Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la Duminica lăsatului sec de brânză

[Iubiții mei,]

fiecare vânător își pregătește sculele și uneltele[1] meșteșugului său. Cel ce prinde păsări zburătoare, [acela] pune lațuri, capcane[2] și mreje. Cel ce vânează fiare sălbatice, [acela] își pregătește pușca, cursa de fier[3], gropi și altele ca acestea. La fel face și pescarul: își pregătește undițele, cârligele, plasa, sacul și câte cunoaște [el] în meșteșugul său, pentru ca să dobândească și să câștige ceea ce dorește.

Însă cel care îi vânează pe oameni, cu ce instrumente credeți voi că ar trebui să-i vâneze? Că oamenii se vânează și se prind ca peștii, după cum spune Hristos în Sfânta Evanghelie, la cap. al 4-lea de la Matei: „Veniți după Mine și vă voi face pe voi pescari de oameni!” [Mt. 4, 19].

[Și eu] nu cred că cu altceva îi poate vâna [pe oameni], decât numai cu învățătura și cu cuvântul. Căci pentru om nu există undiță, nici vreun fel de mreajă, ci numai învățătura cea împletită din cuvinte, cu care se vânează [oamenii] și [prin care ei] se unesc cu Dumnezeu și se bucură cu El în veci.

Această mreajă a învățăturii [sfinte], [care e plină] de mărturiile Duhului Sfânt, îl prinde pe om din adâncul păcatelor, ca pe un pește din adâncul apei, și îl scoate pe el la lumina cunoștinței de Dumnezeu.

Deci, binecuvântați creștini, câți v-ați adunat la această cuvioasă și duhovnicească adunare pentru această [cunoaștere dumnezeiască], am datoria [sfântă], ca un Păstor duhovnicesc [ce vă sunt], după cum m-a rânduit Dumnezeu [la voi] ca pe un [om] nevrednic, să întind [pentru voi] mreaja învățăturii și să pun undița cuvântului înaintea dragostei voastre. Căci ajutându-mi iubitorul de oameni Dumnezeu, am nădejde bună și fără de îndoială, că voi scoate mult vânat din adâncul tulburării păcatului. Fiindcă cunosc voința voastră cea bună și dragostea pe care o aveți pentru a asculta cele de folos. Și cu acest vânat [cred] că voi putea să fac o masă cinstită și desfătată lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu nu se bucură și nu se veselește mai mult ca atunci, când cineva se întoarce din [mijlocul] celor păcătoși, din greșelile lui, la pocăință. După cum spune Evanghelia: „Că mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” [Lc. 15, 7]. Și iarăși, prin gura Prorocului, Dumnezeu zice: „Că nu voiesc moartea păcătosului, ci doresc să se întoarcă și să fie viu” [Iez. 33, 11].

Pentru aceasta așadar, vă invit să vă deschideți urechile inimilor voastre și să ascultați cuvintele pe care le voi spune, pentru ca voi să vă folosiți prin ascultare și eu prin cele spuse. Căci zice Apostolul Pavel: „Fericiți cei ce grăiesc în urechile celor ce ascultă”. Căci după aceea trebuie să faceți roadă sufletească din cele pe care le veți auzi, pentru ca ascultarea și osteneala voastră să nu fie în deșert. Căci dacă vă arătați ca pomii fără de rod și ca vițele cele neroditoare, ce folos veți avea din ascultarea și din osteneala pe care ați depus-o?

[Și] iată că a sosit, cu ajutorul lui Dumnezeu, [momentul în care] începem, de mâine, călătoria sfântului post! Și pentru că avem să mergem la război asupra vrăjmașilor sufletelor noastre, trebuie să ne pregătim ca niște ostași viteji ai lui Hristos, încingându-ne mijloacele noastre cu adevărul, după cum zice Dumnezeiescul Pavel, și să ne încălțăm picioarele pentru vestirea Evangheliei și să ne îmbrăcăm cu zaua dreptății și să punem pe capetele noastre coiful mântuirii și să luăm în mâinile noastre pavăza credinței, cu care vom putea stinge toate săgețile celui viclean, cele arzătoare, [dar] și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu [Efes. 6, 14-17]. Pentru că lupta noastră nu este cu sângele și cu trupul, ci cu domniile, cu puterile, cu începătoriile lumii întunericului veacului acestuia, cu duhurile vicleșugului cele de sub cer [Efes. 6, 12].

Și avem datoria cu toții, de la mic și până la mare, bărbați și femei, copii și fete, bătrâni și tineri, căsătoriți și necăsătoriți, să facem 3 lucruri [mari]: întâi [de toate], să ne ducem fiecare la Duhovnicul nostru și să ne mărturisim păcatele cu multă cucernicie[4] și cu frângere de inimă, spunând, cu îndrăzneală și fără de nicio frică, toate câte am făcut, sau cu cuvântul sau cu fapta sau cu cugetul, de voie sau fără de voie, din știință și din neștiință. Pentru că Spovedania este una dintre cele 7 Taine ale Sfintei Biserici și, când ne spovedim, [atunci] ne spovedim lui Dumnezeu și nu preotului.

Iar dacă va zice cineva, în cugetul său, că „dacă ne spovedim lui Dumnezeu, de ce ne mai trebuie preot, că și el e păcătos ca și mine”, [eu spun]: [Da, cu] adevărat, [și el] este păcătos! [E păcătos] ca și tine. Însă el are dar de la Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt, și are putere de la Domnul Hristos, ca ceea ce va lega și dezlega pe pământ să fie legate și dezlegate și în cer, după cum spune în capitolul întâi (?) de la Ioann[is]: „Cărora veți lăsa păcatele, lăsate le vor fi și cărora le veți ține, ținute vor fi” [In. 20, 23].

Pentru că nu numai mirenii se cuvine să se spovedească, ci, mai degrabă, noi, cei bisericești, [avem nevoie să ne mărturisim păcatele], adică diaconii, preoții, monahii, arhiereii. Căci și noi suntem păcătoși și greșim înaintea lui Dumnezeu mai mult decât cei simpli. Și ce greșeli facem, [noi] mai mult din știință facem, și, de nu ne vom pocăi de ele, vom avea mai multă osândă decât cei care greșesc din neștiință, după cum se spune în Sfânta Evanghelie, în cap. al 12-lea din Luca: „Că cel ce cunoaște mult, mult se va pedepsi și celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere” [Lc. 12, 48].

Căci această Taină a Spovedaniei n-a făcut-o Dumnezeu pentru un alt motiv, decât numai pentru acesta: ca, dacă a făcut cineva păcatul cu un om și și-a dezvelit goliciunea lui la curvă și s-a îmbrățișat cu diavolul și și-a spurcat trupul lui, el să meargă tot la om, adică la Duhovnic, [și lui] să-și descopere toate păcatele sale. Căci dacă cu omul a făcut păcatul, tot împreună cu omul trebuie să îl strice și să îl piardă [din ființa lui]. Precum a făcut și Hristos cu noi. Căci din cauza omului, adică a lui Adam, noi am ieșit din Rai. Dar tot prin Om, adică prin Hristos, noi am intrat [iarăși] în Rai.

Căci, chiar dacă tu nu vrei să Îi mărturisești lui Dumnezeu păcatele tale, El le știe [deja]. Că[ci] înaintea Lui sunt scrise și cele nefăcute de noi.

Căci, oare, nu știa Dumnezeu unde este Adam, [atunci] când s-a ascuns de la fața Lui, pentru greșeala pe care o făcuse? Ci [El] îl întreabă: „Adame, unde ești?” [Fac. 3, 9], pentru ca să îi dea motiv ca să se căiască. [Căci El aștepta] să zică: „Doamne, greșit-am și am călcat porunca Ta și m-am dezgolit de darul Tău și, fiindu-mi rușine să stau în fața Ta, m-am ascuns”.

Însă tu unde vrei, ticălosule, să te ascunzi dinaintea lui Dumnezeu? Căci de te vei sui în cer, El acolo locuiește, iar de te vei pogorî în Iad, [El] este de față, iar de te vei duce la marginea mării, [până acolo] Îi ajunge mâna [Lui] [Ps. 138, 7-10].

Însă atunci, [pe Adam], așa l-a dus mintea și a răspuns în acest fel. Dar nu i-a folosit la nimic, pentru că nu s-a căit.

[Și, la fel], oare de uciderea lui Abel nu știa Dumnezeu? Și îl întreabă pe Cain, zicându-i: „Unde este fratele tău, Abel?” [Fac. 4, 9 ]. Și nici el nu a vrut să zică că a greșit, ci a zis ca un blestemat: „Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?” [Ibidem]. Și așa a luat blestem [de la Dumnezeu].

Și când Hristos era pe pământ zicea către Apostoli: „Cine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, mărturisi-l-voi și Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu; iar cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu” [Mt. 10, 32-33].

Iată dar, că prin aceste cuvinte se cunoaște ceea ce dorește Dumnezeu. [Căci El nu dorește] numai să-L mărturisim pe El înaintea oamenilor, ci, [în același timp], ca și pe noi să ne mărturisim ca [oameni care am] greșit [înaintea] lui Dumnezeu, pentru ca [El] să ne ierte păcatele.

Și când ne spovedim nu [trebuie] să ne rușinăm de Duhovnicul [nostru]. Căci dacă vom ascunde ceva din păcatele noastre, chiar cât de puțin, nu ne vom folosi cu nimic. Că[ci] vedem în sfintele cărți că mulți, nespunându-și toate păcatele [lor] la Duhovnic, s-au osândit în munca Iadului. Și pentru ca să nu cădem și noi în osândă, trebuie să spunem toate, [pe] deplin, pentru ca să luăm și iertare desăvârșită [de la Domnul]. Căci dacă ne vom spovedi, și vom primi canon de la Duhovnicul nostru, trebuie să-l primim cu multă dragoste și să-l facem în mod deplin. Că[ci] precum un om, când îi este dator cu bani cuiva, până nu își va plăti [datoria lui] nu se consideră eliberat [de ea], [tot la fel e] și cel care are canon de la Duhovnicul său și nu îl face: nu se va putea mântui de păcate[le lui].

De aceea să ne ferim, prin orice mijloace, de păcate!

În al doilea [rând], [noi] trebuie să postim, pentru că postul acesta este zeciuiala anului. Și [pe el ni] l-a arătat însuși Hristos. Căci Sfinția Sa a postit 40 de zile și 40 de nopți, precum se spune în Luca, la cap. al 4-lea. Și acest post trebuie să-l facem/ să-l trăim, [dimpreună] cu rugăciuni. Căci precum nu sunt dulci bucatele fără de sare, tot la fel nici postul fără de rugăciune.

[Căci] zice Sfântul Vasilie [cel Mare], la cartea lui cea dintâi, la al doilea Cuvânt, care ne învață despre post, cum că sunt, în fiecare Biserică, [Sfinți] Îngeri care îi scriu pe cei care postesc. [De aceea], să căutăm și noi să nu ne păgubim pentru puțina dulceață a mâncării, ca să fim scriși de către Înger [în rândul celor care postesc].

La fel spune și Sfântul Grigorie [Teologul], în a doua sa carte, la începutul postului: cum că postul este pace de obște a sufletului și a trupului, trai fără de tulburare, petrecere cu bună tocmire, viață ce [Îl] veselește pe Dumnezeu și [îl] întristează pe vrăjmașul [nostru]. Căci precum Sfinții Îngeri [le] sunt păzitori celor care postesc, și îi feresc de toate primejdiile, tot la fel dracii sunt păzitorii celor care nu postesc și îi îndeamnă la multe păcate.

Deci, pentru aceasta trebuie să postim: pentru ca să nu avem părtășie cu diavolul!

Că[ci] nu s-a făcut nimeni învățat sau înțelept dintre cei care s-au răsfățat/ îmbuibat în mâncăruri, [după cum] nu s-au făcut ucenic[i] al bunătăților cei care au alergat la veselii. [Căci] iubitorul de răsfățuri [n-a ajuns] Sfânt, după cum nici cel ce viețuiește trupește, [nu s-a făcut] părtaș Împărăției cerului.

Pentru aceasta dar, tot omul credincios și iubitor de Dumnezeu, cu bucurie și cu veselie să vină spre zilele cele de post. Pentru că niciunul dintre cei triști nu sunt viteji la începutul strădaniei [postului].

[Așadar], nu te întrista precum copiii care merg la școală! Nu murmura[5] împotriva zilelor celor curate [ale postului]! Nu te gândi la sfârșitul săptămânii, ca la sfârșitul iernii [și la] venirea verii!

Nu pofti sâmbăta pentru beții, precum jidovii! Nu număra zilele postului, precum așteaptă argatul cel rău plata simbriei [sale]! Nu te întrista că nu fumegă bucătăria[6] ta sau [pentru că] bucătarul n-a stat lângă foc!

Mă rușinez să vorbesc despre posomorârea celui mâncăcios [și] în ce chip se tânguie [el] în zilele cele de post. [Cum] cască adesea, [cum] se culcă puțin și iarăși se scoală.

Doarme în silă și să silește să treacă zilele [mai repede], pentru ca să nu le priceapă [trecerea lor]. Se supără împotriva soarelui, [atunci] când [soarele] zăbovește a înnopta. Numește zilele postului [ca fiind] mai mari decât celelalte. Se face cum că are durere de stomac și amețeli la cap și stricare la trup. [Însă acelea] nu sunt semne ale postului, ci ale nesațului.

Căci cu lipsă de poftă [de mâncare] se duce la masă și murmură împotriva verzelor și înjură legu- mele și zice: „În zadar sunt pe lume!”.

Și se face și cunoscător al firii. [Căci] iubitorii de mâncăruri beau apa fără să răsufle, ca și când ar fi luat de la vreun doctor vreo băutură fără de dulceață, care te vindecă. Însă cei mai mulți meșteșugesc/ amestecă băutura, mâncându-și pofta lor cu bragă sau cu bere sau cu șerbet sau cu oțet[7] sau cu mied[8].

[Însă] nu amesteca postul cu poftele tale cele meșteșugite, căci nu vei rămâne nepedepsit! Nu aduce în mijlocul [postului] boli mincinoase! Nu spune minciuni despre post, cum că este făcător de boli, când el este făcător de sănătate!

Numai pentru obiceiul tău cel rău postul e socotit de tine „un vrăjmaș”, însă el nu e greu firii noastre. Obișnuiește-te cu postul și, cu vremea, îți va părea ușor și [postul] va locui în tine! Însă dacă vei avea drept prieteni mâncărurile și băuturile, nu vei avea niciodată dragoste de post, ci, mai degrabă, [postul] va fi pentru tine negru și greu și neobișnuit. Căci viața postitoare este asemenea vieții celei nestricăcioase, care va să fie.

[De aceea], să fugim de iubirea de mâncăruri, pe cât vom putea, pentru că nu este cu putință omului să fie și iubitor de mâncăruri și iubitor de Dumnezeu.

Și, când postim, nu trebuie să postim numai de bucate, ci, mai degrabă, să postim de cele rele.

Căci ne vătămăm sufletele [prin păcate]. Adică prin hule, înjurături, invidie, mânie, urgii, clevetiri, [prin] pârele prin care aveți obiceiul să vă pârâți unul pe altul. Lucruri prin care vă sărăciți [duhovnicește]. Care lucru îl face numai diavolul. Că[ci] el este vrăjmașul neamului omenesc. Și cine are obiceiul să pârască pe fratele său creștin, pentru ca să-l păgubească și să-l sărăcească, [acela] să se lase de acest lucru. Că[ci] toate păcatele, câte va face după ce se va spovedi și își va face canonul pe care i-l dă Duhovnicul, i se vor ierta, dar acel păcat, al pârii, nu i se va ierta nicidecum, pentru că este mai mare decât uciderea.

Și iată că vă poruncesc și vouă, Preoților, că dacă ar veni cineva și s-ar spovedi și de acest păcat al pârii, dacă se mărturisește cu voință bună, ca să nu mai pârască pe nimeni în viața lui, să îl iertați și să îi dați canon, după care poate să se împărtășească. Dar dacă nu vrea să își părăsească [acest păcat], [atunci] să-l lipsiți nu numai de Sfânta Taină, ci [și] de la Sfânta Biserică, pentru că stă împotriva lui Dumnezeu și se aseamănă diavolului.

În al treilea [rând], [în post] trebuie să facem milostenie. Și acum puteți să vă gândiți și să spuneți în inimile voastre: „Dacă noi suntem săraci și nevoiași, cum vom putea să facem milostenie, dacă n-avem bani?”. [Însă] milostenia este de multe feluri, după cum ni se spune în Sfânta Evanghelie de la Matei, în cap. al 25-lea, vers. 35: „Și care dintr-acelea îți va sta la îndemână, fă, că aceasta este milostenie!”. Adică: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați căutat, în temniță am fost și ați venit la Mine” [Mt. 25, 35-36]. Însă în afară de acestea mai sunt și alte feluri de milostenie. Căci, de vei îndemna pe cineva să facă vreun bine, [aceea] este milostenie; de vei sfătui pe cineva la lucrurile cele duhovnicești, milostenie este, de vei mângâia inima vreunui scârbit cu cuvintele [tale], [tot] milostenie este. Și, în puține cuvinte, de vei da un pahar de apă rece cuiva, în numele lui Hristos, adevărat trebuie să știi că nu-ți vei pierde plata [ta] [Mc. 9, 41], [așa] după cum se spune în cap. al 9-lea de la Marcu.

Iată, dar, că se pot face milostenii și fără bani! Însă numai pentru multa noastră mândrie ne înălțăm și ne trufim, ca și când am fi ajuns în cer. Și [ne comportăm ca și când] niciodată nu vom muri, răpind și lăcomind și porniți fiind cu totul spre răutăți și nu ne putem opri.

[De aceea] nici cuvintele lui Dumnezeu nu ne domolesc [patimile], nici munca Iadului nu ne înțelepțește.

Și nu știu ce să mai zic [mai mult]. Căci dacă grăim câteodată vreun cuvânt, prin care vrem să folosim pe cineva, dar, mai ales, pe noi înșine, potrivit datoriei pe care o avem, [atunci] cei mai mulți murmură și zic: „Acum, acesta s-a aflat mai de treabă și mai învățat decât alții, pentru ca să ne pună pe noi la cale? [Noi] așa ne-am pomenit de la părinții [noștri] și am trăit și fără aceste învățături și am avut obiceiul nostru și nimeni nu a zis că ce trăim noi e rău și nici nu a venit cineva ca să ne strice obiceiurile”.

Și despre acestea voi zice și eu precum ziceți și voi. [Și anume]: că viermele, care zace la rădăcina hreanului, dacă îl pune cineva să meargă la alte rădăcini, el va spune că hreanul e cel mai dulce. Căci cu acea [dulceață] s-a născut și cu ea s-a pomenit.

Așa și voi, născându-vă în aceste fapte și lucruri și nefiind cineva care să vă învețe, de aceea vă par amare acum cuvintele mele, pentru că nu sunteți obișnuiți cu ele. Însă când vom ajunge să avem cugetarea cea adevărată, așa după cum spunea un filosof, adică să ne cunoaștem pe noi înșine, atunci vom înțelege ce am făcut până acum, cine suntem și ce vom face după moarte.

Că[ci] sfârșitul a tot cuvântul, după cum spune Ecclesiastul, în cap. al 12-lea, este acesta: „De Dumnezeu să ne temem și poruncile Lui să le păzim. Căci aceasta trebuie să fie în tot omul. Că[ci] toată facerea [omului] Dumnezeu o va aduce la judecată, fie că e bine, fie că e rău” [Eccl. 12, 13-14].

Și astfel, înțelegând aceste cuvinte pe care le propovăduiesc, dacă se vor lipi de inimile voastre, atunci veți înțelege că nu vă învăț și nu vă sfătuiesc de rău. Și această nevoie [a propovăduirii] trebuie împlinită de către Preoți, pentru că ei sunt sarea pământului, după cum zice Hristos. Însă, dacă sarea se va împuți, cu ce se va săra? Adică, dacă [Preoții] sunt neștiutori de carte și neînțelepți, cum vor putea ei învăța poporul? Căci, mai întâi de toate, temelia cea mare [a credinței] este frica de Dumnezeu. Iar dacă ar fi frica de Dumnezeu [la Preoți], [atunci] ar fi și înțelepți, după cum spune Solomon: „Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” [Pild. lui Solom. 9, 10].

Iar dacă [Preoții] nu își vor veni în fire, pentru ca să îi îndrepteze, spre cele de folos, [pe cei credincioși], atunci vor avea mare osândă de la Dumnezeu. Dar și voi aveți datoria de a alerga la Duhovnicii de ispravă/ remarcabili, la cei care cunoașteți că sunt mai învățați, pentru ca să vă îndrepteze spre cele de folos, iar nu la fiecare blestemat.

Căci dacă unul e considerat doctor, dar nu știe a vindeca rănile, cu ce îl va folosi pe cel rănit? Așa și cel ce se consideră Duhovnic, dacă nu știe carte și [nici] Tainele Bisericii și dacă n-are [în el] frica lui Dumnezeu, ce folos va să aducă celui care merge ca să se spovedească la el?

Acestea toate pe care le-am spus, le-am spus din datorie [față de voi]. Iar Dumnezeu, Cel care îi înțelepțește pe cei orbi și îi îndreptează pe cei căzuți, să vă înțelepțească și pe voi și să vă îndrepteze spre cele de folos! Și să vă învrednicească și pe voi și pe noi ca să trecem sfântul post cu pace, cu sănătate [și] cu iertare de păcate. [Pentru ca] să ajungem și la sfânta și purtătoarea de viață înviere a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Căruia [fie] slava și cinstea în vecii vecilor. Amin!


[1] În text: ciniile.

[2] Idem: clucse.

[3] Idem: hier.

[4] Idem: cucerie.

[5] În original: nu răpști.

[6] Idem: cuhniia.

[7] Idem: livej.

[8] Băutură slab alcoolizată, formată prin fermentarea mierii de albine amestecată cu apă.

Did you like this? Share it: