A șaptea elegie (cu Opțiunea la real în subtitlu) este o artă poetică. Prima în ordinea elegiilor nichitiene. De aici înainte, Nichita încearcă să precizeze care este rolul poetului și al poeziei sale în lume. A vorbit despre Dumnezeu, a vorbit despre om și statutul său ontologic în univers, despre așezarea sa în raport cu Dumnezeu și cu lumea, despre cunoaștere și despre putința de înțelegere: prin lectură, prin contemplare, prin extaz.

Acum își explică opțiunea…pentru poezie. Dacă, în A cincea elegie, a avut tentația de a interpreta un text cosmic/ o poezie cosmică obscură, chiar ermetică, blocată de lipsa accesului la o astfel de interpretare, datorată condiției omul căzut/ despiritualizat/ aparadisiac, aici Nichita își expune motivele pentru care optează „în mod majoritar” – cum zicea el în altă parte – pentru poezie și nu pentru calea grea a sfințirii prin asceză și cunoaștere teologică. Căci, după cum mărturisește cu sinceritate: „Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,/ prea mult am imaginația/ celorlalte forme concrete”.

Nichita identifică foarte corect una din marile cauze ale inabilității de a-ți sfinți viața prin rugăciune și asceză: imaginația. Sfinții Părinți au indicat-o dintotdeauna ca pe o mare piedică în calea desăvârșirii (dacă îmi amintesc bine, cred că Sfântul Ioan Scărarul o numește: puntea demonilor). Ceea ce ne conduce iarăși la concluzia că Nichita avea și lecturi teologice mai substanțiale.

Imaginația este o facultate care a fost dăruită omului de Dumnezeu cu un scop, ea nu este inutilă sau nu este oricând inoportună omului, în activitățile lui. Însă, din nefericire, odată ce omul a căzut din Rai și nu mai are capacitatea de a face deosebirea justă, oricând, între bine și rău, imaginația a devenit calea cea mai facilă de înșelare a omului.

Omul care se lasă ușor dus de imaginație, în defavoarea puterii de discriminare, poate fi ușor convins să creadă orice. Din această vagabondare haotică a imaginației se naște, cel mai ușor și cel mai adesea, părerea bună de sine, adică inamicul principal al smereniei și al pocăinței.

O să citez un Fericit Părinte recent (nu a fost canonizat încă), care spune:

„Mintea care închipuiește [rătăcește prin imaginație] nu este potrivită teologiei.

Cunoscând dauna petrecerii în tărâmul închipuirii, Fericitul Stareț Siluan se nevoia a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu cu mintea curată. Această stare se dă omului în ceea ce este pentru el o încordare limită a pocăinței, dăruită lumii de către Hristos cel înviat. Nici a descrie o astfel de stare a duhului nostru, nici a o împărtăși prin scris nu este cu putință. Multora ea li se pare de necrezut. Da, «la oameni aceasta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință» (Mt. 19, 26).

Rugăciunea minții curate este rar fenomen. Începem a ne apropia de ea mai presus de toate printr-o adâncă suferință a sufletului care își conștientizează o lipsă, cu nimic de înlocuit: despărțirea de Dumnezeu. Întristarea este asemenea unei agonii; durerea – mai ascuțită decât cuțitul. Dacă nu i s-ar însoți pocăința, presupun că ea, durerea, ar putea lua un caracter pierzător și poate ar duce până la moarte. Împreună cu rugăciunea, însă, ea este un minunat dar al dragostei lui Dumnezeu.

Lupta chinuitoare face să pătrundă în suflet energia, mai înainte ascunsă, a rugăciunii, care zvâcnește zi și noapte ca un puternic șipot (s. n.). Și neașteptat, fără a o căuta, rugăciunea atinge starea de curăție. Atuncea omul cu adevărat trăiește în realitatea purtătoare de lumină a Sfântului Duh: atât pentru Dumnezeu, cât și pentru sine însuși, el se arată în deplina golătate a ființei sale.

Într-o astfel de rugăciune, duhul nostru se tămăduiește de năluciri ale adevărului, de multe atrageri nelimpezi către negura necunoașterii”[1].

Întorcându-ne deci la Nichita, acesta nu se referă la o imaginație erantă sau la o fabulație de dragul fabulației, în versurile pe care le-am citat mai sus. Spunând că „mult,/ prea mult am imaginația/ celorlalte forme concrete”, poetul ne indică nu atât imaginarea lor, cât identificarea compătimitoare cu ele.

Totuși, am sesizat că cei care nu aderă cu niciun chip la o interpretare în sens duhovnicesc/ ortodox a operei sale poetice, au scos în evidență cu bucurie tocmai versurile acestea, acordându-le semnificația de respingere a sacrului.

Ca un exemplu aleatoriu pentru rictusurile criticilor față de orice sugestie care ar putea conduce către o înțelegere teologică, voi cita (nu fără amuzament amar, recunosc) o notă de subsol a Ștefaniei Mincu:

„În paranteză fie spus, personal ne-a frapat faptul că în limbajul cotidian al lui Nichita Stănescu [ca și în toată poezia lui, de altfel, nu numai în limbajul cotidian], cuvântul «suflet» apărea extrem de frecvent. După prima impresie, mărturisesc neplăcută, pe care mi-a făcut-o acest amănunt, am căutat să-i găsesc o explicație plauzibilă”[2].

Dacă, după „impresia neplăcută”, primul gând al unui critic literar este să caute să-și explice  apariția cuvântului „suflet” în vocabularul unui poet…cred că pot și eu să îmi permit să consider că niciodată un astfel de critic nu va fi liber de prejudecăți grave, antireligioase, mergând până la a oculta sensurile spirituale ale poeziei, mistificându-le cu bună știință, numai pentru ca acestea să capete aspecte „plauzibile” pentru ceea ce este rațiunea criticului, nu și a autorului…

„Opțiunea” lui Nichita „la real” nu este, însă, nici pe departe, una pentru concretul despiritualizat, cum ar putea părea la prima vedere, ci credința în geniul său artistic îl convinge că are menirea de a înălța oamenii și lumea întreagă prin poezie (ca și pe Eminescu, odinioară).

De aceea, el renunță la a se mântui pe sine, crezând că poate, în felul acesta, prin sacrificiul său, dedicându-se poeziei, să-i ridice pe alții: „Și nici n-am vreme din pricina asta/ să mă gândesc/ la propria mea viață”.

Așa încât, putem considera afirmația poetului, „Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,/ prea mult am imaginația/ celorlalte forme concrete”, mai degrabă ca o constatare a unei conștiințe adânci, sincere și corecte cu sine, care își recunoaște limitările, iar nu o respingere trufașă a sfințeniei.

Dar să vedem poemul în întregime:

Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri,
schimb verdele pe galben și
mă las pierit de toamnă.

În numele pietrelor trăiesc și mă las
cubic bătut în drumuri,
cutreierate de repezi mașini.

Trăiesc în numele merelor și am
șase sâmburi scuipați printre dinții
tinerei fete dusă cu gândul tot
după leneșe dansuri de ebonită.

În numele cărămizilor trăiesc,
cu brățări de mortar înțepenite
la fiecare mână, în timp ce îmbrățișez
un posibil gălbenuș al existențelor.

Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,
prea mult am imaginația
celorlalte forme concrete.

Și nici n-am vreme din pricina asta
să mă gândesc
la propria mea viață.

Iată-mă. Trăiesc în numele cailor.
Nechez. Sar peste copaci retezați.
Trăiesc în numele păsărilor,
dar mai ales în numele zborului.

Cred că am aripi, dar ele
nu se văd. Totul pentru zbor.
Totul,
pentru a rezema ceea ce se află
de ceea ce va fi.

Întind o mână, care-n loc de degete
are cinci mâini,
care-n loc de degete
au cinci mâini, care
în loc de degete
au cinci mâini.

Totul pentru a îmbrățișa,
amănunțit, totul,
pentru a pipăi nenăscutele priveliști
și a le zgâria
până la sânge
cu o prezență.

Prietenia e a prezenței…, obișnuia să spună Nichita. Și iubirea de „a îmbrățișa, amănunțit, totul” este tot a prezenței. A îmbrățișa și tot ce există, dar și tot ceea ce nu există încă, dar va exista: „un posibil gălbenuș al existențelor”, „ceea ce va fi”. Sau, cum scrisese mai înainte: „Tristețea mea aude nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră” (Cântec V).

Și, cu riscul de a enerva acea parte a exegezei noastre, care nu își poate explica de ce un poet vorbește atât de mult despre „suflet”, o să fac totuși o paralelă cu Sfântul Siluan Athonitul[3], cel care obișnuia să se roage „pentru cei de pe pământ și pentru cei din iad, pentru cei ce au fost și pentru cei nenăscuți încă (s. n.)”[4]. El spunea: „ziua și noaptea cer de la Domnul iubire și Domnul îmi dă lacrimi să plâng pentru întreaga lume. […] Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt și suferințele sufletului. […] Celor pe care i-a ales, Domnul le dă un har atât de mare, că în iubirea lor îmbrățișează tot pământul, lumea întreagă. […] Am primit de la Dumnezeu mare bucurie și am fost cuprins de iubire pentru fiecare zidire a lui Dumnezeu”[5] etc.

Nichita nu a putut cunoaște scrierile nici ale Sfântului Siluan, nici ale Fericitului Sofronie de la Essex, ucenicul primului, pentru că ele au fost traduse în română și răspândite la noi după Revoluție.

Poetul nu a ales calea ascezei ortodoxe, cea a lepădării totale de sine, a unirii cu Hristos și a asumării „Adamului total” (a întregii umanități) în rugăciune, precum cei amintiți mai devreme (și precum toți Sfinții Părinți din toate veacurile), dar și el e undeva pe același drum, pentru că și el „suferă de-ntreg universul” (Elegia a zecea).

Poate că era undeva mai la începutul unui asemenea drum, dar totuși pe aceeași cale…

Ca și Eminescu, și Nichita mărturisește o durere „universală”: „Iată-mă, stau întins peste pietre și gem,/ organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun căci el suferă/ de-ntreg universul”.

Ceea ce ne mărturisește Nichita, însă, este că el era poet din generozitate, altruism, iubire, dăruire…Cu totul alte coordonate decât cele ale estetismului pur.

Iar noi nu susținem că Nichita ar fi Sfântul Siluan, după cum nu am susținut nici că Eminescu ar fi fost Sfântul Grigorie Palama sau Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar trebuie să vedem și diferențele față de ceea ce se spune de obicei despre ei, cel mai adesea din cauza ignoranței și a opacității totale a criticilor față de căutările și experiențele spirituale ale autorilor.


[1] Arhimandritul Sofronie [Saharov], Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Sofia, București, 2005, p. 38-39.

Cuvintele Fericitului Sofronie („Lupta chinuitoare face să pătrundă în suflet energia, mai înainte ascunsă, a rugăciunii, care zvâcnește zi și noapte ca un puternic șipot”) ne încredințează de corectitudinea comentariului pe care l-am făcut odinioară la poezia lui Arghezi:

„O poezie din categoria Psalmilor (Ruga mea e fără cuvinte) vorbește foarte limpede (pe cât se poate de clar în limbajul frust și eliptic al liricii argheziene) despre cunoașterea lui Dumnezeu în mod revelațional, despre ieșirea din sine în mod extatic și vederea Lui cu ochiul duhului nematerialnic, pentru ca mintea mea să poată să-nțeleagă/ Nengenunchiată firii de pământ. Pentru a ajunge însă la extazul duhovnicesc, este nevoie de o asceză neîntreruptă și de privegheri cu rugăciune în care Săgeata nopții zilnic vârfu-și rupe/ Și zilnic se-ntregește cu metal, care să ducă la curățirea inimii pentru a-L putea primi în casa și în foișorul sufletului: Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,/ Așteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ștergar cu brâie de lumină.

Aceste versuri sunt o foarte bună ilustrare a faptului că Arghezi este de neînțeles în afara tradiției isihaste și monastice pe care poetul o cunoștea în mod intim. Săgeata nopții este rugăciunea îndreptată cu stăruință către Dumnezeu în timpul privegherilor de noapte ale monahului sau ale rugătorului. Această rugăciune se transformă în încordare totală a întregii ființe, concentrare care devine din ce în ce mai puternică pe măsură ce practica rugăciunii (Psalmi, rugăciunile Sfinților, rugăciunea inimii) unifică mintea cu inima și puterile lăuntrice ale sufletului, așa încât zilnic vârfu-și rupe/ Și zilnic se-ntregește cu metal. Adică, în fiecare zi, nevoitorul observă că, rugându-se, sufletul și trupul lui slăbesc, obosesc, dar constată și o întărire interioară a duhului său, prin care prinde curaj să meargă mai departe și să fie și mai stăruitor în rugăciune.

Iar rugăciunea stăruitoare atrage harul Duhului Sfânt și descoperirea luminii dumnezeiești, în extaz duhovnicesc, care se vede cu ochii duhului și care se produce atunci când și sufletul este plin de dor și smerit: Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,/ Așteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ștergar cu brâie de lumină. Sufletul care vede lumina lui Dumnezeu este ipostaziat prin metafora mistică a celor șapte cupe și prin cea a ștergarului, ultima fiind o variantă românească a mahramei în care trebuie să se imprime chipul lui Dumnezeu”.

A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/.

Am scris acest comentariu fără a avea neapărat în minte, atunci, cuvintele Fericitului Sofronie, dar având cunoștință de ceea ce înseamnă rugăciunea și lupta ascetică dintr-o mulțime de alte lecturi filocalice și duhovnicești.

[2] Ștefania Mincu, Nichita Stănescu. Între poesis și poiein, Ed. Eminescu, București, 1991, n. 1, p. 104.

[3] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Siluan_Athonitul.

[4] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Însemnări duhovnicești, ediția a II-a, revăzută și adăugită, studiu introductiv și traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 28.

[5] Idem, p. 122, 124, 126, 131.

Did you like this? Share it: