Temele Marelui Sinod Ortodox din iunie 2016 [3]

Prima parte și a doua.

*

Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană

Sinaxa întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe (Chambésy, 21-28 ianuarie 2016) –  Contribuția Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății, a fraternității și a dragostei între popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură.

Biserica lui Hristos trăiește „în lume”, dar ea „nu este din lumea aceasta” (Ioan 17,11;14-15). Biserica este semnul și imaginea Împărăției lui Dumnezeu în istorie, pentru că ea anunță o „făptură nouă” (2 Cor. 5,17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (2 Petru 3,13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21,4-5).

Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie și când se întrunesc „în adunare” (1 Corinteni 11,20) fiii risipiţi ai lui Dumnezeu (Ioan 11,52), într-un trup, fără deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă formă de separare, acolo unde „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3,28, Coloseni 3,11), într-o lume reconciliată, de pace și de dragoste.

Biserica trăiește, de asemenea, această pregustare a „făpturi celei noi”, a lumii transformate prin sfinții săi, care, prin asceză și prin virtuțile lor, au devenit încă în această viață chipuri ale Împărăției lui Dumnezeu, arătând și dând asigurare astfel că așteptarea unui lumi a păcii, a dreptății și a dragostei nu este o utopie, ci „încredințarea celor nădăjduite” (Evrei 11,1), care este posibilă prin Harul lui Dumnezeu și prin lupta duhovnicească a omului.

Inspirată continuu prin așteptare și prin această pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, Biserica nu rămâne indiferentă față de problemele omului din toate timpurile, ci, dimpotrivă, ea participă la temerile și la problemele lui existențiale, căci preia, ca Domnul său, durerea și rănile sale provocate de răul care lucrează în lume și, precum bunul samarinean, leagă rănile sale, turnând pe ele untdelemn și vin (Luca 10,34) „prin cuvânt de răbdare și mângâiere” (Romani 15,4; Evrei 13,22) și prin iubire vie. Cuvântul său pentru lume nu are scopul principal de a denunța, de a judeca sau de a condamna lumea (Ioan 3,17;12,47), ci de a-i oferi drept călăuză Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, nădejdea și încredințarea că răul, în orice formă ar fi, nu are ultimul cuvânt în istorie și că nu trebuie să-l lase să-i dicteze cursul.

Bazându-se pe aceste principii și cu ansamblul experienței și al învățăturii tradiției sale patristice, liturgice și ascetice, Biserica Ortodoxă participă la grijile și la temerile care preocupă pe omul epocii noastre, dorind să contribuie la rezolvarea lor, ca astfel să ofere lumii pacea lui Dumnezeu „care covârșește orice minte” (Filipeni 4,7), reconcilierea și dragostea.

A.Valoarea persoanei umane

1. Valoarea persoanei umane, care decurge din creația omului după chipul lui Dumnezeu și din misiunea sa în planul lui Dumnezeu pentru om și pentru lume, a constituit o sursă de inspirație pentru Părinții Bisericii Ortodoxe, care s-au aplecat asupra tainei iconomiei divine. Sfântul Grigorie Teologul subliniază în acest context că Creatorul „a plasat pe om pe pământ, ca pe o a doua lume, microcosm în macrocosm, ca un alt înger, o ființă dublă, creată pentru a-L adora, un supraveghetor al creației vizibile, un inițiat al lumii inteligibile, o ființă stăpânind peste ființele pământului(…) o ființă vie în această lume aspirând la o alta, încununarea tainei, apropiindu-se de Dumnezeu prin îndumnezeire (theosis)” (Grigorie Teologul, Cuvântarea 45,7. PG 36, 632AB). Scopul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Hristos, înnoindu-l în El Însuși pe vechiul Adam (cf. Efeseni 2,15), „a îndumnezeit, astfel, omul întreg, ceea ce constituia începutul împliniri nădejdii noastre” (Eusebiu, Demonstratio Evangelica, 4, 14. PG 22, 289A).

Căci așa cum în vechiul Adam a fost cuprins întreg neamul omenesc, tot așa, în Adam Cel Nou a fost recapitulat întreg neamul omenesc („Fiul Cel Unic al lui Dumnezeu s-a făcut om … pentru a recapitula și a restaura în starea originară neamul omenesc care era căzut”, Chiril al Ierusalimului, Comentariul la Ioan IX, PG 74, 273D-275A). Această învățătură a creștinismului privitoare la sacralitatea omului este sursa inepuizabilă a oricărui efort creștin pentru apărarea valorii și a demnității persoanei umane.

2. Pe această bază, este indispensabilă cooperarea intercreștină în toate domeniile, pentru a apăra valoarea omului și, bineînțeles, în aceeași măsură, binele care este pacea, în așa fel încât eforturile pacifiste ale creștinilor, fără excepție, să dobândească mai multă greutate și forță.

3. Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premiză a unei colaborări mai largi în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe sunt chemate să contribuie la dialogul interreligios și la cooperare și, pe această cale, la înlăturarea tuturor manifestărilor de fanatism pentru întărirea prieteniei dintre popoare, la triumful libertății şi al păcii în întreaga lume, pentru binele fiecărei persoane, indiferent de rasă şi de religie. Se înțelege de la sine că această cooperare exclude orice formă de sincretism, ca și orice tentativă din partea unei religii de a se impune asupra altora.

4. Suntem încredințați că, împreună lucrători cu Dumnezeu (1 Corinteni 3,9), noi putem progresa în această slujire împreună cu toți oamenii de bine, care se consacră căutării păcii lui Dumnezeu, pentru binele comunității umane, la nivel local, național și internațional. Această slujire este o poruncă a lui Dumnezeu (Matei 5,9).

B. Libertate și responsabilitate

1. Darul dumnezeiesc al libertății este unul din cele mai mari daruri făcute omului, înțeles atât în calitate de purtător al chipului unui Dumnezeu personal, cât și în calitate de membru al unei comunități de persoane în unitatea neamului omenesc, prin harul, viața şi comuniunea Persoanelor Divine în Sfânta Treime. „Dumnezeu a creat pe om la început liber și autonom, cu o singură restricție în legea poruncilor” (Grigorie Teologul, Cuvântarea XIV, 25, PG 35, 892A). Libertatea îl face pe om capabil să progreseze nesfârșit spre perfecțiunea spirituală, dar implică, în același timp, pericolul neascultării, adică abandonarea ascultării de Dumnezeu și, în consecință, al căderii, de unde vin și consecințele tragice ale existenţei răului în lume.

2. Consecințele acestui rău sunt imperfecțiunile și neajunsurile, care predomină în lumea contemporană: secularizarea, violența, degradarea vieţii morale, fenomene negative precum flagelul drogurilor și alte forme de dependenţă ce pot fi observate în cazul unor tineri, rasismul, cursa înarmării, războaiele și catastrofele sociale cauzate de ele, discriminarea unor grupuri sociale, comunități religioase şi popoare întregi, inegalități sociale, limitarea drepturilor omului în domeniul libertății de conștiință și, în mod special, al libertății religioase, dezinformarea și manipularea opiniei publice, înapoierea economică, distribuirea disproporționată sau absenţa completă a elementelor esenţiale pentru viață, foametea care afectează milioane de oameni, deportările forţate de populaţii şi traficul de fiinţe umane, folosirea necontrolată a biotehnologiei genetice şi a biomedicinii la începutul, pe timpul și la sfârșitul vieții umane – toate acestea întrețin angoasa nesfârșită în care se zbate omenirea zilelor noastre.

3. În fața acestei situații, care a dus la degradarea noţiunii de persoană umană, datoria Bisericii Ortodoxe consistă astăzi în a pune în valoare, prin predică, prin teologie, prin cultul său și prin activitatea sa pastorală adevărul libertății în Hristos. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conştiinţă?” (1 Corinteni 10,23-24;29). Libertatea fără responsabilitate și fără dragoste duce în final la pierderea libertății.

C. Despre pace și dreptate

1. Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic locul central al păcii și al dreptății în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este caracterizată ca „Evanghelie a păcii” (Efeseni 6,15), căci Hristos „instaurând pacea prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20), „venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape” (Efeseni 2, 17). El a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2,14). Această pace, „care covârșește orice minte” (Filipeni 4,7), este, după cum Hristos Însuși a zis Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă decât pacea pe care o promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14,27).

Căci pacea lui Hristos este rodul deplin al tuturor celor recapitulate în El: al demnităţii şi măreţiei persoanei umane ca chip al lui Dumnezeu; al manifestării unității organice a neamului omenesc și a lumii în Hristos; a universalităţii în trupul lui Hristos a idealurilor de pace, de libertate și de dreptate socială; şi, în cele din urmă, al rodirii iubirii creștine între oameni şi popoare. Adevărata pace este rodul triumfului pe pământ al tuturor idealurilor creștine. Este pacea care vine de Sus, pe care Biserica Ortodoxă o solicită totdeauna în cererile din rugăciunile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe toate le împlinește și Care ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință.

2. Cele prezentate arată în mod clar de ce Biserica, în calitate de „Trup al lui Hristos” (1 Corinteni 12,27), se roagă totdeauna pentru pacea lumii întregi, care, după Clement al Alexandriei, este sinonimă cu dreptatea (Stromata 4, 25. PG 8, 1369B-72A). Sfântul Vasile cel Mare adaugă: „nu mă pot convinge că sunt vrednic de a mă numi slujitor al lui Iisus Hristos, dacă nu sunt în stare să iubesc pe alții și să trăiesc în pace cu toată lumea – cel puțin atât cât depinde de mine” (Epistola 203, 1. PG 32, 737B).

Acest lucru este, după același Sfânt Părinte, atât de natural pentru un creștin, încât se poate spune „că nu este nimic altceva mai specific creștin, decât de a lucra pentru pace” (Epistola 114. PG 32, 528B). Pacea lui Hristos este forța tainică ce își are sursa în reconcilierea omului cu Tatăl lui Cel Ceresc, datorită purtării de grijă a lui Iisus, care lucrează toate în toți, care creează o pace inefabilă destinată de la începutul timpului și ne împacă pe noi cu El Însuși și prin El Însuși cu Tatăl (Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, 11, 5. PG 3, 953AB).

3. Trebuie să subliniem, în același timp, că darurile spirituale ale păcii și ale dreptății depind și de sinergia umană. Sfântul Duh acordă daruri duhovnicești, atunci când omul caută prin pocăință pacea și dreptatea lui Dumnezeu. Aceste daruri, al păcii și al dreptății, se realizează acolo unde creștinii fac eforturi în direcţia credinței, a dragostei și a speranţei în Iisus Hristos, Domnul nostru (1 Tesaloniceni 1,3).

4. Păcatul este o boală spirituală ale cărei simptome vizibile sunt conflictele, discordiile, crimele și războaiele cu consecințele lor tragice. Biserica încearcă să vindece nu numai simptomele vizibile ale acestei boli, ci și boala însăși, care este păcatul.

5. În același timp, Biserica Ortodoxă crede că este de datoria ei să încurajeze tot ceea ce este în mod real în slujba păcii (cf. Romani 14,19) și care deschide calea spre dreptate, fraternitate, adevărata libertate și dragoste reciprocă între toți fiii Unicului Părinte Ceresc, ca și între toate popoarele, care constituie familia umană. Ea împreună pătimește cu toți oamenii, care, în diferite părți ale lumii, sunt lipsiți de binele păcii și al dreptății.

D. Pacea și împiedicarea războiului

1. Biserica lui Hristos condamnă războiul în general, căci ea îl consideră drept consecință a răului și a păcatului în lume: „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacob 4,1). Fiecare război constituie o amenințare distructivă pentru creație și pentru viață.

Mai ales în cazul războaielor duse cu arme de distrugere în masă, consecințele ar fi îngrozitoare, nu numai pentru că ele cauzează moartea unui număr incalculabil de ființe umane, ci, mai mult, pentru că viața supraviețuitorilor ar deveni insuportabilă. Acestea ar cauza boli incurabile, mutații genetice și alte efecte negative, care ar afecta grav generațiile viitoare.

Nu numai armamentul nuclear este foarte periculos, ci și armamentul chimic și biologic, precum și toate formele de armament, ce trezesc o iluzie de supremație și de dominare a lumii înconjurătoare. Acest tip de armament întreține un climat de frică și de lipsă de încredere și devine cauza unei noi curse a înarmărilor.

2. Biserica lui Hristos, considerând principial războiul ca o consecință a răului și a păcatului în lume, încurajează orice inițiativă și orice efort de evitare și prevenire a războiului, prin dialog și orice alt fel de mijloace potrivite. În cazul în care războiul devine inevitabil, Biserica va continua să se roage și să poarte grijă pastorală de fiii săi care sunt implicați în conflicte militare pentru apărarea vieții și a libertății lor, depunând toate eforturile pentru restabilirea păcii cât mai repede posibil.

3. Biserica Ortodoxă condamnă în mod ferm toate formele de conflicte și de războaie, motivate de fanatism, bazat pe principii religioase. Tendința permanentă de creștere a represiunilor și persecuțiilor împotriva creștinilor și a altor comunități datorită credinței lor, în Orientul Mijlociu și în alte părți, ca și dezrădăcinarea creștinismului din leagănul său istoric suscită o preocupare profundă.

Astfel, sunt amenințate relațiile interreligioase și interetnice existente și, în același timp, mulți creștini sunt forțați să-și părăsească țările lor. Ortodocșii din lumea întreagă suferă împreună cu frații lor creștini și cu toți ceilalți persecutați în această regiune și fac apel la găsirea unei soluții echitabile și permanente a problemelor din regiune.

Biserica Ortodoxă condamnă, de asemenea, și războaiele provocate de naționalism, precum și pe cele care provoacă epurări etnice, schimbări ale granițelor statale și ocuparea de teritorii.

E. Biserica Ortodoxă în fața discriminărilor

1. Domnul, Regele dreptății (cf. Evrei 7,2-3), dezaprobă violența și nedreptatea (cf. Psalm 10,5), condamnă comportamentul inuman față de aproapele (cf. Marcu 25,41-46; Iacob 2,15-16). În Împărăția Sa – a cărei imagine şi prezență în lume este Biserica – nu este niciun loc pentru ura între popoare şi nici pentru dușmănia și intoleranța de vreun fel (cf. Isaia 11,6; Romani 12,10).

2. Poziția Bisericii Ortodoxe față de acest subiect este foarte clară: Biserica Ortodoxă crede că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului” (Faptele Apostolilor 17,26) și că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi” (Galateni 3,28). La întrebarea „cine este aproapele meu?”, Hristos a răspuns prin parabola samariteanului milostiv (Luca 10,25-37).

Astfel, El ne-a învățat să înlăturăm orice barieră de dușmănie și de prejudecată. Biserica Ortodoxă mărturisește că fiecare ființă umană – independent de culoare, religie, rasă, gen, naționalitate sau de limbă – este creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este un membru egal al comunităţii umane. Potrivit credinței sale, Biserica refuză discriminarea sub formele enumerate mai sus, care presupun o deosebire în demnitate între persoane.

3. Biserica, respectând principiile drepturilor omului și tratamentului egal al oamenilor, urmărește să aplice aceste principii în lumina învățăturii sale despre Sfintele Taine, despre familie, despre locul bărbatului și al femeii în Biserică și despre valorile tradiției bisericești în general. Biserica își rezervă dreptul de a da mărturie și dă mărturie despre învățătura sa în spațiul public.

F. Misiunea Bisericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire

1. Îndeplinind misiunea ei de mântuire în lume, Biserica Ortodoxă poartă grijă în mod activ de toți cei care au nevoie de ajutor, de flămânzi, de cei în nevoi, de bolnavi, de persoane cu dezabilități, de persoane în vârstă, de cei oprimați, de captivi, de prizonieri, de cei fără adăpost, de orfani, de victime ale catastrofelor și conflictelor armate, ale traficului de ființe umane și ale oricărei forme de sclavagism al epocii contemporane. Eforturile Bisericii Ortodoxe pentru depășirea sărăciei extreme și a nedreptății sociale sunt o expresie a credinței sale și o slujire adusă Domnului Însuși, Care se identifică, astfel, cu toți oamenii, mai cu seamă cu cei în nevoi: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25,40). Biserica poate coopera cu toate instituțiile sociale în întreaga diversitate a slujirii sale sociale.

2. Antagonismele și ostilitățile care stăpânesc în lume conduc la nedreptate și inegalitate în ceea ce privește participarea oamenilor și a națiunilor la bunurile creației divine. Ele privează milioane de oameni de bunurile de primă necesitate și duc la sărăcirea personalității umane. Ele provoacă migraţii masive de populații, dau naștere la conflicte etnice, religioase și sociale, care amenință coeziunea internă a societăților umane.

3. Biserica nu poate să rămână indiferentă la procesele economice care influențează de o manieră negativă întreaga omenire. Biserica insistă asupra necesității de a fonda economia pe principii morale și, de asemenea, de a servi activ, prin aceasta, omul, urmând învățătura Apostolului Pavel „căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (Faptele Apostolilor 20,35). Sfântul Vasile cel Mare scrie că „scopul pe care trebuie să-l urmărească fiecare în lucrarea sa este, deci, de a veni în ajutorul celor nevoiași și nu de a se îngriji de nevoile proprii” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile cele mari, 42. PG 31, 1025 A).

4. Decalajul dintre bogați și săraci se adâncește în mod dramatic din cauza crizei economice, care, de obicei, este rezultatul unei speculații necontrolate din partea anumitor reprezentanți ai unor cercuri financiare, a acumulării de bogăție în mâinile unui număr mic de persoane și a unei activități economice falsificate, care, fiind lipsită de dreptate și de sensibilitate umană, nu servește în final necesităților adevărate ale omenirii. O economie viabilă este o economie care combină eficiența cu dreptatea și cu solidaritatea socială.

5. În aceste condiții tragice, se poate înțelege imensa responsabilitate a Bisericii în lupta împotriva foametei și a tuturor formelor de sărăcie, de care este plină lumea. Acest fenomen al epocii noastre, când țările trăiesc într-un sistem de economie globalizată, scoate în evidență criza gravă de identitate a lumii moderne.

Foametea nu pune în pericol doar darul dumnezeiesc al vieții pentru popoare întregi, ci afectează, de asemenea, demnitatea înaltă a persoanei umane și, în același timp, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuși. Din această cauză, dacă grija de propria noastră hrană este un subiect material, grija de hrana aproapelui nostru este un subiect de ordin spiritual (Iacob 2,14-18). Este, deci, o datorie a tuturor Bisericilor Ortodoxe să se arate solidare și să organizeze ajutorarea de o manieră eficientă față de frații în nevoi.

6. Sfânta Biserică a lui Hristos, care uneşte în trupul său sobornicesc multe popoare, promovează principiul solidarității umane și o cooperare mai intensă a popoarelor și a statelor pentru rezolvarea pe cale pașnică a conflictelor.

7. Biserica este preocupată, în acelaşi timp, de impunerea asupra omenirii a unui mod de viață din ce în ce mai consumist, lipsit de orice suport al valorilor morale creștine. În acest sens, acest consumism, combinat cu globalizarea secularizată, tinde să ducă popoarele la pierderea rădăcinilor lor spirituale, a memoriei lor istorice și la uitarea tradițiilor.

8. Mijloacele mass-media cad adesea sub controlul ideologiei globalismului liberal și devin promotoare ale unei ideologii consumiste și ale imoralității. Cazurile de tratare fără respect, chiar blasfematorii, a valorilor religioase provoacă discordii și revolte în sânul societății, suscitând o anumită neliniște. Biserica previne pe credincioșii ei de pericolul manipulării conștiințelor prin mijloacele mass-media, de folosire a lor nu pentru apropierea între oameni și popoare, ci pentru manipularea lor.

9. În transmiterea învățăturii sale și în împlinirea misiunii sale mântuitoare pentru omenire, Biserica este din ce în ce mai confruntată cu manifestări ale ideologiei seculariste. Biserica lui Hristos este invitată să exprime și să pună în evidență în lume mărturia sa profetică față de lume, bazându-se pe experiența credinței și amintind astfel adevărata sa misiune pentru popor, „proclamând” Împărăția lui Dumnezeu și cultivând conștiința unității turmei sale. Perspective largi se deschid astfel în fața ei, căci, ca element esențial al învățăturii sale eclesiologice, ea descoperă lumii fragmentate comuniunea și unitatea euharistică.

10. Voința unei creșteri constante a prosperității și a unui consum neînfrânat antrenează în mod inevitabil o utilizare disproporționată a resurselor naturale și o epuizare a lor. Lumea, creată de Dumnezeu pentru a fi cultivată și păstrată pentru om (cf. Facerea 2,15), este supusă consecințelor păcatului omenesc: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde […] se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8,20-22). Criza ecologică actuală este legată de schimbările climatice și de încălzirea pământului și face imperativă obligația Bisericii de a contribui, prin mijloacele spirituale de care dispune, la protejarea creației lui Dumnezeu împotriva efectelor lăcomiei umane.

Lăcomia de a satisface nevoile materiale duce la sărăcirea spirituală a omului și la distrugerea mediului înconjurător. Nu trebuie uitat că bogăția naturală a pământului nu este proprietatea omului, ci a Creatorului: „Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23,1). Astfel, Biserica Ortodoxă subliniază necesitatea protejării creației lui Dumnezeu, cultivând sensul responsabilității față de mediul înconjurător, care este un dar al lui Dumnezeu, evidențiind valoarea virtuților cumpătării și autocontrolului. Trebuie să ne amintim că nu doar generațiile actuale ci și cele care vor veni au dreptul la bogăţiile naturale pe care ni le-a dăruit Creatorul.

11. Pentru Biserica Ortodoxă, capacitatea de cercetare științifică a lumii constituie un dar al lui Dumnezeu făcut omului. Însă, în același timp, Biserica Ortodoxă subliniază pericolele pe care le implică anumite realizări științifice. Biserica Ortodoxă consideră că omul de știință este liber nu numai să facă cercetări, ci şi să stopeze cercetarea atunci când principiile creștine și umane sunt încălcate. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6,12). Sfântul Grigorie Teologul: „Binele nu mai este bine, dacă mijloacele sunt rele” (Cuvântarea teologică 1, 4 PG 36, 16C). Acest punct de vedere al Bisericii se dovedește a fi din mai multe raţiuni indispensabil pentru a delimita în mod corect libertatea și pentru a pune în valoare roadelor științei, pentru care se prevăd realizări în aproape toate domeniile, în special cel al biologiei, unde, sunt de preconizat atât succese, cât şi pericole. În acelaşi timp, subliniem caracterul sacru de necontestat al vieţii umane, de la conceperea sa până la moartea sa naturală.

12. Pe parcursul ultimilor ani se remarcă dezvoltarea fulgerătoare a ştiinţelor biologice, precum şi, legate de acestea, a biotehnologiilor cu multe realizări, dintre care un mare număr sunt considerate benefice pentru om, deși altele provoacă dileme de natură morală sau sunt considerate că ar trebui respinse.

Biserica Ortodoxă afirmă că omul nu este un simplu ansamblu de celule, de țesuturi și de organe și că el nu este determinat numai de factori biologici. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1,27) și va trebui să fie tratat cu respectul care i se datorează. Recunoașterea acestui principiu fundamental duce la concluzia că, atât în timpul cercetărilor științifice, cât și al aplicării în practică a noilor descoperiri și invenții, trebuie apărat dreptul absolut al fiecărui om de a fi tratat cu respect și onoare în orice stadiu al vieții sale, ca fiind voința lui Dumnezeu, așa cum aceasta a fost descoperită în creație.

Cercetarea trebuie să țină cont de principiile morale și spirituale ale vieții și de valorile și tradiţiile creștine. În același timp, trebuie arătat respectul imperios pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, atât în timpul folosirii sale de către om, cât și în timpul cercetării, urmând porunca pe care i-a dat-o Dumnezeu (cf. Facerea 2,15).

13. În aceste vremuri de secularizare, se observă în mod special necesitatea de a sublinia importanța sănătății vieții în perspectiva crizei spirituale, ce caracterizează civilizația modernă. Confuzia între libertate și viața libertină duce la creșterea criminalității, a distrugerii și a profanării locaşurilor de cult și la dispariția respectului față de libertatea aproapelui său și față de sacralitatea vieții. Tradiția ortodoxă, fiind formată prin experiența practică a adevărurilor creștine, este purtătoare de spiritualitate și de morală ascetică, ce trebuie evidențiate și promovate în mod special în zilele noastre.

14. Grija pastorală specială a Bisericii pentru tineret şi copii continuă în mod constant, având drept scop educarea lor în Hristos. Prelungirea responsabilității pastorale a Bisericii față de instituția dumnezeiască a familiei este de la sine înțeleasă, căci ea s-a bazat întotdeauna și în mod necesar pe sfințenia Tainei Cununiei creștine, ca unirea dintre un bărbat și o femeie, care reprezintă unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5,32). Aceasta devine actuală, în special, în contextul tentativelor de legalizare, în anumite țări, și de justificare teologică în anumite comunități creștine, a formelor de coabitare opuse tradiției și învățăturii creștine.

15. În perioada contemporană, ca de altfel în toate timpurile, glasul profetic și pastoral al Bisericii se adresează inimii omului și îl îndeamnă, împreună cu Apostolul Pavel, să adopte și să trăiască toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit” (Filipeni 4,8), dragostea jertfitoare a Domnului Său Răstignit, singura cale spre o lume a păcii, a dreptății, a libertății și a dragostei între oameni și popoare.

Chambésy, 26 ianuarie 2016

Semnează:

SS Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, Președinte

PF Teodor al II-lea, Patriarhul Alexandriei

În numele PF Ioan al X-lea, Patriarhul Antiohiei, Mitropolitul Isaac

PF Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului

PF Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii

PF Irineu, Patriarhul Serbiei

PF Daniel, Patriarhul României

PF Neofit, Patriarhul Bulgariei

PF Ilia al II-lea, Patriarhul Georgiei

PF Hrisostom, Arhiepiscopul Noii Justiniane și al întregului Cipru

În numele PF Ieronim, Arhiepiscopul Atenei și al întregii Elade, Mitropolitul Gherman de Elis

În numele PF Sava, Mitropolitul Varșoviei și al întregii Polonii, Episcopul Gheorghe de Siemiatycze

PF Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii

PF Rastislav, Arhiepiscop de Presov și Mitropolit al Ţinuturilor Cehiei și al Slovaciei.

Traducere din limba franceză: Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă.

*

Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine

1.  Biserica Ortodoxă, fiind Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central pentru promovarea unităţii creştinilor în lumea de astăzi.

2. Biserica Ortodoxă îşi fundamentează unitatea pe întemeierea sa de către Domnul nostru Iisus Hristos şi pe comuniunea în Sfânta Treime şi în Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică şi prin tradiţia patristică şi este trăită până astăzi în sânul ei. Biserica Ortodoxă are misiunea şi datoria să transmită şi să propovăduiască întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ceea ce conferă Bisericii caracterul ei universal.

3.Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe, precum şi misiunea ei universală în ceea ce priveşte unitatea Bisericii, au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat în mod deosebit legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală.

4. Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor„, a cultivat dintotdeauna dialogul cu cei care s-au separat, cu cei mai de departe sau mai de aproape, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică încă de la apariţia acesteia, contribuind la formarea şi la dezvoltarea ei ulterioară.

De altfel, datorită spiritului ecumenic şi filantropic care o caracterizează şi după porunca divină „care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Timotei 2,4),

Biserica Ortodoxă s-a străduit întotdeauna pentru refacerea unităţii creştine. Astfel, participarea ortodoxă la Mişcarea Ecumenică nu este deloc împotriva naturii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinţei şi a tradiţiei apostolice în condiţii istorice noi.

5. Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe, ca şi participarea sa la Mişcarea pentru refacerea unităţii creştinilor se sprijină pe însăşi conştiinţa Ortodoxiei şi pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinţei şi a tradiţiei Bisericii vechi a celor şapte Sinoade Ecumenice, unitatea pierdută a creştinilor.

6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi distrusă. Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa istorică a altor biserici şi confesiuni creştine, fără ca să fie în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii şi, în special, a învăţăturii lor generale despre taine, har, preoţie şi succesiune apostolică.

Astfel, ea are o abordare favorabilă, atât din motive teologice cât şi pastorale, în a lua parte la orice dialog teologic cu diferite biserici şi confesiuni creştine şi, de o manieră mai generală, să participe la Mişcarea Ecumenică contemporană, cu convingerea că pe calea dialogului ea aduce o mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos şi a comorilor sale spirituale tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate.

7. În spiritul celor de mai sus, toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale participă astăzi activ la dialogurile teologice oficiale şi, majoritatea dintre ele, în diferite organisme intercreştine bilaterale şi multilaterale şi iau parte la diferite organisme naţionale, regionale şi internaţionale, în ciuda crizei profunde prin care trece Mişcarea Ecumenică. Această activitate intercreştină multidimensională izvorăşte din sentimentul responsabilităţii şi din convingerea că coexistenţa, înţelegerea reciprocă, cooperarea şi eforturile comune spre o unitate creştină sunt esenţiale „pentru a nu pune piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Corinteni 9,12).

8. Este evident că, purtând dialoguri cu ceilalţi creştini, Biserica Ortodoxă nu ignoră dificultăţile unei asemenea acţiuni; mai mult, ea cunoaşte obstacolele ce se ridică în calea unei înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare nedespărţite şi nădăjduieşte că Sfântul Duh, care constituie întreagă instituţia Bisericii (stihira vecerniei Rusaliilor), va plini pe cele cu lipsă (rugăciune la hirotonie). În acest sens, pe parcursul acestor dialoguri teologice, ca şi în cadrul participării sale la Mişcarea Ecumenică, Biserica Ortodoxă nu se sprijină numai pe puterile omeneşti ale celor care poartă dialogurile, ci în egală măsură pe protecţia Sfântului Duh şi pe harul Domnului,care S-a rugat ca „toţi să fie una” (Ioan 17, 21).

9. Dialogurile teologice bilaterale actuale, anunţate de către Conferinţele panortodoxe, sunt expresia hotărârii unanime a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe locale, care au îndatorirea de a participa activ şi continuu la desfăşurarea lor, pentru ca astfel să nu se creeze obstacole mărturiei unanime a Ortodoxiei, spre slava lui Dumnezeu Celui în Treime.

În cazul în care o Biserică locală decide să nu-şi desemneze reprezentaţi la un dialog sau la o întrunire anume, iar dacă această decizie nu este luată la nivel panortodox, atunci dialogul continuă.

Absenţa unei Biserici locale trebuie, în orice caz, înainte de începerea dialogului sau a întrunirii în cauză, să facă obiectul unei discuţii în cadrul unei comisii ortodoxe; aceasta pentru a se exprima solidaritatea şi unitatea Bisericii Ortodoxe.

10. Problemele care apar pe parcursul discuţiilor teologice din Comisiile teologice mixte nu constituie întotdeauna justificări suficiente în ele însele pentru revocarea unilaterală de către vreo Biserică Ortodoxă locală a reprezentanţilor ei sau pentru întreruperea definitivă a participării ei la dialog.

Retragerea din dialog a vreunei Biserici trebuie să fie evitată, de regulă, depunând eforturile necesare la nivel interortodox pentru restabilirea reprezentativităţii complete a Comisiei teologice ortodoxe angajată în dialogul respectiv. Dacă una sau mai multe Biserici Ortodoxe refuză să participe la întrunirile Comisiei mixte teologice a unui dialog anume din motive eclesiologice, canonice, pastorale sau morale, aceasta sau acele Biserici trebuie să comunice în scris refuzul lor Patriarhiei Ecumenice şi tuturor Bisericilor Ortodoxe, potrivit ordinii panortodoxe stabilite.

În timpul consultaţiei panortodoxe ulterioare, Patriarhul Ecumenic va încerca să obţină consensul tuturor celorlalte Biserici pentru a se putea întreprinde tot ceea ce este necesar, inclusiv o nouă evaluare a procesului unui dialog teologic, în cazul în care se va considera, prin unanimitate, ca fiind indispensabilă.

11. Metodologia urmată în timpul desfăşurării dialogurilor teologice are drept scop rezolvarea diferenţelor teologice care au fost moştenite din trecut sau a eventualelor divergenţe apărute mai recent şi căutarea elementelor comune ale credinţei creştine.

Ea presupune şi informarea corespunzătoare a întregii Biserici (pleromei) despre evoluţia diferitelor dialoguri. În cazul imposibilităţii depăşirii vreunei diferenţe teologice precise, dialogul teologic poate continua după ce a fost înregistrat dezacordul constatat în privinţa acelei probleme punctuale şi comunicându-se despre acest dezacord tuturor Bisericilor Ortodoxe locale în vederea luării măsurilor care se impun.

12.Este evident că în timpul desfăşurării dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este acelaşi: restabilirea finală a unităţii în credinţa cea adevărată şi în dragoste. Însă deosebirile teologice şi eclesiologice existente permit desigur o oarecare ierarhizare în ceea ce priveşte obstacolele care stau în calea realizării scopului stabilit la nivel panortodox.

Specificul problemelor fiecărui dialog bilateral presupune diferenţierea metodologiei de urmat în fiecare caz; dar nu şi o diferenţiere în ceea ce priveşte scopul, deoarece scopul este acelaşi pentru toate dialogurile.

13. Cu toate acestea, în caz de necesitate, se impune un efort de coordonare a sarcinii diferitelor Comisii teologice interortodoxe, cu atât mai mult cu cât indisolubila unitate ontologică existentă în sânul Bisericii Ortodoxe trebuie să se descopere şi să se manifeste şi în cadrul acestor dialoguri.

14. Finalizarea oricărui dialog teologic anunţat oficial corespunde încheierii sarcinilor Comisiei teologice mixte desemnată în acest sens; iar atunci, Preşedintele Comisiei Interortodoxe înaintează un raport Patriarhului Ecumenic, care, în acord cu întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, proclamă încheierea dialogului. Nici un dialog nu este considerat încheiat înainte de a fi proclamat ca atare printr-o astfel de hotărâre panortodoxă.

15. Hotărârea luată la nivel panortodox de restabilire a comuniunii eclesiale, în cazul în care un dialog se încheie cu succes, trebuie să se bazeze pe unanimitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale.

16. Unul din principalele organisme ale Mişcării Ecumenice contemporane este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Unele dintre Bisericile Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui consiliu şi, mai apoi, toate Bisericile Ortodoxe locale au devenit membre.

În calitatea sa de organism intercreştin structurat, CMB, în ciuda faptului că nu reuneşte în cadrul său toate bisericile şi confesiunile creştine, precum şi alte organisme intercreştine regionale, cum sunt Conferinţa Bisericilor Europene (KEK) sau Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu, îndeplinesc o misiune fundamentală pentru promovarea unităţii lumii creştine. Biserica Ortodoxă a Georgiei şi cea a Bulgariei s-au retras din CMB, prima în 1997, iar a doua în 1998, căci aveau o părere diferită despre activitatea CMB şi, drept urmare, ele nu participă la activităţile intercreştine desfăşurate de CMB şi de alte organisme intercreştine.

17. Bisericile ortodoxe locale, membre ale CMB, participă pe deplin şi în mod egal la organismul CMB şi contribuie, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie, la mărturisirea adevărului şi la promovarea unităţii creştinilor. Biserica Ortodoxă a primit favorabil decizia CMB de a răspunde la solicitarea sa privind constituirea unei Comisii speciale pentru participarea ortodoxă la CMB, conform mandatului Conferinţei interortodoxe de la Tesalonic (1998).

Criteriile fixate de Comisia specială, care au fost propuse de ortodocşi şi au fost acceptate de către CMB, au dus la constituirea unui Comitet permanent de colaborare şi de consens, au fost ratificate şi încorporate în Statutul şi în Regulamentul interior ale CMB.

18. Biserica Ortodoxă, fidelă eclesiologiei sale, identităţii structurii sale lăuntrice şi învăţăturii Bisericii primare, participând la activitatea CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în nici un caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci şi al unităţii credinţei Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost trăită şi păstrată în mod tainic în Biserică.

19. Bisericile Ortodoxe membre ale CMB consideră drept o condiţie sine qua non a participării la CMB respectarea articolului fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia numai bisericile şi confesiunile care recunosc pe Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturii, şi cred în Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan, pot să fie membre.

Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, Bisericile şi Consiliul Mondial al Bisericilor'” sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acel consiliu. Este de la sine înţeles, prin urmare, că CMB nu este şi în nici un caz nu trebuie să devină o „super-biserică”.

Scopul Consiliului Mondial al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie iniţiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să stimuleze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea creştină” (Declaraţia de la Toronto, §2).

20. Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu alte biserici şi confesiuni creştine sunt întotdeauna determinate pe baza criteriilor canonice ale tradiţiei bisericeşti deja constituite (canonul 7 al Sinodului II Ecumenic şi canonul 95 al Sinodului Ecumenic Quinisext).

21. Biserica Ortodoxă doreşte să susţină lucrarea Comisiei pentru Credinţă şi Constituţie şi urmăreşte cu viu interes contribuţia teologică a acesteia adusă până în prezent. Ea evaluează pozitiv textele teologice editate de aceasta, precum şi contribuţia valoroasă a teologilor ortodocşi, ceea ce reprezintă o etapă importantă în Mişcarea Ecumenică pentru apropierea dintre biserici. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă are rezerve în ceea ce priveşte unele puncte fundamentale legate de credinţă şi constituţie din aceste documente.

22. Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, fie din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul unei presupuse apărări a Ortodoxiei pure. După cum mărturiseşte întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinţei ortodoxe pure nu este asigurată decât numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, judecătorul desemnat şi ultim în materie de credinţă.

23. Biserica Ortodoxă are o conştiinţă comună a necesităţii dialogului teologic intercreştin, care trebuie să fie totdeauna însoţit de mărturie în lume şi de acţiuni care să exprime „bucuria negrăită a Evangheliei” (1 Petru 1,8), excluzând orice act de prozelitism sau altă acţiune de antagonism confesional provocator.

În acest spirit, Biserica Ortodoxă consideră că este foarte important ca toţi creştinii cu intenţii bune, inspiraţi de principiile fundamentale comune ale credinţei noastre, să încerce să dea un răspuns unanim şi solidar, bazat pe modelul ideal par excellence al omului nou în Hristos, faţă de problemele spinoase pe care ni le pune lumea de astăzi.

24. Biserica Ortodoxă este conştientă de faptul că mişcarea pentru restaurarea unităţii creştinilor ia forme noi, pentru a răspunde noilor situaţii şi pentru a face faţă noilor provocări ale lumii actuale. Este imperios ca Biserica Ortodoxă să continue să aducă mărturia ei în lumea creştină divizată, pe baza tradiţiei apostolice şi a credinţei sale.

Ne rugăm ca creştinii să lucreze în comun astfel ca ziua în care Domnul să împlinească speranţa Bisericilor Ortodoxe: „o turmă şi un păstor” (Ioan 10,16) să fie mai aproape.

Chambésy, 15 octombrie 2015

Semnează:

IPS Mitropolit Ioan de Pergam, preşedinte

IPS Mitropolit Serghie de Buna-Speranţă

IPS Mitropolit Damaschin

IPS Mitropolit Eusichios de Capitolias

IPS Mitropolit Hilarion de Volokolamsk

IPS Mitropolit Amfilohie de Muntenegru

IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei

IPS Mitropolit Ioan de Varna

IPS Mitropolit Gherasim de Zukdidi şi Tsaissi

IPS Mitropolit Gheorghe de Paphos

IPS Mitropolit Hrisostom de Persisterion

PS Episcop Gheorghe de Siemiatitse

IPS Mitropolit Ioan de Koritsa

IPS Mitropolit George de Michalovce.

IPS Mitropolit Ieremia al Elveţiei, Secretarul pentru pregătirea Sfântului şi Marele Sinod.

Temele Marelui Sinod Ortodox din iunie 2016 [2]

Prima parte e aici.

*

Importanţa postului şi respectarea lui astăzi

1. Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17). Conform Sfântului Vasile, postul are „aceeaşi vârstă ca şi omenirea, căci el a fost instituit în paradis „(Despre post. Cuvântul 1,3. PG 31, 168 A). El este o mare luptă duhovnicească şi cea mai bună expresie a idealului ascetic al Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi întreaga tradiţie patristică, a proclamat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă a postului pentru viaţa duhovnicească a omului şi pentru mântuirea lui.

Pe parcursul întregului an liturgic, Biserica promovează tradiţia şi învăţătura patristică despre post, necesară pentru trezvia continuă şi fără greşeală a omului şi spre a-i trezi lui dorinţa pentru lupta duhovnicească. Postul este prezentat în Triod ca dar dumnezeiesc, har prealuminat, armă nebiruită, temelie a luptelor duhovniceşti, cea mai bună cale spre bine, hrană a sufletului, ajutor de la Dumnezeu, izvor al fiecărei meditaţii, urmare a unei vieţi nestricăcioase şi asemănătoare cu cea a îngerilor, „mamă” a tuturor bunătăţilor şi virtuţilor şi chip al vieţii viitoare.

2. Ca instituţie foarte veche, postul se află deja în Vechiul Testament (Deuteronomul 9,18; Isaia 58, 4-10; Ioil 2,15; Iona 3, 5-7) şi este afirmat în Noul Testament. Însuşi Domnul a postit timp de patruzeci de zile, înainte de începerea lucrării Sale publice (Luca 4,1-2) şi a dat învăţături cu privire la felul ţinerii postului (Matei 6,16-18). În Noul Testament, în general, postul este arătat ca un mijloc de cumpătare, de pocăinţă şi de înălţare sufletească (Marcu 1,6; Faptele Apostolilor 13,2; 14, 23; Romani 14,21). Încă din epoca apostolică, Biserica a proclamat importanţa postului şi a fixat miercurea şi vinerea ca zile de post (Didahia 8,1), şi, de asemenea, postul înainte de Paşti (Sf. Irineu de Lyon, la Eusebiu, Istoria Bisericească 5,24, PG 20, 497 B-508 AB).

Desigur, în practica bisericească adoptată de-a lungul secolelor a existat o mare diversitate nu numai în legătură cu durata postului pascal (Dionisie al Alexandriei, Epistola către Vasilide, PG 10, 1277), ci şi în legătură cu numărul şi conţinutul altor perioade de post, adoptate sub influenţa unor factori diferiţi, mai ales de ordin liturgic şi mănăstiresc, cu scopul de a pregăti pe credincioşi înainte de marile sărbători.

Astfel, legătura indisolubilă dintre post şi cult exprimă caracterul şi scopul postului şi pune în valoare caracterul său spiritual, motiv pentru care toţi credincioşii sunt chemaţi să se conformeze, fiecare după puterea sa şi după posibilităţile sale, fără să-şi permită cineva, totuşi, libertatea de a neglija această instituţie sfântă: „Vezi să nu te abată cineva de la această cale a învăţăturii […]. Căci dacă poţi să porţi jugul Domnului, vei fi desăvârşit; dar dacă nu poţi, fă ceea ce poţi. Iar în ceea ce priveşte postul, poartă-l după puterea ta” (Didahia 6, 1-3).

3. Postul adevărat, ca luptă duhovnicească, este legat de rugăciunea neîncetată şi de pocăinţa sinceră. „Pocăinţa fără post este nelucrătoare” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post 1, 3, PG 31, 168 A), de asemenea postul fără fapte de binefacere este fără valoare; mai ales în vremea de astăzi, când distribuirea inegală şi nedreaptă a bunurilor lipseşte popoare întregi de însăşi pâinea zilnică.

„Fraţilor, postind trupeşte, să postim şi duhovniceşte; să dezlegăm toată legătura nedreptăţii; să rupem lanţurile zapiselor celor silnice, tot înscrisul cel nedrept să-l sfâşiem; să dăm pâine celor flămânzi şi pe cei fără de case să-i adăpostim „(Stihira idiomelă din ziua de miercuri, în prima săptămână a Postului Mare – cf. Isaia 58, 6-7).

Postul nu se referă la o simplă abţinere formală numai de la anumite mâncăruri. „Căci nu este de ajuns abţinerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să postim un post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii, abţinerea de la mânie, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora înseamnă un post bun. În toate acestea, postul este un lucru bun” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post, 2, 7, PG 31, 196 D).

Abţinerea în timpul postului de la anumite mâncăruri, precum şi cumpătarea – nu numai cu privire la felul, dar şi la cantitatea alimentelor – constituie elementele vizibile ale luptei duhovniceşti, care este postul.

„Postul este abţinere de la mâncare, după cum arată termenul; mâncarea însă nu ne face nicidecum mai drepţi sau mai nedrepţi. Postul are un sens profund: arată că după cum hrana este simbolul vieţii, iar lipsa de hrană este simbolul morţii, tot aşa şi noi oamenii trebuie să postim ca să murim lumii şi, după aceasta, primind hrană dumnezeiască, să trăim lui Dumnezeu” (Clement Alexandrinul, Eclogæ, PG 9, 704D-705A). Astfel, postul adevărat se referă la ansamblul vieţii credincioşilor în Hristos şi atinge apogeul său prin participarea lor la viaţa liturgică şi, mai ales, la Taina Sfintei Euharistii.

4. Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit un model de post pentru credincioşi. Acesta face activă participarea lor la ascultarea de Domnul, ca prin post „ să primim prin ascultare, ceea ce am pierdut prin neascultare” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, La Sfintele Paşti, 28, PG 36, 661 A).

Sfântul Grigorie Palama rezumă într-un mod semnificativ întreaga tradiţie patristică, acordând caracterului spiritual al postului – mai ales Postului Mare – un sens hristocentric: „Astfel, dacă posteşti, nu numai că vei pătimi şi vei muri împreună cu Hristos, dar vei şi învia şi vei împărăţi cu El în veşnicie; căci devenit una cu El, prin participarea în asemănarea morţii Lui, vei fi părtaş învierii şi vei fi şi moştenitor al vieţii în El” (Omilia 13, în Duminica a cincea a Postului, PG 151, 161).

5. Potrivit tradiţiei ortodoxe, măsura desăvârşirii spirituale este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13) şi oricine doreşte să o atingă trebuie să se ridice în mod corespunzător. Tocmai de aceea, asceza şi lupta duhovnicească nu au limite în viaţa spirituală, la fel ca şi desăvârşirea celor desăvârşiţi.

Toţi sunt chemaţi să răspundă, potrivit puterilor lor, acestui înalt ideal, încât să fie îndumnezeiţi încă din această viaţă. Şi chiar şi aceştia, deşi împlinesc toate cele rânduite, niciodată nu se mândresc, ci mărturisesc că „Noi suntem slujitori nevrednici şi am făcut ceea ce trebuie să facem” (Luca 17, 10).

Conform învăţăturii ortodoxe despre viaţa spirituală, nimeni nu trebuie să părăsească lupta cea bună a postului, ci să se încredinţeze milostivirii lui Dumnezeu pentru slăbiciunile sale, pe deplin conştient de nevrednicia stării sale şi deschis la autocritică. Căci este imposibil să se ajungă la viaţa spirituală ortodoxă fără lupta duhovnicească a postului.

6.Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru mântuire şi a pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „un semn de pază” dăruit de Dumnezeu pentru apărarea noii vieţi a credincioşilor în Hristos, împotriva uneltirilor vrăjmaşului.

Urmând Sfinţilor Părinţi, ea păzeşte, ca şi mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale şi sfintele tradiţii; ea propune totdeauna sfintele posturi drept cea mai bună cale în efortul credincioşilor pentru desăvârşirea lor sufletească şi pentru mântuirea lor; ea proclamă necesitatea respectării de către credincioşi, în cursul anului Domnului, a tuturor posturilor stabilite, adică: Postul Paştilor, cel de miercurea şi vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum şi posturile Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi al Înălţării Sfintei Cruci, al Ajunului Botezului Domnului şi al Tăierii Capului Sfântului Ioan Înaintemergătorul, ca şi toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ţinute în mod liber de către credincioşi.

7. Totuşi, dintr-o îngăduinţă pastorală, Biserica a pus regimului postului limitele iconomiei milostive. Drept consecinţa, ea a prevăzut aplicarea principiului bisericesc al iconomiei în caz de boală trupească, în caz de neapărată trebuinţă sau în cazul vitregiei vremurilor, după o judecată plină de responsabilitate şi cu grija pastorală a episcopilor Bisericilor locale.

8. Este o realitate faptul că astăzi, fie din nepăsare, fie din cauza condiţiilor de viaţă, oricare ar fi acestea, mulţi credincioşi nu respectă toate hotărârile cu privire la post. Întrucât Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 33, 11), Biserica trebuie să abordeze totuşi toate aceste cazuri de nerespectare a sfintelor rânduieli privind postul, fie că sunt generale, fie că sunt individuale, cu grijă pastorală şi cu iubire.

În acelaşi timp, importanţa postului nu trebuie să fie diminuată. De aceea, este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare şi înţelegerea faţă de cei care întâmpină greutăţi în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiţii de muncă, etc.), fie din motive generale (condiţii climatice, condiţii socio-economice specifice unor ţări, precum dificultăţi în procurarea unor alimente de post, etc.); prin uşurarea „greutăţii” postului în aceste cazuri speciale aşa cum sunt prezentate mai sus nu trebuie a fi slăbită în vreun fel importanţa instituţiei sfinte a postului.

Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de Biserică cu multă atenţie şi, în orice caz, cu mai multă îngăduinţă în cazul acelor posturi pentru care tradiţia şi practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme…

Este bine să posteşti în fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În aceste situaţii să nu se dea legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu forţa turma încredinţată de Dumnezeu; mai degrabă să fie folosite îndemnul, blândeţea şi cuvântul bun” (Sf. Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi, 3, PG 95, 68 B).

9. De asemenea, mulţimea credincioşilor trebuie să respecte sfânta ajunare şi renunţarea la mâncare începând de la miezul nopţii înainte de Sfânta Împărtăşanie. Se obişnuiască să se postească în semn de pocăinţă, pentru împlinirea unei făgăduinţe duhovniceşti, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoţi o cerere către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulţi), înainte de hirotonie, în cazuri de penitenţă, în timpul pelerinajelor şi în alte împrejurări asemănătoare.

Chambésy, 16 octombrie 2015

Semnează:

IPS Mitropolit Ioan de Pergam, preşedinte

IPS Mitropolit Serghie de Buna-Speranţă

IPS Mitropolit Damaschin

IPS Mitropolit Eusichios de Capitolias

IPS Mitropolit Hilarion de Volokolamsk

IPS Mitropolit Amfilohie de Muntenegru

IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei

IPS Mitropolit Ioan de Varna

IPS Mitropolit Gherasim de Zukdidi şi Tsaissi

IPS Mitropolit Gheorghe de Paphos

IPS Mitropolit Hrisostom de Persisterion

PS Episcop Gheorghe de Siemiatitse

IPS Mitropolit Ioan de Koritsa

IPS Mitropolit George de Michalovce.

IPS Mitropolit Ieremia al Elveţiei, Secretarul pentru pregătirea Sfântului şi Marele Sinod.

***

Sfânta Taina a Cununiei și impedimentele la aceasta

I. Căsătoria ortodoxă

1. Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării precum și de relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este de aceea o condiție indispensabilă.

2. În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva (cf. Facerea 2,23). Această unire era legată de la început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat și femeie), ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana Galilei, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2,11). Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este imaginea unirii dintre Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5, 32).

3. Această tipologie hristocentrică a Tainei Cununiei explică faptul că episcopul sau preotul binecuvântează această legătură sfântă printr-o rugăciune specială. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că cei care se unesc în comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu acordul episcopului, pentru ca astfel cununia să se facă potrivit lui Dumnezeu și nu după dorința umană. Fie ca totul să aibă loc pentru slava lui Dumnezeu” (V. 2). Astfel, caracterul sfânt al legăturii instituită de Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al vieții în interiorul căsătoriei explică afirmația Apostolului: „Cinstită să fie nunta întru toate şi patul nespurcat” (Evrei 13,4). De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice atentat la curăția ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13,4).

4 .Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos constituie o mică Biserică sau o imagine a Bisericii. În acest sens, Clement al Alexandriei afirmă: „cine sunt cei doi sau trei uniți în numele lui Hristos, printre care Dumnezeu este prezent? Nu sunt bărbatul și femeia și copilul, care sunt uniți în Dumnezeu ?” (Stromata 3. 10, 68).

Unirea dintre un bărbat și o femeie prin binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică la un nivel mai înalt, căci comuniunea este superioară existenței individuale, pentru că ea îi include în ordinea Împărăției Preasfintei Treimi.

O condiție prealabilă a cununiei este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și femeia) trebuie să o împărtășească împreună. Fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, ca din binecuvântarea iubirii conjugale, prin Duhul Sfânt, cuplul să poată reflecta dragostea dintre Hristos și Biserica Sa, taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții veșnice a omenirii în dragostea lui Dumnezeu.

5. Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care face să strălucească comuniunea soților, atât pentru Biserică cât și pentru întreaga societate. Astfel, comuniunea persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relație convențională naturală, ci o forță spirituală creatoare pentru instituția sfântă a familiei. Numai aceasta asigură protecția și educația copiilor, fie în misiunea spirituală a Bisericii, fie în funcționarea societății.

6. Aplicând totdeauna rigoarea necesară și sensibilitatea pastorală potrivită și urmând modelele de blândețe ale Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel (cf. Romani 7,2-3; 1 Corinteni 7, 12-15; 39), Biserica tratează atât condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen, vârstă legală, etc.), cât și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță, înrudire spirituală, existența unei căsătorii, diferență de religie, etc.) pentru a binecuvânta o căsătorie. Sensibilitatea pastorală este necesară, pentru că, dacă tradiția biblică subliniază legătura căsătoriei cu taina Bisericii, practica bisericească nu exclude posibilitatea de a recurge la anumite principii ale dreptului natural greco-roman cu privire la căsătorie ca o „comuniune de drept divin și uman” (Modestin), care sunt compatibile cu natura sacră atribuită de Biserică Tainei Cununiei.

7. În condițiile contemporane, atât de dificile pentru Taina Cununiei și instituția sfântă a familiei, episcopii și preoții trebuie să se angajeze să lucreze intens în domeniul pastoral pentru a proteja credincioșii lor cu atitudine părintească și să îi acompanieze pentru a întări speranțele lor slăbite din cauza diferitelor dificultăți, consolidând instituția familiei pe temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de vânt, iar această temelie este stânca, Hristos (cf. Matei 7,25).

8. Căsătoria este inima familiei și familia justifică pe deplin căsătoria. Presiunea care se propagă în lumea contemporană de a recunoaște noi forme de coabitare constituie o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși.

Criza căsătoriei și a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecințelor lor negative asupra structurii sociale, ci și din cauza amenințării lor asupra relațiilor în sânul familiei tradiționale. Victimele principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovați.

9. Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal nu are un caracter sacramental, ci ea constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie tratați cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înțeleagă valoarea Tainei Cununiei și binefacerile care decurg din ea.

10. Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii binecuvântate de Biserică.

11. Consecințele acestei crize pe care le întâmpină în zilele noastre instituția căsătoriei și a familiei sunt majore, prin creșterea numărului divorțurilor, al avorturilor și al altor probleme interne ale vieții de familie. Aceste consecințe constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și pe toți oamenii de bine să păstreze fidelitatea față de sacralitatea familiei.

II. Impedimente la căsătorie

1. În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin alianță sau prin adopție, ca și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului Ecumenic Quinisext), precum și cele ale practicii bisericești care derivă din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe Autocefale locale este definită şi descrisă prin Statutul fiecărei Biserici Ortodoxe locale, precum și prin deciziile lor sinodale referitoare la acest subiect.

2. Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia precum și a patra căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum și a treia căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru contractarea unei căsătorii;

3. Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al Sinodului 5 Ecumenic și canonul 44 al Sinodului Quinisext), conform acriviei, căsătoria după depunerea voturilor monahale este strict interzisă;

4. Preoția constituie un impediment la căsătorie, potrivit tradiției canonice (canonul 3 al Sinodului Quinisext).

5. Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși, pe de o parte, şi dintre ortodocși şi ne-creștini, pe de altă parte:

a. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși nu poate fi binecuvântată conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext). Totuși, aceasta poate fi oficiată prin condescendență și iubire de oameni, cu condiția ca pruncii care rezultă din această căsătorie să fie botezați și crescuți în Biserica Ortodoxă.

b. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.

6. La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești.

7. Aplicarea iconomiei bisericești trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de canoanele bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral astfel încât să servească mântuirii omului.

Chambésy, 27 ianuarie 2016

Semnează:

SS Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, Președinte

În numele PF Teodor al II-lea, Patriarhul Alexandriei, Mitropolitul Gabriel al Tronului de Leontopolis

Reprezentantul Patriarhiei Antiohiei nu a semnat acest document

În numele PF Teofil al III-lea, Patriarhului Ierusalimului, Arhiepiscopul Aristarh de Canstantina

PF Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii

PF Irineu, Patriarhul Serbiei

PF Daniel, Patriarhul României

PF Neofit, Patriarhul Bulgariei

Patriarhul Georgiei nu a semnat acest text

PF Hrisostom, Arhiepiscopul Noii Justiniane și al întregului Cipru

În numele PF Ieronim, Arhiepiscopul Atenei și al întregii Elade, Mitropolitul Gherman de Elis

În numele PF Sava, Mitropolitul Varșoviei și al întregii Polonii, Episcopul Gheorghe de Siemiatycze

PF Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii

PF Rastislav, Arhiepiscop de Presov și Mitropolit al Ţinuturilor Cehiei și al Slovaciei.

Traducere din limbile franceză și engleză: Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniță.

Temele Marelui Sinod Ortodox din iunie 2016 [1]

1. Autonomia şi modul ei de proclamare

A V-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală, lucrând la textul adoptat şi aprobat de către Comisia Interortodoxă Pregătitoare la Chambésy, între 9-17 decembrie 2009, „Autonomia şi modul ei de proclamare”, a examinat dimensiunile eclesiologice, canonice şi pastorale ale instituţiei Autonomiei şi au căutat o formulă unanimă a consensului panortodox cu privire la această chestiune.

Chestiunile examinate de către cea de a V-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală, care decurg din această temă elaborată de Comisia Interortodoxă Pregătitoare mai sus menţionată, se referă la:

1. noţiunea, conţinutul şi diferitele modele ale instituţiei Autonomiei;

2. condiţiile prealabile pe care trebuie să le îndeplinească o Biserică locala, pentru a solicita autonomia sa din partea Bisericii autocefale, din care provine;

3. competenţa exclusivă a Bisericii autocefale de a începe şi duce la bun sfârșit procedura de acordare a autonomiei unei părţi din jurisdicția sa canonică; Bisericile autonome nu se întemeiază în spaţiul geografic al diasporei ortodoxe;

4. consecinţele acestui act eclesial asupra relaţiilor Bisericii proclamate autonomă atât cu Biserica autocefală, de care aceasta a aparţinut, cât şi cu alte Biserici Ortodoxe Autocefale;

I. Instituţia Autonomiei exprimă de o manieră canonică statutul de independenţă relativă sau parţială a unei părţi eclesiale precise în raport cu jurisdicția canonică a Bisericii autocefale faţă de care ea are relaţia sa canonică.

a) Pe parcursul aplicării acestei instituţii în practica eclesială, s-au format diferite grade de dependenţă referitoare la relaţiile Bisericii autonome cu Biserica autocefală de care aceasta a aparţinut.

b) Alegerea întâistătătorului Bisericii autonome este aprobată sau efectuată de către organismul eclesiastic competent al Bisericii autocefale, al cărei întâistătător este pomenit de către întâistătătorul Bisericii autonome faţă de care acesta se raportează în mod canonic.

c) În funcţionarea instituţiei Autonomiei există diferite moduri de aplicare în practica eclesială, ce sunt determinate prin mărimea dependenţei Bisericii autonome faţă de Biserica autocefală.

d) În anumite cazuri gradul de dependenţă al Bisericii autonome se manifestă de asemenea prin participarea întâistătătorului ei la sinodul Bisericii autocefale.

II. Competenţa canonică pentru iniţierea şi încheierea procedurii de acordare a autonomiei unei părţi din jurisdicția sa canonică aparţine Bisericii autocefale de care depinde canonic Biserica proclamată autonomă. Astfel:

1. Biserica locală care solicită autonomia, dacă îndeplinește condiţiile bisericeşti şi pastorale solicitate, depune în acest sens cererea sa la Biserica de care depinde, explicând motivele importante care stau la baza cererii sale;

2. La primirea cererii, Biserica autocefală evaluează în sinod condiţiile prealabile şi motivele prezentării acelei cereri şi decide să acorde sau nu autonomia. În caz de decizie pozitivă, ea promulgă Tomosul respectiv, care fixează limitele geografice şi relaţiile Bisericii autonome cu Biserica autocefală de care a depins, conform criteriilor stabilite de tradiţia bisericească.

3. Întâistătătorul Bisericii autocefale comunică Patriarhiei Ecumenice, precum şi celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale proclamarea Bisericii autonome.

4. În relaţiile ei interortodoxe, intercreştine şi interreligioase, Biserica autonomă se exprimă prin intermediul Bisericii autocefale de la care a primit autonomia.

5. Fiecare Biserică autocefală nu poate să acorde statutul de autonomie decât în limitele circumscripţiei sale teritoriale canonice. În domeniul Diasporei ortodoxe, Biserici autonome nu sunt create decât după un consens panortodox obţinut de către Patriarhia Ecumenică potrivit practicii panortodoxe în vigoare.

6. În cazul acordării statutului de autonomie la aceeaşi zonă geografică bisericească de către două Biserici autocefale, ceea ce ar duce la contestarea autonomiei atât de către o parte, cât şi de alta, părţile implicate se adresează împreună sau separat Patriarhiei Ecumenice, astfel ca aceasta să găsească soluţia canonică în legătură cu acea chestiune, potrivit practicii panortodoxe în vigoare.

III. Consecinţele pentru Biserica autonomă şi relaţiile sale cu Biserica autocefală, care rezultă din proclamarea autonomiei, sunt următoarele:

1. Întâistătătorul Bisericii autonome nu pomeneşte decât numele întâistătătorului Bisericii autocefale.

2. Numele întâistătătorului Bisericii autonome nu este înscris în diptice.

3. Biserica autonomă primeşte Sfântul Mir de la Biserica autocefală.

4. Episcopii Bisericii autonome sunt aleşi şi instalaţi prin organismele sale bisericeşti competente. În caz de incapacitate evidentă a Bisericii autonome în acest sens, aceasta este ajutată de către Biserica autocefală la care ea se raportează.

Chambésy, 15 octombrie 2015

Semnează:

IPS Mitropolit Ioan de Pergam, preşedinte

IPS Mitropolit Serghie de Buna-Speranţă

IPS Mitropolit Damaschin

IPS Mitropolit Eusichios de Capitolias

IPS Mitropolit Hilarion de Volokolamsk

IPS Mitropolit Amfilohie de Muntenegru

IPS Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei

IPS Mitropolit Ioan de Varna

IPS Mitropolit Gherasim de Zukdidi şi Tsaissi

IPS Mitropolit Gheorghe de Paphos

IPS Mitropolit Hrisostom de Persisterion

PS Episcop Gheorghe de Siemiatitse

IPS Mitropolit Ioan de Koritsa

IPS Mitropolit George de Michalovce.

IPS Mitropolit Ieremia al Elveţiei, Secretarul pentru pregătirea Sfântului şi Marele Sinod.

***

Diaspora ortodoxă

Cea de a IV-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală a fost convocată de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu acceptul Preafericirilor lor întâistătătorii Sfintelor Biserici Ortodoxe, exprimat în timpul Sfintei Sinaxe întrunită la Phanar, în octombrie 2008. Cea de a IV-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală s-a reunit la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy, între 6-13 iunie 2009, sub preşedinţia Înaltpreasfinţiei Sale Mitropolitul Ioan de Pergam, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice.

 Această Conferinţă, la care au fost invitate şi reprezentate toate Bisericile Ortodoxe autocefale, a studiat problema organizării canonice a Diasporei Ortodoxe. Conform articolului 16 al Regulamentului Conferinţelor Panortodoxe Presinodale, Conferinţa a discutat documentele relevante prezentate, în anii 1990 şi 1993, de Comisia Interortodoxă Pregătitoare, care le-a amendat şi aprobat după cum urmează:

1. a) Se afirmă că este dorinţa comună a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe ca problema Diasporei Ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil şi ca ea să fie organizată în conformitate cu eclesiologia ortodoxă şi cu practica şi tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe.

b) De asemenea, se afirmă că în faza actuală nu este posibil, din motive istorice şi pastorale, să se treacă imediat la ordinea strict canonică a Bisericii în această problemă, adică existenţa unui singur episcop în acelaşi loc. Din acest motiv, Conferinţa a decis să propună crearea unei situaţii temporare care să pregătească terenul pentru o soluţie strict canonică a problemei, bazată pe principiile şi liniile directoare prezentate mai jos. Inevitabil, această pregătire nu va fi extinsă dincolo de convocarea viitorului Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, astfel încât acesta (Sinodul) să poată adopta o soluţionare canonică a problemei.

2. a. Această Conferinţă propune ca, pe perioada de tranziţie în care se va pregăti soluţionarea canonică a problemei, „Adunările episcopale” ale tuturor episcopilor recunoscuţi canonic din fiecare regiune să fie create (sau întemeiate) în fiecare dintre regiunile menţionate mai jos. Episcopii vor continua să aparţină aceloraşi jurisdicţii canonice ca astăzi.

b. Aceste Adunări vor fi alcătuite din toţi episcopii din fiecare regiune aflaţi în comuniune canonică cu toate Preasfintele Biserici Ortodoxe şi vor fi prezidate de cel dintâi dintre ierarhii Bisericii Constantinopolului iar, în absenţa acestora, în conformitate cu ordinea dipticelor. Aceste Adunări vor avea un Comitet Executiv alcătuit din cei dintâi ierarhi ai diferitelor jurisdicţii existente în regiune.

c. Activitatea şi responsabilitatea acestor Adunări Episcopale se va concentra pe manifestarea unităţii Ortodoxiei, pe dezvoltarea acţiunii comune a tuturor ortodocşilor din fiecare regiune, care să se adreseze nevoilor pastorale ale ortodocşilor care trăiesc în acea regiune, pe o reprezentare comună a tuturor ortodocşilor în raport cu alte credinţe religioase şi cu societatea din regiune în ansamblul ei, pe cultivarea cunoaşterii teologice şi a educaţiei bisericeşti, etc. Deciziile asupra acestor subiecte vor fi luate prin consensul Bisericilor reprezentate în acea Adunare.

3. Regiunile în care se vor crea Adunări Episcopale într-o primă fază vor fi următoarele:

i. America de Nord şi America Centrală

ii. America de Sud

iii. Australia, Noua Zeelandă şi Oceania

iv. Marea Britanie şi Irlanda

v. Franţa

vi. Belgia, Olanda şi Luxemburg

vii. Austria

viii. Italia şi Malta

ix. Elveţia şi Liechtenstein

x. Germania

xi. Ţările Scandinave (cu excepţia Finlandei)

xii. Spania şi Portugalia

Episcopii din Diaspora, care trăiesc în Diaspora şi care au în grijă pastorală parohii în mai multe regiuni, vor fi membri ai Adunărilor Episcopale din acele regiuni.

4. Aceste Adunări formate prin decizia prezentei Conferinţe au responsabilitatea de a completa regulamentul funcţionării lor cu precizările aprobate de Conferinţă şi să aplice aceste regulamente cât mai curând posibil şi, desigur, înainte de convocarea Sfântului şi Marelui Sinod.

5. Adunările Episcopale nu le anulează episcopilor membri competenţele lor administrative şi caracterul canonic şi nici nu le restricţionează drepturile în Diaspora. Adunările Episcopale au ca scop formularea unei poziţii comune ale Bisericii Ortodoxe asupra diferitelor probleme. În nici un caz Episcopii membri nu sunt opriţi să rămână în continuare răspunzători faţă de propriile lor Biserici şi de a exprima opiniile propriilor lor Biserici în lumea din afară.

6. Preşedinţii Adunărilor Episcopale convoacă şi prezidează toate întrunirile comune ale Episcopilor din regiunea lor (liturgice, pastorale, administrative, etc.). În ceea ce priveşte problemele de interes mai general ce necesită o abordare panortodoxă, cu aprobarea Adunării Episcopilor, preşedintele Adunării le va transmite Patriarhului Ecumenic pentru acţiuni panortodoxe ulterioare.

7. Bisericile Ortodoxe sunt obligate să nu promoveze acţiuni care ar putea împiedica procesul prezentat mai sus pentru o rezolvare canonică a problemei Diasporei şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a facilita activitatea Adunărilor Episcopale şi restabilirea ordinii canonice normale în Diaspora.

Regulamentul de funcţionare a Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă

Articolul 1

1. Toţi episcopii ortodocşi din fiecare regiune, din regiunile definite de cea de a IV-a Conferinţă Panortodoxă Presinodală, aflate în comuniune canonică cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, formează Adunarea Episcopală.

2. Episcopii ortodocşi care nu au rezidenţă în Regiune, dar care au slujire pastorală în parohiile din regiune, sunt, de asemenea, membri ai Adunării Episcopale.

3. Episcopii pensionari şi episcopii vizitatori în Regiune, în măsura în care întrunesc cerinţele paragrafului (1), pot fi invitaţi să participe la Adunare, dar fără drept de vot.

Articolul 2

Scopul Adunării Episcopale este să manifeste unitatea Bisericii Ortodoxe, să promoveze cooperarea între Biserici din toate aspectele slujirii pastorale şi să menţină, să păstreze şi să dezvolte interesele comunităţilor dependente de episcopii ortodocşi canonici din Regiune.

Articolul 3

Adunarea Episcopală va avea un Comitet Executiv alcătuit din primii episcopi ai fiecărei Biserici canonice din Regiune.

Articolul 4

1. Adunarea Episcopală şi Comitetul său Executiv vor avea un preşedinte, unul sau doi vicepreşedinţi, un secretar şi un trezorier, precum şi oricare altă funcţie de responsabilitate pe care o poate desemna Adunarea.

2. Preşedintele este ex officio primul dintre episcopii Patriarhiei Ecumenice şi, în absenţa acestuia, cei conform dipticelor. Preşedintele Adunării Episcopale convoacă întrunirile, conduce activitatea acesteia şi prezidează la concelebrări. În ceea ce priveşte problemele discutate în timpul întrunirii Adunării Episcopale asupra cărora s-a ajuns la o decizie unanimă, preşedintele (sau un alt membru al Adunării Episcopale desemnat de acesta) prezintă Statului, societăţii şi altor organizaţii religioase poziţia comună a Bisericii Ortodoxe din regiune.

3. Vicepreşedintele sau vicepreşedinţii sunt numiţi ex officio dintre episcopii membri ai Adunărilor, din rândul Bisericilor ce urmează în ordinea dipticelor Bisericilor Ortodoxe. Secretarul, trezorierul şi cei cu alte funcţii de responsabilitate sunt aleşi de Adunare şi pot să nu facă parte din rândul episcopilor.

Articolul 5

Competenţele Adunării Episcopale sunt următoarele:

1. să vegheze şi să contribuie la unitatea Bisericii Ortodoxe din regiune în ce priveşte obligaţiile sale teologice, eclesiologice, canonice, spirituale, filantropice, educaţionale şi misionare.

2. coordonarea şi conducerea activităţilor de interes comun în domeniile îngrijirii pastorale, al catehezei, al vieţii liturgice, al publicaţiilor religioase, al mass-media, al educaţiei religioase, etc.

3. relaţiile cu alte biserici creştine şi cu alte religii.

4. tot ceea ce ţine de obligaţiile Bisericii Ortodoxe în relaţiile sale cu societatea şi puterea politică.

5. pregătirea unui plan de organizare a ortodocşilor din Regiune pe o bază canonică.

6. Definirea ariei acestor competenţe nu trebuie să interfereze în nici un caz cu responsabilitatea fiecărui episcop faţă de jurisdicţia sa eparhială sau să restricţioneze drepturile Bisericii sale, inclusiv în privinţa relaţiilor sale cu organismele internaţionale, guvernele, societatea civilă, mass-media, celelalte confesiuni, cu alte organisme naţionale şi interconfesionale, precum şi cu alte religii.

În privinţa problemelor lingvistice, educaţionale şi pastorale ale unei anumite Biserici, Adunarea Episcopală poate coopera, de asemenea, cu autoritatea eclesiastică a Bisericii respective, astfel încât diversitatea tradiţiilor naţionale să poată asigura unitatea Ortodoxiei în comuniunea de credinţă şi în legătura dragostei.

Articolul 6

1. Adunarea Episcopală primeşte şi înregistrează alegerea episcopilor din Regiune, precum şi relaţia lor cu preasfintele Biserici Ortodoxe autocefale.

2. Ea examinează şi determină statutul canonic al comunităţilor locale din regiune care nu au legătură cu preasfintele Biserici Ortodox autocefale.

3. Ea trebuie să înregistreze orice decizie legată de clerici, pronunţată de episcopii lor, pentru ca această decizie să fie aplicată în cadrul tuturor Bisericilor Ortodoxe din Regiune.

Articolul 7

1. Adunarea Episcopală se întruneşte cel puţin o dată pe an, la invitaţia preşedintelui. Ea se poate întruni, de asemenea, ori de câte ori Comitetul Executiv consideră necesar, sau la cererea scrisă şi motivată a unei treimi dintre membrii Adunării.

2. Comitetul Executiv se întruneşte o dată la trei luni şi de câte ori este necesar, la invitaţia preşedintelui sau la cererea scrisă şi motivată a unei treimi dintre membrii săi.

3. În absenţa unor circumstanţe excepţionale, invitaţiile la Adunare trebuie trimise cu două luni înainte, iar pentru Comitetul Executiv, cu o săptămână înainte. Ele trebuie însoţite de ordinea de zi şi de documentele legate de aceasta.

4. Ordinea de zi trebuie aprobată la prima sesiune a Adunării şi nu poate fi modificată decât printr-o hotărâre luată de majoritatea absolută a membrilor prezenţi.

Articolul 8

Cvorumul necesar pentru Comitetul Executiv este de două treimi, iar pentru Adunare, majoritatea absolută a membrilor, inclusiv preşedintele.

Articolul 9

Lucrările Adunării Episcopale sunt coordonate în conformitate cu principiile tradiţiei sinodale ortodoxe sub conducerea preşedintelui, care are responsabilitatea de a supraveghea implementarea deciziilor acesteia.

Articolul 10

1. Deciziile Adunării Episcopale sunt luate prin unanimitate.

2. Problemele de interes mai general, care necesită, cu aprobarea Adunării Episcopilor, o abordare panortodoxă, sunt transmise Patriarhului Ecumenic de către preşedintele Adunării, pentru acţiune conform practicii panortodoxe în vigoare.

Articolul 11

1. Prin decizia Adunării Episcopale, membrii acesteia se pot constitui în Comisii pentru probleme liturgice, pastorale, financiare, educaţionale, ecumenice, etc., prezidate de unul dintre episcopii membri ai Adunării.

2. Membrii acestor Comisii, clerici sau laici, sunt numiţi de către Comitetul Executiv. În plus, consilieri şi experţi pot fi invitaţi să participe la Adunare sau la Comitetul Executiv, fără drept de vot.

Articolul 12

1. Adunarea Episcopală poate stabili propriul său Regulament intern pentru a completa şi amenda prevederile de mai sus, în conformitate cu nevoile Regiunii şi cu respectarea dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe.

2. Toate problemele juridice şi financiare legate de funcţionarea Adunării sunt decise în contextul legilor civile ale ţărilor din Regiunea în care membrii Adunării îşi exercită jurisdicţia.

Articolul 13

Formarea unei noi Adunări Episcopale, divizarea sau desfiinţarea unei Adunări Episcopale existente sau contopirea a două sau mai multe dintre aceste Adunări sunt hotărâte numai prin decizia Sinaxei întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, la cererea unei Biserici sau a preşedintelui unei Adunări Episcopale adresată Patriarhului Ecumenic.

Reîntoarcere la Nichita [19]

Dacă în Elegia a doua, poetul deplângea că orice rupere/ sfâșiere se tratează în mod fals cu un idol, iar, în A patra elegie, resimțea acut o „durere a ruperii-n două a lumii”, acum, în A șasea elegie, acuză neputința alegerii între două situații care oferă, de fapt, aceeași soluție. Pentru ca, în Elegia a zecea, să sufere de neîmpărțirea lui unu la doi.

Numai Elegia a opta iese din logica îndoirii sau a dezdoirii. Sau nu? Vom vedea…

Însă această A șasea elegie, subintitulată Afazia, constată instalarea unei stări de paralizie volitivă în fața nevoii de a disocia între două lucruri asemenea:

Stau între doi idoli și nu pot s-aleg
pe niciunul, stau
între doi idoli și plouă mărunt,
și nu pot să aleg pe niciunul
și-n așteptare-nlemnesc
idolii-n ploaia măruntă. Eu stau
și nu pot să aleg între două
bucăți de lemn, și plouă mărunt și nu pot
în putreda ploaie s-aleg. Stau,
și lemnele, cele două, și-arată
coastele-albite de ploaia măruntă.
Stau între două schelete de cal
și nu pot să aleg pe niciunul, stau
și plouă mărunt, topind pământul
sub oasele albe, și nu pot să aleg.
Stau între două gropi și plouă mărunt
și apa roade pământul cu dinți
de șobolan înfometat.
Stau cu o lopată în mână, între două gropi,
și nu pot, în ploaia măruntă,
să aleg prima pe care voi astupa-o
cu pământul mușcat de ploaia măruntă.

Remarcăm preponderența termenilor din sfera semantică a morții. Idolii se transformă în lemne, lemnele în oase/ schelete, iar acestea au loc în gropile din pământul ros de apa cea „cu dinți de șobolan înfometat”.

Stau și eu și mă întreb dacă nu cumva poemul acesta este, iarăși, o parabolizare tipic nichitiană a unei afazii clasice, care, în versurile Sfântului Ioan Damaschin sună astfel:

„Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă: eu sunt pământ și țărână; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? […]

Veniți, fraților, la groapă să vedem țărâna și praful, din care am fost zidiți. Unde mergem acum? Și ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul [cel liber]? Au nu sunt toți țărână? Frumusețea chipului a putrezit și toată floarea tinereților a veștejit-o moartea”[1].

Pentru că mi se pare că, la fel, Nichita nu poate face diferența între doi idoli care „înlemnesc”, între două lemne osificate de „putreda ploaie”, apoi între „două schelete” și între „două gropi”.

După Sfântul Ioan Damaschin, Neagoe Basarab va compune plângeri asemănătoare:

„Caută cu tot de-adinsul în mormânt și vezi pe cei ce zac acolo într-însul și cunoaște care au fost împărat și care sântŭ oase de domn. Vezi groaznecul și înfricoșatul chip și față a oaselor și zi dar: dentr-aceștea, care au fost împărat și care au fost domn, care au fost boiariu, sau care au fost slugă, sau bogat, sau sărac, sau bătrân, sau tânăr, sau care au fost harap și care au fost om frumos? Au doar nu sântŭ toți țărână? Au nu sântŭ toți pulbere? Au nu sântŭ toți plini de împuțiciune? […]

Ia aminte și socotéște, o, oame, acestor cuvinte ce fură grăite, și caută în mormânte și vezi oasele noastre cum zac, și-ți vino în gând și în firea inimii tale, și cugetă ce sfârșit vei să aibi, și te întoarce cu lacrăme. Și de vei putea să-ți aduci aminte, chibzuiaște și zi: carele iaste împăratul și carele iaste omul cel prostŭ [simplu] și de nimic? Carele iaste bogatul și omul cel lăudat, și carele iaste săracul și cel de nimic? Carele iaste robul și carele iaste cel slobod? Sau carele iaste stăpânul, sau care iaste sluga, robul și slobodul? Cu adevărat întocma va fi stăpânul și sluga, robul și slobodul”[2].

Miron Costin va reproduce și el aceleași idei, pe scurt, în versuri: „Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,/ Domnești și-mpărătești, pre nimeni nu lasă,/ Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare./ O, vrăjmașă, priietin ea pre nimeni n-are” (Viiața lumii)[3].

Compunând și el un poem, pe urmele Vieții lumii a lui Costin, și pe care îl inserează în Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir scrie: A lumii cânt cu jele cumplită viață,/ Cum să trece și să rupe, ca [și] cum am fi o ață./ Tânăr și bătrân, împăratul și săracul,/ Părintele și fiiul, rude și-alalt statul,/ În dzi ce nu gândește, moartea îl înghite,/ Viilor rămași, otrăvite dă cuțite./ Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă”…[4].

La Eminescu, în Scrisoarea I:

Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac…
Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții
;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii[5].

Dintre poetizările ulterioare ale temei, îl reamintim aici pe Adrian Maniu cu poemul Târziu de tot:

Plângi. Ai vrea să-l săruți, înc-o dată,
Măcar cum l-au lăsat viermii-n pământ,
Cum să-l găsești, când toți la fel sunt,
Osul nu l-ai putea osebi niciodată.

Toți seamănă, la toți: o tigvă boltită,
Priviri scobite, fălci râzând mut.
La toți care au rămas. La toți câți au trecut
De păcate, durere, ispită.

Osul lui, la fel cu al străinului;
Cum un bob de rouă, seamănă bobului de rouă.
Inima a tăiat-o plugul în două,
Și o sug în pace, buruienile câmpului…

Credem că la aceasta se rezumă și imposibilitatea alegerii lui Nichita[6].

Idolii ajung până la urmă între „bucăți de lemn”, ajung roși și topiți în gropi care seamănă cu oricare altele, între care nu poți să alegi.


[1] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 228, 238.

[2] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, studiu introductiv și note de Dan Zamfirescu și G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1970, p. 212-213.

[3] Miron Costin, Opere, ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, București, 1958, p. 322.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 194.

[5] A se vedea comentariul pe care l-am elaborat aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/12/scrisoarea-i-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/16/scrisoarea-i-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/22/scrisoarea-i-3/.

Comentariul acesta l-am integrat în cartea: Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 481-505, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[6] A se vedea și ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/14/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-19/.

Comentariul acesta a fost introdus în cartea noastră, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. 2. 1. Dimitrie Cantemir, Teologie pentru azi, București, p. 139-155, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.