Elegia a opta, hiperboreeana este tot o artă poetică. Iată prima parte a poemului:

Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe
ale alcătuirii mele:
Aș vrea să fugim în Hiperboreea
și să te nasc viu,
asemenea cerboaicei, pe zăpadă,
în timp ce aleargă și urlă
cu sunete lungi atârnate de stelele nopții.

La frig cu noi și la gheață!
Îmi voi dezbrăca trupul
și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,
luându-și drept limită
animalele mării.

Oceanul va crește, desigur, va crește
până când fiecare moleculă a lui
cât un ochi de cerb va fi,
sau
cu mult mai mare,
cât un trup de balenă va fi.

Voi plonja într-o astfel de apă mărită,
izbindu-mă de brownienele priveliști,
într-o mișcare de spor, disperată,
voi face zigzaguri: lovită
de mari, întunecate, reci molecule,
adeptele lui Hercule.

Fără putință de-înec și fără
putință de mers și de zbor –
numai zigzag și zigzag și zigzag,
înrudindu-mă cu feriga
printr-un destin de spor…

Aș vrea să fugim în Hiperboreea
și să te nasc viu,
urlând, alergând, zdrobită de zimții
cerului vinețiu,
pe gheața crăpată în iceberguri
risipite sub cer vinețiu.

Hiperboreea este o regiune mai mult sau mai puțin mitică[1], iar alegerea acestui nume de către Nichita a dat și poate da naștere, în continuare, la multe interpretări ale poemului.

După unele identificări (Homer și alții), Hiperboreea ar corespunde, din punct de vedere geografic, Daciei. Și de aici pot pleca multe discuții, mai ales că Nichita a mai făcut o dată aluzie la istoria veche a românilor, în Elegia a doua, getica, dedicată lui Vasile Pârvan. De asemenea, despre A unsprezecea elegie va spune: „poemul Intrare-n muncile de primăvară […] conține în el ceva din făptura vie și gânditoare a lui Vasile Pârvan”[2].

Însă, ca și în Elegia a doua, nici aici Nichita nu face trimiteri istorice concrete. Se poate stabili, pe de altă parte, o paralelă cu Eminescu și cu „raiul Daciei veche” (Memento mori), precum și cu nordul laponic al lui Ion Barbu – care face referire la hiperboreeni, în poemul Ixion, dar acolo aceștia sunt identificați cu zeii olimpieni.

În schimb, dacă lapona Enigel afirma despre sine: „Că dacă-n iarnă sunt făcută,/ Și ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă, desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nțelept./ La lămpi de gheață, supt zăpezi,/ Tot polul meu un vis visează./ Greu taler scump cu margini verzi/ De aur, visu-i cercetează. // Mă-nchin la soarele-nțelept,/ că sufletu-i fântână-n piept”…[3], în elegia lui Nichita îndemnul este: „La frig cu noi și la gheață!”. Un îndemn care nu e singular și pe care îl repetă în Plonjeu (vol. Oul și sfera): „Înspre zăpadă totul! La gheață și la urși”.

Culoarea verde de aur – pe care am comentat-o altădată și am considerat-o una mistică, împrumutată din Ps. 67, 14-16 sau din versificarea dosofteiană a acestui psalm[4] – apare și în finalul elegiei nichitiene: „idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,/ și-o aură verzuie prevestește/ un mult mai aprig ideal”[5].

Hiperboreea poate fi înțeleasă ca o țară a zeilor sau un tărâm paradisiac, cu atât mai mult cu cât oceanul în care ar trebui să se scufunde născătoarea poetului și poetul, dezbrăcați de trup (având numai „sufletul neapărat”), suportă comparație cu acele „sure hale” eminesciene, aflate „în fundul mării aspre”, în Nordul unde-i „iarna-n zilele-i eterne”, acolo unde locuiesc zeii Daciei împreună cu zeii Valhalei, hale marine în care „visul unei nopți de vară s-a amestecat cu ger” (Memento mori).

De altfel, îndemnul de a merge „la frig și la gheață” consună cu cel eminescian: „Tu rămâi la toate rece” (Glossă). Sau, după cum am arătat în comentariul meu la Luceafărul, acel „mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară” este omul mort pentru patimi himerice (din care numai ochii „lucesc adânc himeric,/ Ca două patimi”… „ce scânteie-n afară”, care sunt „pline de-ntuneric”, dar „în afară”, nu în interiorul lui), cel care rămâne Hyperion („Iar tu, Hyperion rămâi”), adică „nemuritor și rece”[6].

De aceea – putem spune – în poemul lui Nichita, cea care îl naște „viu” pentru poezie îl îndrumă către Hiperboreea, o zonă aspră, rece, ascetică, cu totul nepasională: „La frig cu noi și la gheață!/ Îmi voi dezbrăca trupul/ și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,/ luându-și drept limită/ animalele mării”.

Același lucru poate să însemne – simbolic vorbind – și a avea „un destin de spor”.

Conform DEX, sporul este un „organ microscopic al organismelor vegetale, care servește la înmulțire, la răspândire și, adesea, pentru supraviețuirea în condiții nefavorabile (s. n.)”[7].

Atât „dezbrăcarea de trup”, cât și „destinul de spor” (într-un univers uriaș, care crește continuu) par să ne sugereze condițiile unei asceze dure, în urma căreia să se nască poezia (sau poetul care conține în sine poezia).

Eu înțeleg astfel: iubirea/ femeia iubită îl naște pentru poezie, în absența sexualității – de altfel, el însuși a mărturisit despre austeritatea în care a scris cele 11 elegii. Iar Nichita a precizat, în repetate rânduri, că poezia nu este nici rodul hazardului, nici al patimilor[8]. Prin aceasta, se înscrie pe linia lui Eminescu și a multor altor poeți români, care au considerat concupiscența un inamic al creației.

Aici, condiția vegetativă (înrudirea cu feriga și destinul de spor) nu este cea a rigăi Crypto, tânjind către unirea sexuală, dar nici nu reprezintă vreo dorință de regresiune către forme inferioare de existență, ci ilustrează, metaforic, ideea de maximă austeritate a viețuirii.

În partea a doua a poemului, sublimarea erotismului (o constantă a liricii nichitiene, în toate volumele sale de versuri) se face în stil aproape urmuzian:

Ea aprinse deodată-o lumină,
de lângă genunchiul ei, verticală,
sub o pălărie roșie
virginală.
Aruncă lângă glezna mea o carte
scrisă în cuneiforme.
Îngeri presărați ca florile
se scuturau sfărâmați, pe platforme.

Îngeri înnegriți între litere,
între pagina de deasupra și cea de jos,
subțiați, fără apă în ei și răcoare,
cu tăiș fioros…

Ca să mă tai cu ei de privirile
care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut –
când, togă virilă, tristețea mea aspră
cu o fibulă de gheață mi-o prind.

Urmarea acestei aprinderi a luminii lângă genunchiul ei și a îmbrăcării lui în toga virilă a tristeții aspre este revenirea la îndemnul anterior:

La Hiperboreea, acolo – ea, mi-a spus,
și luându-ne unul pe altul de ceafă
cu brațul drept, cel nezburând,
ne vom cufunda pe sub gheață în apă.

„Luându-ne unul pe altul de ceafă” descrie un gest biblic-angelic:

„Atunci îngerul Domnului zise lui Avacum: «Prânzul pe care l-ai gătit, du-l lui Daniil în Babilon, în groapa cu lei!». Dar Avacum zise: «Doamne! Babilonul nu l-am văzut și groapa cu lei n’o știu!» Și îngerul Domnului îl apucă pe Avacum de chică și-l duse în Babilon într’o suflare” (Bel 1, 34-36, Biblia 1939).

În poezia lui Nichita, cei doi, nefiind îngeri, se iau „unul pe altul de ceafă/ cu brațul drept, cel nezburând”, pentru a se scufunda în oceanul hiperborean.

Urmează definiția/ caracterizarea acestui ținut:

Hiperboreea, zonă mortală
a maimarilor minții,
loc de naștere de copii de piatră,
din care sculptați sunt doar sfinții.

Hiperboreea, alb, – negru,
aur-argint,
revelație, nerevelație, tristețe
alergând și orbecăind.

Este o „zonă a maimarilor minții”, care e „mortală” pentru cei care nu sunt maimari ai minții. Aici se nasc „copii de piatră”, dar „sculptați sunt doar sfinții”.

E și o „zonă” a poeziei: „alb, – negru,/ aur-argint,/ revelație, nerevelație, tristețe/ alergând și orbecăind”.

A treia parte și ultima vorbește despre împlinirea unui ideal de zbor (însemnând, poate, împlinirea unui etape poetice):

Ea își ridică deodată capul:
deasupra ei aleargă globuri albe
și norii se destramă în fâșii verzui.

Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munții,
pe care păsările stând înfipte-n ciocuri,
cu pocnet greu de aripi, o rotesc.

Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici.
Putem vedea mari berze-nfipte-n stânca
mișcându-se încet. Putem vedea
vulturi imenși, cu capul îngropat în pietre,
bătând asurzitor din aripi, și putem vedea
o pasăre mai mare decât toate,
cu ciocul ca o osie albastră,
în jurul căreia se-nvârte,
cu patru anotimpuri, sfera.

Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,
și-o aură verzuie prevestește
un mult mai aprig ideal.

Munții, stâncile, pietrele sunt mișcate de păsări care au pliscul sau capul îngropat în ele. Însăși sfera „cu patru anotimpuri” are ca osie pliscul unei păsări uriașe – o sferă care ilustrează tot insula Hiperboreei.

E un zbor „asurzitor”, al păsărilor care mișcă munții și rotesc această sferă, în jurul păsării uriașe „cu ciocul ca o osie albastră”.

Deși cred că e un zbor interior: „aripile de piatră ale pietrelor/ bat atât de încet /…/ De altfel nu mă interesează decât aripile pietrelor/ pentru că bat foarte încet/ pentru că bat în interiorul lor/ care este în același timp interiorul timpului” (Transparentele aripi, în vol. Oul și sfera).

Hiperboreea este ea însăși un ideal de zbor, un ideal pe care poetul consideră că l-a atins, „și-o aură verzuie prevestește/ un mult mai aprig ideal”.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Hiperboreea.

Sau: https://en.wikipedia.org/wiki/Hyperborea.

[2] Cf. Antimetafizica, op. cit., p. 101.

[3] A se vedea comentariul poemului barbian, pe care l-am făcut aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/11/20/poezia-lui-ion-barbu-ii/, fiind apoi introdus în vol I. 3 din Epilog la lumea veche, op. cit., p. 174-177, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.

[4] A se vedea comentariul nostru de aici, http://www.teologiepentruazi.ro/2013/04/21/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-41/, introdus ulterior în cartea noastră de aici, http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/  p. 115-117.

[5] Ne amintim însă că Nichita a mărturisit cum, pe vremea compunerii Elegiilor, poezia lui Ion Barbu nu-i mai plăcea decât așa, din răsfăț.

Despre Ion Barbu, el ne-a lăsat câteva mărturii la care e bine de luat aminte. În primul rând, a ținut să precizeze că, „în cazul poetului, omul și opera sunt totuna, biografia lui fiind opera (s. n.)”. Apoi a adăugat faptul că influența lui Barbu asupra sa, inițial, „a fost relativ minoră, de tehnică poetică mai degrabă, decât de viziune”, pentru ca mai apoi, întâlnindu-l și ascultându-l, „unele afirmații ale lui de gust să aibă un efect fulgurant asupra mea, influențându-mi și dezvoltându-mi capacitatea de penetrație incipientă”, cf. Antimetafizica, op. cit., p. 258.

În același timp, însă, ne mărturisește și faptul că „i-am citit câteva poezii lui Ion Barbu, poezii impregnate de Jocul său secund, într-o perioadă când Barbu era foarte criticat […]. Și atunci, Barbu mi-a spus: «Nu înțeleg nimic din poeziile tale, lasă-mă să le citesc cu voce tare încă o dată. Haide să ne împrietenim cu ele»”, cf. Fiziologia poeziei, op. cit., p. 278. Ceea ce nu e tocmai bine pentru cineva care avea obiceiul să le reproșeze tuturor că nu sunt în stare să-i înțeleagă poeziile sale, scrise în manieră hermetică. Nichita încearcă să-l acopere, inventând o scuză…

[6] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/.

[7] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/spor.

[8] „Eu nu cred că poetul scrie alandala, pradă dispozițiilor de moment”, cf. Fiziologia poeziei, op. cit., p. 386.

„Zona estetică am considerat-o întotdeauna ca pe o parte de vârf a zonei etice”, cf. Antimetafizica, op. cit., p. 291.

Did you like this? Share it: