A patra elegie poartă subtitlul: Lupta dintre visceral și real. Lectura până la capăt a elegiei ne convinge însă că, ceea ce numește Nichita „lupta dintre visceral și real” nu este nimic altceva decât…Gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul.

Lupta dintre visceral și real este lupta trupului cu sufletul. Trupul e visceral, iar sufletul este real, pentru Nichita. Deși se poate spune și invers, că sufletul e visceral, ca cel ce este înăuntru/ lăuntric, iar trupul este real, în sensul de: concret.

Am vorbit, nu cu mult înainte, despre aluzia poetului la legea trupului, din poezia Corespondețe, înțeleasă în felul în care a vorbit despre ea Sfântul Apostol Pavlos[1].

Poemul acesta pune în modul cel mai limpede problema sciziunii fundamentale dintre suflet și trup, petrecută odată cu prelestul și părăsirea stării adamice: „propriul meu trup mă urăște,/ ca să poată exista mai departe/ mă urăște /…/ voind să mă ucidă ca să poată fi liber/ și neucigându-mă/ ca să poată fi, totuși, trăit de cineva”.

Observăm aceeași atitudine, ca și în elegia anterioară[2], față de trup, ca recipient pentru suflet, care trăiește numai prin suflet și datorită sufletului și care, în plus, ar omorî bucuros sufletul dacă ar putea, dar nu o face pentru că el în sine nu este decât materia fără viață. Numai că trupul, prin căderea omului în păcat, a devenit un insurgent, un Cain față de suflet.

El a căpătat o ură viscerală față de suflet, care este însă realitatea ce îi dă viață.

„Astfel/ el se grăbește să se prăbușească/ în somn,/ seară de seară”: vrea să doarmă și să scufunde și sufletul în somnul cărnii (vorba lui Ion Barbu: „somn e carnea” (Riga Crypto și lapona Enigel)), în nepăsarea și dormitarea lui.

Este evident că Nichita resimte puternic antagonismul suflet-trup și războiul duhovnicesc între cele două. Și totuși este un semn de mirare pentru noi, pentru că acest antagonism nu e simțit în acest mod dramatic decât de oamenii care cu adevărat pun în război sufletul contra trupului, așa cum a ilustrat Cantemir în Divanul amintit puțin mai devreme, adică de cei care folosesc asceza împotriva dorințelor carnal-empirice care sufocă spiritul.

Nu știm dacă sau în ce măsură a apelat vreodată Nichita la asceză și nici dacă ar putea să ne dea cineva mărturie asupra acestor aspecte. Cum spuneam, „prietenii” îi numără până în ziua de astăzi, „cu devotament”, paharele și femeile…

Însă nu e cu totul exclus ca poetul să fi arătat destrăbălare în afară și să fi avut și o viață interioară, tainică, știută numai de el, care să fi inclus și rugăciunea și pocăința. Undeva mai sus am evocat o mărturie scurtă, dar transparentă, a poetului, privitoare la acest balans între patimi și virtute, el înclinând totuși cumpăna înspre cea din urmă[3].

Cu certitudine cred însă că putem spune că Nichita avea un duh foarte viu, care nu suporta despotismul patimilor trupești ucigătoare de suflet și care nu s-a lăsat, până la urmă, dominat și subjugat de ele.

Dar să vedem poemul:

I

Învins în afară,
Evul Mediu s-a retras în chiliile
roșii și albe ale sângelui meu.
În catedrala cu pereți pulsând, s-a retras,
zvârlind și absorbind credincioșii întruna,
într-un circuit absurd,
printr-o zonă absurdă,
hrănindu-se cu mari bucăți de lună,
în dorința lui de-a exista
mușcându-le pe furiș, noaptea,
când ochii lumii dorm
și
numai dinții celor care vorbesc prin somn
se zăresc în întuneric,
asemenea unei ploi de meteoriți
strălucitori,
urcând și coborând ritmic.

Învins în afară,
Evul Mediu s-a retras în mine
și
propriul meu trup nu
mă mai înțelege
și
propriul meu trup mă urăște,
ca să poată exista mai departe
mă urăște.

Astfel,
el se grăbește să se prăbușească
în somn,
seară de seară;
și iarna
din ce în ce mai puternic se înconjoară
cu straturi de gheață,
cutremurându-se și izbindu-mă și
scufundându-mă adânc în el însuși,
voind
să mă ucidă ca să poată fi liber
și neucigându-mă
ca să poată fi, totuși, trăit de cineva.

II

Dar peste tot în mine sunt ruguri
în așteptare
și ample, întunecoase procesiuni
cu o aură de durere.
Durere a ruperii în două a lumii
ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.
Durere a ruperii-n două a sunetelor
lumii,
ca să-mi lovească timpanele, două.
Durere a ruperii-n două
a mirosurilor lumii,
ca să-mi atingă nările, două.

Și tu, o, tu, refacere-n interior,
tu, potrivire de jumătăți, aidoma
îmbrățișării bărbatului cu femeia sa,
o, tu, și tu, și tu, și tu,
izbire solemnă
a jumătăților rupte,
cu flacără înceată, atât de înceată,
încât ține aproape o viață
ridicarea ei,
aprinderea rugurilor, așteptata,
prevestita, salvatoarea,
aprindere-a rugurilor.

Chiar și numai declarația, care susține că „Învins în afară,/ Evul Mediu s-a retras în chiliile/ roșii și albe ale sângelui meu./ În catedrala cu pereți pulsând, s-a retras /…/ Învins în afară,/ Evul Mediu s-a retras în mine”, precum și afirmația poetului că așteaptă „salvatoarea aprindere-a rugurilor” ar fi trebuit să producă neliniște cenzurii comuniste, care, însă, a luat aceste lucruri ca pe niște simple…metafore ale unui poet (neo)modernist obscur în exprimare.

Socialiștii și comuniștii n-au iubit vreodată Evul Mediu, așa încât Gherea[4] – care l-a admirat sincer pe Eminescu și are meritul de a-i fi dedicat primele studii competente științific (care surclasează aprecierile paupere ale lui Maiorescu[5]), care a și propus ca epoca literară în care a trăit să se numească epoca lui Eminescu – a fost teribil frisonat de iubirea poetului pentru Evul Mediu, în care, însă, în loc de cavaleri, el nu-i vedea decât pe „feudalii bețivi, mojici, dobitoci, stricați și cruzi, oameni care au umplut toată epoca aceea de sângele și lacrimile celor apăsați”[6].

Gherea considera, în consecință, foarte „primejdioasă” poetizarea Evului Mediu de către Eminescu și a încercat (și reușit) să scoată cu totul această epocă din atenția critică a viitorului, asociind Evul Mediu cu misticismul creștinismului sectant și cu pesimismul bolnav, pe care Eminescu le-ar fi luat ca pe o boală contagioasă din aerul epocii și din care nu l-ar fi caracterizat nimic. Comparându-l deci cu Lenau, afirma:

„Am zis că fondul prim al caracterului lui Eminescu e idealismul și naturalismul antic păgân (s.n.), și că pe acest fond s-a altoit pesimismul german. La Lenau însă, chiar fondul prim e sombru, dureros, sectant-creștin, mistic (s. n.). […]

Caracterul prim și intim al poeziei al poeziei lui Eminescu e naturalismul, un naturalism ca acela care s-a manifestat în Grecia antică (s. n.); pe când caracterul prim și intim al poeziei lui Lenau e spiritualismul, romantismul, așa cum s-a manifestat în poezia din vârsta de mijloc [Evul Mediu]. Mai mare deosebire cred că nu se poate”[7].

Oare Gherea a avut premoniții sau a trasat, chiar și fără să vrea, niște linii directoare pentru exegeza românească ulterioară? Ibrăileanu și Călinescu au ocolit în mod convenabil subiectele spiritualismului și misticismului creștin, ca mulți alții după ei, iar naturalismul antic păgân, ca acela care s-a manifestat în Grecia antică, a fost speculat cu succes de mulți comentatori ai poeziilor eminesciene.

Dar să ne întoarcem la Nichita, pe care, cum spuneam, exegeza literară nu l-a ajutat absolut deloc să înțeleagă ceea ce a înțeles el din Eminescu, așa cum nu m-a ajutat nici pe mine.

Spunând că „peste tot în mine sunt ruguri/ în așteptare/ și ample, întunecoase procesiuni/ cu o aură de durere, Nichita reproduce, de fapt, atmosfera câtorva strofe din Strigoii, care m-au impresionat și pe mine prin acuratețea surprinderii amestecului specific ortodox de evlavie și durere interioară și interiorizată, de întuneric al suferinței și lumină a nădejdii manifestată însă smerit și tainic, irizată dintr-un lăuntru adânc spiritualizat:

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari,
E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar,
Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;
Încet, adânc răsună cântările de clerici. /…/

Făcliile ridică – se mișc-în line pasuri,
Ducând la groapă trupul reginei dunărene,
Monahi, cunoscătorii vieții pământene,
Cu barbele lor albe, cu ochii stinși sub gene,
Preoți bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiți și pe sub negre bolți,
A misticei religii întunecoase cete,
Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,
Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colț.

E, cred, una dintre foarte puținele descrieri ale unei procesiuni ortodoxe, din poezia românească, și care pune accentul pe caracterul lăuntric și mistic a ceea ce se petrece. Nichita a concentrat magnific versurile eminesciene, într-o definiție paradoxală, vorbind despre „întunecoase procesiuni/ cu o aură de durere”. De fapt, „a misticei religii întunecoase cete” indică exact același lucru, Nichita întrezărind aura mistică a sfințeniei dincolo de cernita înfățișare a celor care trec „cântând prin tainiți și pe sub negre bolți”.

Însă ce prohodesc, în versurile lui Nichita, aceste „întunecoase procesiuni/ cu o aură de durere”? Tocmai despărțirea sufletului de trup, divizarea interioară a omului: „durere a ruperii-n două a lumii /…/ Durere a ruperii-n două a sunetelor/ lumii /…/ Durere a ruperii-n două/ a mirosurilor lumii”.

Prin „ochii, doi”, prin „timpanele, două” și prin „nările, două” pătrunde în om o receptare/ simțire a lumii care nu mai este unitară, ci frântă, pentru că simțirea sufletului nu mai este aceeași cu cea a trupului, cele două fiind nu numai divizate, ci și contrare una alteia. „Fiindcă poftele trupului sunt potrivnice duhului, și ale duhului potrivnice trupului; trup și duh sunt dușmani între sine, ca să nu faceți orice ați voi” (Gal. 5, 17, Biblia 1939).

În aceste condiții, ceea ce poetul așteaptă este o „refacere-n interior” ca o potrivire de jumătăți, aidoma/ îmbrățișării bărbatului cu femeia sa”, pe care el nu ar aștepta-o dacă nu ar ști că este posibilă. Fiindcă Hristos este Cel ce a refăcut această unitate, în trupul Său, prin jertfa Sa:

„Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două lumi una, adică a surpat peretele din mijloc al despărțiturii, vrăjmășia, desființând, în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea și să-i împace cu Dumnezeu, pe amândoi, uniți într-un singur trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia” (Efes. 2, 14-16).

„Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat” (Elegia a zecea)…

„Aprinderea rugurilor”, aici, la finalul elegiei, nu trimite la hulita (și demna de hulă) Inchiziție romano-catolică, la care se gândește toată lumea când aude de Evul Mediu, iar unii, rău-voitori, chiar și numai când aud de Creștinism.

Aici e vorba de altfel de ruguri, iscate prin „izbire solemnă/ a jumătăților rupte,/ cu flacără înceată, atât de înceată,/ încât ține aproape o viață/ ridicarea ei”. Adică de „refacere-n interior” care ține o viață întreagă. O viață de jertfă.


[1] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/02/21/reintoarcere-la-nichita-13/.

[2] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/07/reintoarcere-la-nichita-16/.

[3] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/27/reintoarcere-la-nichita-8/.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Dobrogeanu-Gherea.

[5] Nichita Stănescu era el însuși foarte nemulțumit de portretul pe care Maiorescu i l-a făcut lui Mihail Eminescu (așa îi zice Nichita) și, fără să-l numească pe critic, spune următoarele: „S-a spus că era bolnav și s-a justificat prin boală talentul său; s-a identificat geniul (ce tristețe!) cu nebunia”…, cf. Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 236.

[6] Constantin Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, ediție îngrijită de George Ivașcu, studiu introductiv și note finale de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ed. Tineretului, București, 1968, p. 120.

[7] Idem, p. 171-172.

Did you like this? Share it: