A cincea elegie (cu subtitlul Tentația realului) deplânge iarăși neputința omului divizat în sine însuși de a pătrunde înțelesurile adânci ale lucrurilor:

N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.

Dar merele, frunzele, umbrele, păsările
s-au supărat deodată pe mine.
Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subțiri, răcoroase.

Iată-mă condamnat pentru neștiință,
pentru plictiseală, pentru neliniște,
pentru nemișcare.

Sentințe scrise în limba sâmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu măruntaie de pasăre,
răcoroase penitențe gri, hotărâte mie.

Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranță
și nu pot, nu pot să descifrez
nimic,

și-această stare de spirit, ea însăși,
se supără pe mine
și mă condamnă, indescifrabil,
la o perpetuă așteptare,
la o încordare a înțelesurilor în ele însele
până iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
păsărilor.

„Până iau forma merelor, frunzelor”…, adică până când „înțelesurile”, încordându-se, se materializează la loc în substanța care le îmbracă.

Avem o întreagă tradiție, în lirica noastră modernă, a deplângerii faptului că omul modern a uitat limba cosmică, s-a înstrăinat de capacitatea sa primordială de a percepe înțelesurile/ tainele lumii.

Eminescu însuși recunoștea o astfel de îndepărtare, deși, în existența lui, ea survenise mai târziu. Mărturie stă sonetul Trecut-au anii[1] – pe care Nichita îl admira foarte mult –, dar și prima parte din Codru și salon („A firii dulce limbă de el era-nțeleasă/ Și îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor”)[2] sau poemul O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! („Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ Cu-a tale lumi, cu mii şi mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi”), pe care l-am comentat mai demult – de fapt, am extins comentariul subiectului în dezbatere de-a lungul mai multor ani, în mai multe cărți[3].

Poetul, așadar, nu cunoaște limba merelor, a frunzelor, a umbrelor, a păsărilor,…, nu poate să descifreze limbajul lor, dar se vede/ se simte „condamnat pentru neștiință,/ pentru plictiseală, pentru neliniște,/ pentru nemișcare”. Ele scriu sentința de condamnare nu ca pe un act superficial, ci cu cele dinlăuntru ale lor, cu „sâmburi” și cu „măruntaie de pasăre”: cu ceea ce este înlăuntrul merelor și înlăuntrul păsărilor etc.

Ele scriu cu viscerele lor, pentru că în ele nu există „lupta dintre visceral și real”, așa cum există în om. Ele nu sunt disociate de înțelesul lor, pe când omul trebuie să simtă „tentația realului”, nemaifiind una cu înțelesul său.

Limba lor este miezul lor, spre deosebire de oameni, pentru care limba/ limbajul/ comunicarea a devenit un act superficial și exterior, nesincer, care nu îi mai reprezintă.

Astfel încât omul rațional a devenit condamnabil de către universul irațional, pentru că acest univers, care nu are forța rațiunii omenești, a devenit mai apt pentru comunicare decât omul și mai rațional decât el.

Întregul limbaj cosmic e încă viu și nefalsificat, în timp ce omul nu are adevăr în ceea ce spune, nu are miez în cuvintele lui. Fiind scindat tot timpul în sine însuși, nefiind totuna cu propriul său gând sau cuvânt, omul nu mai e în stare să descifreze mesajele universului. Se simte condamnat pe drept, pentru înstrăinarea de adevărata sa menire, dar nu știe nici măcar să-și descifreze condamnarea, ca să înțeleagă cum trebuie să facă „penitențe”, cum trebuie să se pocăiască.

A se observa că merele, frunzele, umbrele și păsările sunt simboluri cu caracter paradisiac, care ar trebui să-i amintească omului de Raiul pe care l-a părăsit. Nichita ar fi putut alege oricare alte elemente din univers pentru a ilustra ideea sa, însă el s-a oprit tocmai la acestea și nu credem că au fost alese aleatoriu.

Merele, frunzele, umbrele și păsările trimit la grădina Raiului, la răcoarea și desfătarea lui. Pomii care desfată cu melosul frunzelor lor și împrăștie răcoare dulce și care adăpostesc în ramuri păsări minunate și frumos cântătoare reprezintă elemente specifice descrierilor hagiografic-paradisiace[4].

Și, într-o cu totul altă formulă poetică, ne întoarcem, de fapt, la ideea eminesciană că toată poezia și tot melosul cosmic ar trebui să funcționeze anamnetic, conducând pașii omului „pe cărarea spre izvor/ Ce le-am dat-o tuturor” (Revedere), pentru că toți se pot întoarce la izvorul lor, la patria lor originară, Paradisul.

Și dacă omul a uitat de sentința lui Dumnezeu, întreg universul i-o amintește, numai că omul e iliterat și nu înțelege textul cosmic. Nu înțelege de ce universul e „supărat” pe el și îl acuză.

Și totuși știe: „Iată-mă condamnat pentru neștiință,/ pentru plictiseală, pentru neliniște,/ pentru nemișcare”. Iar neștiința, plictiseala, neliniștea și nemișcarea sunt chiar marile patimi ale omului îndepărtat de Dumnezeu, adică: agnosticismul, spleenul/ acedia[5], tulburarea patimilor (sau lipsa liniștii sufletești) și nemișcarea spre bine/ virtute, spre Dumnezeu.

Universul întreg îl condamnă pe om pentru aceste mari patimi și păcate, din care decurg toate relele: din faptul că omul nu vrea să cunoască Adevărul, că se lasă în voia lenii și a nepăsării, că este tot timpul neliniștit din cauza multor patimi care îl stăpânesc, gândindu-se numai cum să le împlinească, și din faptul că nu se mișcă niciodată spre virtute, spre a săvârși binele, ci trăiește egoist și la întâmplare.

Pentru acestea merele, frunzele, umbrele și păsările îl condamnă, pentru că ele nu au rațiune și totuși sunt pline de știință dumnezeiască, de dinamism, de liniște lăuntrică și de mișcare tainică. În timp ce omul, care a fost creat ca stăpân al universului (Fac. 1, 26-28; Ps. 8, 4-8), a devenit un agramat care nu mai poate să înțeleagă nimic din limbajul firii, care ar fi trebuit să-i fie foarte familiar.

„Și-această stare de spirit, ea însăși,/ se supără pe mine/ și mă condamnă, indescifrabil,/ la o perpetuă așteptare,/ la o încordare a înțelesurilor în ele însele/ până iau forma merelor, frunzelor,/ umbrelor,/ păsărilor”: starea de spirit care îl acuză de indolență și neștiință este starea de pocăință, de părere de rău, care determină o încordare” a ființei lui, a înțelesurilor în ele însele”, până când alfabetul neinteligibil al lucrurilor se conturează iarăși în lucruri inteligibile, în forme paradisiace.

Însă tema lecturii bibliei cosmice, conexată cu cea a agramatismului omului îndepărtat de Dumnezeu în fața arhitextului universal, străbat lirica românească, fiind însă trecute cu vederea de critica literară. Am văzut că Eminescu a insistat asupra lor, el cunoscându-le din Scriptură, din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei[6] și din cronografe.

Nichita se va reîntoarce la acest subiect într-o poezie din vol. Măreția frigului:

Scriere este totul.
Peștele e literă
în alfabetul mării.
O frază sunt păsările-n zbor.

Totul e scriere.
Totul este de citit.
Piatra poate fi citită, –
Iar norii ne spun o poveste.

Triste, muncite alfabete,
înșiruind istorii vaste.
Chiar mâna mea ascunde-n sine
Uitata scriere a unui imn.

Stau singur și în gânduri, Doamne,
iar gândurile litere îmi sunt
.
Încerc să recompun o frază
Dar timpul meu preschimbă scrisul.

O, de-aș putea să te citesc,
o, de-aș putea să deslușesc
aceste stranii alfabete…

(Lecția de citire)

Chiar versul „Stau singur și în gânduri, Doamne” ne trimite la Dosoftei: Nevoit-am ș[i]-am slăbit din bietul suflet,/ Lăsând somnul și odihna, stând în cuget./ De mâhneală n-am putut grăi cuvinte./ Cugetat-am și de zâle de mainte,/ De pre veci”… (Ps. 76, 9-13): o secvență poetică pe care am sesizat-o și cu alte ocazii și care se poate să-i fi reținut atenția și lui Nichita.

Chiar gândurile sunt litere ale unui alfabet inițiatic, care nu se lasă transcris pe hârtie, prins în cuvinte supuse timpului, pentru că gândul/ contemplația este, de fapt, un trans-scris.

Aș mai aminti aici și un poem al lui Emil Botta:

Citită, recitită poate să fie
misterioasa dimineață:
roua e un imn, aurora e o elegie,
un țipăt lumina ce te îngheață.

A Totului carte stă deschisă.
Tremurător mă aplec,
Natură orbitoare,
asupra fântânilor tale înțelepte,
asupra izvoarelor tale vorbitoare…

Nu citesc, nu, ci ascult /…/

Nu înțeleg lucru mare,
dar ceea ce aud
mult, mult îmi place.

Poemul se numește: Defensio auctoris (vol. Pe-o gură de rai). Adică: Apărarea autorului. Chiar dacă poeții moderni au devenit iliterați în fața bibliei cosmice, a cărții naturii, totuși trebuie să recunoască faptul că rămân uimiți de măreția și frumusețea ei.

Creația lui Dumnezeu („a Totului carte”) a devenit o…poezie ermetică sau cel puțin obscură tocmai pentru modernii care – cel puțin așa susțin ei – sunt iubitori de obscuritate și ermetism.

Biblia cosmică e la fel de greu de lecturat și de interpretat ca și Biblia, deși adesea pare la fel de „simplă”, ca și aceea. Iar poetul se apără, argumentând: „Nu înțeleg lucru mare,/ dar ceea ce aud/ mult, mult îmi place”.


[1] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Trecut-au_anii…

[2] Idem: https://ro.wikisource.org/wiki/Codru_%C8%99i_salon.

[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/. Comentariul pe care l-am elaborat atunci a fost revăzut și introdus în cartea Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 324-351, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Pentru subiectul în dezbatere, a se vedea și p. 235-238 din această carte, dar și Eminescu între modernitate și tradiție, op. cit., p. 226-230, 269-273, 481-492, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[4] A se vedea, din nou, cartea mea, Eminescu între modernitate și tradiție, op. cit., p. 545-546, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Acedia.

[6] A se vedea și ceea ce am spus aici: Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I. Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, p. 156-161, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Did you like this? Share it: