereu să plângem pentru El.
Fiindcă noi, când citim cuvintele Lui, nu înțelegem că ele intră în noi la fel de adânc ca apa în ocean. Dar, când încercăm să ne exprimăm iubirea pentru El, ea iese din noi ca un izvor, ca o bucurie imensă, ca o încântare continuă, pentru că ne e dor să vorbim cu Dumnezeu și despre El.
Și când vorbim cu El, rugăciunea noastră e o teologie a bucuriei și a mulțumirii pentru imensa Lui frumusețe și bunătate, pe când, atunci când predicăm despre El oamenilor, atunci, de fapt, ne iubim cu Dumnezeu.
Predica e marele act de intimitate dintre Dumnezeu și noi, pe care îl trăim, în văzul tuturor, în Biserica Lui. Pentru că iubirea cu Dumnezeu nu e păcătoasă, nu are nimic necurat, e lipsită de poftă.
Și atunci când vorbim despre El, vorbim despre cât de mult Îl iubim pe El. Și noi Îl iubim pe El în măsura în care dorim să ne facem asemenea Lui.
Însă doar El e Bun! Doar El e Frumos! Doar El e Atotdesăvârșit!
Și pentru ca să înțelegem asta e nevoie de ceva esențial: de a vedea binele din oameni. Bine pe care ni-l cere Evanghelia acestei sfinte zile: Mt. 25, 31-46.
Căci în Evanghelia de azi, Domnul ne vorbește parabolic despre a doua Sa venire, cea în[tru] slavă [ἐν τῇ δόξῃ] [Mt. 25, 31, BYZ]. Și discută realitatea oamenilor din perspectiva intimizării Lui depline cu oamenii. Pentru că tot ceea ce fac oamenii, oamenii credincioși, trebuie să fie din iubire de Dumnezeu. Tocmai de aceea e normal ca să ceri fapte, de la cineva care spune că te iubește.
Însă, când auzi cum vorbește iubirea cuiva despre tine și înțelegerea pe care o are despre tine, înțelegi că vorbele lui sunt fapte. Pentru că faptele dovedesc că am luat cuvintele Lui cu toată greutatea lor. Nu le-am socotit ușoare! Nu le-am socotit vorbele unui simplu om! Ci le-am văzut ca vorbele lui Dumnezeu către noi.
Iar parabola Judecății Lui este doar o lumină a ceea ce va fi. Ea reprezintă doar ceea ce poți vedea dintr-un blitz. Pentru că parabola Judecății ne vorbește foarte vag, deși ne dă detalii extinse, despre această impresionantă și incomprehensibilă zi a învierii, a înțelegerii, a Judecății lui Dumnezeu.
Căci fiecare dintre noi, ca oameni înviați, transfigurați, înduhovniciți, vom fi în fața lui Dumnezeu pentru Judecată. Nimeni nu va fi uitat. Nimeni nu va fi pus la coadă. Ci toți vom fi în slava Lui, în lumea cea nouă, transfigurată, pentru ca să vedem dacă suntem noi și în sufletul nostru.
Căci înnoirea noastră continuă e binele. Pe când învechirea în rău, rămânerea în rău, e Iadul.
Și, în parabolă, deși unii sunt oi, iar alții sunt capre [Mt. 25, 33], ei sunt, în mod fundamental, oameni. Iar oamenii devin ceea ce aleg. Ceea ce aleg zilnic. Și ceea ce alegem cu adevărat ne definește atât de mult, încât ne va defini pentru veșnicie.
Pentru că cel care se nevoiește cu Dumnezeu nu vrea o viață duhovnicească doar pentru acum, ci pentru toți vecii. Tocmai de aceea, ceea ce alege să facă, face în adâncul ființei lui. Ceea ce face se imprimă la modul de neșters în ființa lui. Pentru că devine caracterul lui, crezul lui, ceea ce e el însuși.
…Și Domnul îi consideră pe cei din cele din dreapta Lui binecuvântații [εὐλογημένοι] Tatălui Său, pentru că L-au văzut pe Fiul Lui în oameni. Toată fapta lor față de oameni a fost o iubire pentru Hristos, pentru că Sfinții, cei binecuvântați ai Tatălui, L-au iubit pe Hristos, pe Domnul lor, în fiecare om pe care l-au întâlnit.
De aceea și Domnul îi receptează pe cei Sfinți ai Lui ca pe cei care L-au hrănit, L-au adăpat, L-au primit, L-au apreciat în oameni. El Se simte cercetat de noi, când noi îi cercetăm pe alții. Și, la fel, Se simte învățat de noi, când noi învățăm pe alții din cele ale Sale. Pentru că El crește pe măsură ce noi creștem duhovnicește. El Se bucură de înnoirea noastră continuă, dar nu se bucură niciodată de închiderea în sine, de nevorbire, de necomuniune.
Tocmai de aceea, blestemații sunt cei care nu Îl văd pe Hristos în oameni. Sunt cei care nu Îl îmbracă, nu Îl cercetează, nu Îl ajută pe Hristos în oameni. Dar dacă nu Îl văd pe Hristos în oameni, pe cine văd? Se văd doar pe ei înșiși?
Căci dacă nu Îl vezi pe Hristos, nu îl vezi nici pe celălalt. Celălalt e celălalt cât e Hristos. Dar când el, celălalt, nu mai e văzut ca Hristos, cu iubirea lui Hristos, în Hristos, el nu mai e nici măcar…om pentru noi, ci „nimic important” în fața indiferenței noastre.
Așadar, iubiții mei, Domnul ne spune azi că judecata Lui, pe de o parte, e deja făcută, dar că, pe de altă parte, ea va fi, va avea loc. Căci, pe de o parte, faptele judecate acolo, au fost făcute deja, iar, pe de altă parte, Judecata Lui reprezintă o copleșire a întregii înțelegeri.
Căci ceea ce decide Domnul, decide pentru veșnicie. Iar veșnicia e de două feluri: întru osândă veșnică [εἰς κόλασιν αἰώνιον] sau întru viața veșnică [εἰς ζωὴν αἰώνιον] [Mt. 25, 46, BYZ]. Adică veșnicia e ca Iad, pentru păcătoși, sau ca bucurie veșnică în Împărăția Lui, pentru cei Drepți și Sfinți ai Lui.
Și cu această stare de adâncă responsabilitate față de tot ceea ce facem, începem să postim! Renunțăm la carne pentru a posti. Pentru că postul e o continuă renunțare la sine.
Însă a posti înseamnă a-ți suporta, până la extrem, neputințele. A posti înseamnă a învăța cât de greu e să te reconstruiești duhovnicește.
Știu că vă e greu, că aveți multe pe cap, că sunt multe de făcut. Însă nu putem face nimic decât prin greul renunțării la patimi.
Vă doresc răbdare și întărire în tot ceea ce faceți! Amin.
[1] Scrisă în zilele de 4-5 martie 2016. Sfânta Frescă am preluat-o de aici:
