Dacă în Elegia a doua, poetul deplângea că orice rupere/ sfâșiere se tratează în mod fals cu un idol, iar, în A patra elegie, resimțea acut o „durere a ruperii-n două a lumii”, acum, în A șasea elegie, acuză neputința alegerii între două situații care oferă, de fapt, aceeași soluție. Pentru ca, în Elegia a zecea, să sufere de neîmpărțirea lui unu la doi.

Numai Elegia a opta iese din logica îndoirii sau a dezdoirii. Sau nu? Vom vedea…

Însă această A șasea elegie, subintitulată Afazia, constată instalarea unei stări de paralizie volitivă în fața nevoii de a disocia între două lucruri asemenea:

Stau între doi idoli și nu pot s-aleg
pe niciunul, stau
între doi idoli și plouă mărunt,
și nu pot să aleg pe niciunul
și-n așteptare-nlemnesc
idolii-n ploaia măruntă. Eu stau
și nu pot să aleg între două
bucăți de lemn, și plouă mărunt și nu pot
în putreda ploaie s-aleg. Stau,
și lemnele, cele două, și-arată
coastele-albite de ploaia măruntă.
Stau între două schelete de cal
și nu pot să aleg pe niciunul, stau
și plouă mărunt, topind pământul
sub oasele albe, și nu pot să aleg.
Stau între două gropi și plouă mărunt
și apa roade pământul cu dinți
de șobolan înfometat.
Stau cu o lopată în mână, între două gropi,
și nu pot, în ploaia măruntă,
să aleg prima pe care voi astupa-o
cu pământul mușcat de ploaia măruntă.

Remarcăm preponderența termenilor din sfera semantică a morții. Idolii se transformă în lemne, lemnele în oase/ schelete, iar acestea au loc în gropile din pământul ros de apa cea „cu dinți de șobolan înfometat”.

Stau și eu și mă întreb dacă nu cumva poemul acesta este, iarăși, o parabolizare tipic nichitiană a unei afazii clasice, care, în versurile Sfântului Ioan Damaschin sună astfel:

„Adusu-mi-am aminte de prorocul ce strigă: eu sunt pământ și țărână; și iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? […]

Veniți, fraților, la groapă să vedem țărâna și praful, din care am fost zidiți. Unde mergem acum? Și ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Cine este stăpânul? Cine este slobodul [cel liber]? Au nu sunt toți țărână? Frumusețea chipului a putrezit și toată floarea tinereților a veștejit-o moartea”[1].

Pentru că mi se pare că, la fel, Nichita nu poate face diferența între doi idoli care „înlemnesc”, între două lemne osificate de „putreda ploaie”, apoi între „două schelete” și între „două gropi”.

După Sfântul Ioan Damaschin, Neagoe Basarab va compune plângeri asemănătoare:

„Caută cu tot de-adinsul în mormânt și vezi pe cei ce zac acolo într-însul și cunoaște care au fost împărat și care sântŭ oase de domn. Vezi groaznecul și înfricoșatul chip și față a oaselor și zi dar: dentr-aceștea, care au fost împărat și care au fost domn, care au fost boiariu, sau care au fost slugă, sau bogat, sau sărac, sau bătrân, sau tânăr, sau care au fost harap și care au fost om frumos? Au doar nu sântŭ toți țărână? Au nu sântŭ toți pulbere? Au nu sântŭ toți plini de împuțiciune? […]

Ia aminte și socotéște, o, oame, acestor cuvinte ce fură grăite, și caută în mormânte și vezi oasele noastre cum zac, și-ți vino în gând și în firea inimii tale, și cugetă ce sfârșit vei să aibi, și te întoarce cu lacrăme. Și de vei putea să-ți aduci aminte, chibzuiaște și zi: carele iaste împăratul și carele iaste omul cel prostŭ [simplu] și de nimic? Carele iaste bogatul și omul cel lăudat, și carele iaste săracul și cel de nimic? Carele iaste robul și carele iaste cel slobod? Sau carele iaste stăpânul, sau care iaste sluga, robul și slobodul? Cu adevărat întocma va fi stăpânul și sluga, robul și slobodul”[2].

Miron Costin va reproduce și el aceleași idei, pe scurt, în versuri: „Moartea, vrăjmașa, într-un chip calcă toate casă,/ Domnești și-mpărătești, pre nimeni nu lasă,/ Pre bogați și săraci, cei frumoși și tare./ O, vrăjmașă, priietin ea pre nimeni n-are” (Viiața lumii)[3].

Compunând și el un poem, pe urmele Vieții lumii a lui Costin, și pe care îl inserează în Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir scrie: A lumii cânt cu jele cumplită viață,/ Cum să trece și să rupe, ca [și] cum am fi o ață./ Tânăr și bătrân, împăratul și săracul,/ Părintele și fiiul, rude și-alalt statul,/ În dzi ce nu gândește, moartea îl înghite,/ Viilor rămași, otrăvite dă cuțite./ Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă”…[4].

La Eminescu, în Scrisoarea I:

Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâne abia cuget-un sărac…
Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții
;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!

Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii[5].

Dintre poetizările ulterioare ale temei, îl reamintim aici pe Adrian Maniu cu poemul Târziu de tot:

Plângi. Ai vrea să-l săruți, înc-o dată,
Măcar cum l-au lăsat viermii-n pământ,
Cum să-l găsești, când toți la fel sunt,
Osul nu l-ai putea osebi niciodată.

Toți seamănă, la toți: o tigvă boltită,
Priviri scobite, fălci râzând mut.
La toți care au rămas. La toți câți au trecut
De păcate, durere, ispită.

Osul lui, la fel cu al străinului;
Cum un bob de rouă, seamănă bobului de rouă.
Inima a tăiat-o plugul în două,
Și o sug în pace, buruienile câmpului…

Credem că la aceasta se rezumă și imposibilitatea alegerii lui Nichita[6].

Idolii ajung până la urmă între „bucăți de lemn”, ajung roși și topiți în gropi care seamănă cu oricare altele, între care nu poți să alegi.


[1] Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 228, 238.

[2] Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, text ales și stabilit de Florica Moisil și Dan Zamfirescu, cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă, studiu introductiv și note de Dan Zamfirescu și G. Mihăilă, Ed. Minerva, București, 1970, p. 212-213.

[3] Miron Costin, Opere, ediție critică, studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P. P. Panaitescu, ESPLA, București, 1958, p. 322.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 194.

[5] A se vedea comentariul pe care l-am elaborat aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/12/scrisoarea-i-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/16/scrisoarea-i-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/22/scrisoarea-i-3/.

Comentariul acesta l-am integrat în cartea: Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 481-505, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[6] A se vedea și ceea ce am spus aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/14/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-19/.

Comentariul acesta a fost introdus în cartea noastră, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. 2. 1. Dimitrie Cantemir, Teologie pentru azi, București, p. 139-155, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/.

Did you like this? Share it: