Sfantul Grigorios Palamas

Iubiții mei[1],

am fost atent în ultimele zile la hiturile din ultimii ani ale muzicii românești, la ce se ascultă în mod preponderent la TV, la radio și în online, și am constatat două lucruri importante pentru noi:

1. multe dintre ele conțin idei și experiențe ortodoxe, fără ca autorii să aibă intenția să se propună ca oameni credincioși;

2. multe dintre ele nu mai au un discurs-poveste, din care să înțelegi, de la cap la coadă, un mesaj al cântecului, ci au un mesaj în mod voit fragmentat, aluziv, încifrat.

Pentru că mesajul Bisericii nu e asimilat de oameni la nivel citațional, ci cu mult mai profund, el devenind un mod de a fi chiar și pentru cei care nu calcă pe la Biserică, pentru că le formează crezurile, raportările la viață, la oameni.

Iar textierii, cei care scriu cântecele, au intenția de a îngreuna mesajul, de a-l încifra, de a-l tăinui, pentru că vor să ajungă la inteligența omului, la mintea lui. Dorind să facă același lucru ca și mine, atunci când predic: să intre în om ca idee, ca sentiment, ca stare de spirit.

Și voi exemplifica imediat, pentru ambele constatări. Mai întâi voi cita idei și experiențe ortodoxe din diverse cântece mult ascultate de public, dar care nu au nimic de-a face, la prima impresie, cu credința noastră.

Alina Eremia[2] vorbește despre iubire ca despre un zbor, ca despre ceva romantic, înălțător și nu ca despre o relație mercantilă și exclusiv sexuală. Și folosește sintagma ortodoxă: „eram în dreapta ta”, pe care noi o folosim când vorbim despre înălțarea la cer a Fiului și șederea Lui de-a dreapta Tatălui.

De ce n-a spus „în stânga ta”? Pentru că dreapta vorbește despre ceva stabil, veșnic, așa după cum propovăduiește Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți. Pentru că oile sunt în dreapta Lui.

Iar ea era în dreapta lui atunci când o iubea. Și nu e de acord că „fericirea absolută-i un delict”, pentru că fericirea absolută este…în Împărăția lui Dumnezeu.

Însă în piesa Alinei Eremia fericirea absolută e redusă la iubirea dintre două persoane, chiar dacă ea folosește, în mod decontextualizat, termeni religioși, absoluți.

„A te juca cu dragostea este un lucru periculos”, pentru că dragostea este esențială pentru noi. Și când ea se năruie (dacă se năruie vreodată), atunci „ne dezbrăcăm de sentimente”. Ultimul fragment pe care vreau să îl remarc din această piesă este acesta: „iubirea se împarte la doi”[3]. Pentru că iubirea începe în doi și trebuie să continue în doi, chiar dacă ea se extinde și în copii.

Însă experiența responsabilă a iubirii în cuplu e una ortodoxă, pentru că fiecare e dator să facă pentru cuplu și pentru familie tot ce poate. Tot ce poate la modul frumos, la modul împlinitor.

Iubirea se împarte la doi…când vine vorba despre responsabilitatea față de celălalt. Pentru că numai în măsura în care ne gândim mai mult la cel iubit decât la noi înșine, cuplul e viu și se împlinește.

Lora[4], în Floare la ureche, își punea problema sufletului bărbatului pe care îl iubește.

Fapt pentru care spune: „Nu pot să-nțeleg unde ți-e sufletu’/ Și cum poți să-mparți cu mine-acum doar patu’”. Pentru că iubirea nu înseamnă doar sex, ci iubirea înseamnă să te dărui continuu, cu tot ceea ce ești tu, persoanei pe care o iubești.

Însă când bărbatul își pierde atenția în dragoste, el devine „prea rece” și femeia simte trecerea timpului lângă el ca pe un lucru greu, „prea greu”. Dar pentru că timpul se măsoară în tic-tacul inimii, ea „l-ar lăsa”, „dar mi-ești prea drag”.

Și aici avem din nou o perspectivă ortodoxă asupra vieții: pentru că ceea ce contează într-o relație e legătura interioară, sentimentală și rațională cu persoana iubită, și nu stările pasagere de peste zi. Relația nu e nu moft, ci un lucru trainic, durabil. De aceea, nu putem numi iubire decât relația care nu poate să plece de lângă persoana iubită.

Însă dragostea nu e „floare la ureche” și el nu are dreptul să se joace cu mintea femeii iubite[5]. Pentru că persoana iubită trebuie protejată și nu îmbolnăvită.

Ambele cântece au pledat, cu alte cuvinte, pentru familia tradițională, care are la bază iubirea și buna-înțelegere între soți. Pentru că iubirea nu e floare la ureche, nu e un lucru care trebuie tratat cu ușurătate, ci ea se împarte la doi, fiecare fiind responsabil pentru celălalt.

Să luăm și un bărbat! Mihail[6], în Mă ucide ea și nu în: „Ea mă ucide”, vorbește despre trepidația lumii noastre.

Trăim într-o lume unde „e totul în viteză”, le facem pe toate pe fugă, și delirul nostru e „cât cerul de înalt”. Delir la modul figurat și nu clinic, spunându-ne de fapt că viața noastră este plină de exaltare, de entuziasm excesiv, pentru că trăim la cote înalte tot ceea ce facem. Și starea noastră interioară e cât cerul de înalt, pentru că cerul nu e înalt de ani lumină, nu e în afară, ci e interior. Pentru că Împărăția este înăuntrul nostru.

Iar dacă nu ar fi avut legătură cu perspectiva ortodoxă de a vedea lucrurile, delirul nostru nu ar fi fost niciodată comparat cu cerul, cu înălțimea cerului, pentru că sufletul nostru nu ar fi ajuns niciodată la cerul fizic. Dar pentru că delirul, starea interioară excesivă poate ajunge la cerul inimii, tocmai de aceea starea noastră interioară e compatibilă cu cerul simțit duhovnicește.

El se află cu femeia „în antiteză”, în opoziție, atunci când sunt „subiecții unui simplu joc murdar”. Și jocul murdar e relația pur sexuală.

Pentru că ea nu este în tine, ci lângă tine.

Și dacă femeia e doar lângă tine, ea e în antiteză cu tine, chiar dacă ajungi să ai cu ea o intimitate sexuală. Pentru că sunteți două persoane de sine stătătoare, care nu s-au întrepătruns la modul sufletesc. Care nu vă cunoașteți din interior, ci numai din afară.

„Ochii mei, rușinați, coboară doritor” pe trupul tău. Numai că rușinea, între două persoane de sex opus, apare acolo unde nu e dragoste. Unde e dragoste, nu există rușine, ci dăruire de sine.

Ochii lui o cuprind, o îmbrățișează, o posedă. Și „o respiră” într-un „decor urban”, pentru că iubirea dintre ei are loc într-un oraș. Tocmai de aceea, ea „îl ucide încet”, pentru că „e atât de grațioasă/ printre mulțimi de oameni/ plictisiți pe drum”.

Ea îl ucide prin modul cum știe să se îmbrace și să meargă…printre mulțimi plictisite. Iar mulțimile sunt plictisite, tocmai pentru că „nu cunosc” entuziasmul pe care el îl trăiește în timp ce o urmărește prin mulțime.

Adică avem de-a face cu un bărbat care își idealizează iubirea, care o unicizează, pentru că fiecare iubire e unică. Iar iubirea lor, în mulțime, e ca „un dans ascuns”, pentru că inima „arde prea frumos”[7]. Și „prea frumos” este o sintagmă pe care eu o folosesc adesea pentru a exprima experiența duhovnicească. Pentru că simțirile duhovnicești întrec frumusețea. Sunt mai presus de frumusețe.

S-aprindem torțele![8] a apărut pe You Tube pe 6 martie 2016. Iar Cristi Minculescu și Dan Bittman cântă împreună un cântec fragmentat, care amestecă iubirea dintre el și ea cu ceva mult mai complex și nedeterminat.

Când îl auzi prima oară și când îl reasculți, ai aceeași senzație: nu știi la cine și la ce eveniment se referă cei doi. Însă cântecul începe cu singurătatea, apoi ne vorbește despre țipăt, el „a obosit să îi explice” – nu știm ce și nici nu ne spune la cine se referă – pentru ca să vorbească apoi despre un regret viitor, care acum doare.

Însă regretul întotdeauna doare! Regretul viu se numește pocăință.

Iar pocăința e starea interioară continuă în care avem mereu înaintea ochilor minții noastre…propriile noastre păcate. Păcate pe care le plângem, pe care le regretăm, păcate care ne dor…chiar și după ce le spovedim și primim iertare de la Dumnezeu pentru ele. Căci păcatele sunt ce am făcut noi rău…înaintea lui Dumnezeu.

„Și clopotele bat”. Ele sunt ale Bisericilor. După care urmează, fără elemente de legătură, „să ne despartă/ că nu vrei să mă-mparți cu tine/ e o prăpastie între noi/ și arde atât de tare-n mine”.

Obscurizarea textului e voită.

Clopotele nu bat pentru ca…să despartă oameni, ci pentru ca să unească oameni!  Clopotele cheamă la slujbă, adică la a fi împreună în fața lui Dumnezeu, pentru a-I sluji Lui.

Însă iubirile dor…sau viața doare pe când clopotele bat. Pentru că există Biserica, stâlpul adevărului, care ne spune cum trebuie să fie viața noastră…și există și viețile noastre, în care trăim probleme de tot felul. Iar suferința din iubire e una dintre marile probleme ale umanității.

Cine vrea să îi despartă pe cei doi? Poate cineva să ne despartă, dacă noi vrem să fim împreună?

Despărțirea e prăpastia dintre noi. Despărțirea e interioară, e prăpastie, până la a se transforma în distanță, în depărtare a unuia de celălalt.

Și Domnul tocmai acest lucru ne spune în Evanghelia Sa: că între Rai și Iad există o prăpastie mare [χάσμα μέγα] [Lc. 16, 26, BYZ]. Dar aceea e prăpastia pe care deja o trăim în noi când ne luptăm cu Dumnezeu prin păcatele noastre. Căci simțim, prin fiecare păcat pe care îl facem, că ne afundăm și mai mult în prăpastia…Iadului.

„S-aprindem torțele” nu are nicio relevanță materială, pentru că „e prea mult întuneric în noi”. Întunericul e în noi, iar torțele trebuie să aibă de-a face cu sufletul nostru.

Și prin acest vers deplin ortodox, prin „e prea mult întuneric în noi”[9], cei doi artiști vocali fac introducerea la Evanghelia de azi [Mc. 2, 1-12], unde Domnul vorbește despre păcate ca despre boala noastră interioară.

Căci paraliticului de azi, care a fost introdus prin acoperișul casei acolo unde era Domnul, deși era bolnav de paralizie, de o boală a trupului, Domnul îi spune: „Fiule, au fost iertate ție păcatele tale [Τέκνον, ἀφέωντασοι αἱ ἁμαρτίαι σου]!” [Mc. 2, 5, BYZ].

De ce i-a iertat păcatele? Pentru că Domnul a văzut credința lor [τὴν πίστιν αὐτῶν] [Ibidem], a celor 4 care îl purtau pe pat [Mc. 2, 3], dar și a paraliticului.

I-a iertat păcatele…pentru că era prea mult întuneric în el. A scos afară din el întunericul păcatului și al morții, cu puterea Sa cea dumnezeiască, pentru ca paraliticul să vadă cu adevărat starea lui, dar și nevoia lui reală. Pentru că nu boala era adevărata lui problemă, ci păcatele!

Păcatele nu îl lăsau să vadă. Păcatele erau întunericul lui, erau noaptea lui fără lună. Da, omul avea și problema paraliziei! Dar ea era o problemă secundară.

Pentru că prima lui problemă și a noastră era întunericul din el. Când dai afară întunericul, când lași să intre lumina lui Dumnezeu în tine, atunci vezi că nevoia reală a omului e aceea de a fi plin de slava lui Dumnezeu. Fără slava Lui în noi suntem întuneric, suntem întuneric profund, pentru că nu trăim nimic adevărat, adică nimic dumnezeiesc, nimic sfințitor.

Însă când El este în noi prin slava Lui, atunci putem să ne ducem cu demnitate și bolile trupești. Boli care nu sunt puține, care sunt dureroase, dar care nu ne bagă în Iad precum păcatele. Ci, dimpotrivă, răbdarea bolii, călirea noastră prin boală, simțirea neputinței noastre extreme sunt tot atâtea elemente ascetice în viața noastră, care ne curățesc și ne sfințesc.

Din Mc. 2, 6 aflăm că noi cugetăm în inimă. Adică mintea noastră se pogoară în inimă pentru ca să gândească unitar. Lucru pe care l-a experimentat în toată viața sa Sfântul Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμάς][10], căreia îi este dedicată această duminică. Și care ne spune, într-o predică a sa la Schimbarea la față, că în rugăciunea isihastă, care coboară mintea în inimă, „dumnezeiasca lumină [a Treimii] este dată după măsura fiecăruia, fiind primită și mai mult și mai puțin după vrednicia celor ce o primesc, ea împărtășindu-se [în mod] neîmpărțit”[11]. Pentru că toți cei care se curățesc de patimi și sunt umpluți de slava Lui, văd aceeași lumină veșnică și necreată a Treimii, dar fiecare o vede pe măsura lui.

Toți cei care o văd sunt văzători de Dumnezeu, dar fiecare o vede potrivit sfințeniei personale. Pentru că nu putem să vedem mai mult decât suntem. Sau nu putem să lucrăm mai mult decât suntem.

În Mc. 2, 8, Îl vedem pe Domnul cum cunoaște, în duhul Lui [τῷ πνεύματι αὐτοῦ], ce cugetau oamenii în ei înșiși. Căci ochii care se curățesc de patimi văd bine patimile și în sine și în alții. Interiorul altora e văzut de noi, dacă ne vedem pe noi înșine. Și ca să ne vedem pe noi înșine, trebuie să ne curățim de întunericul din noi, de acela care se interpune în fața vederii noastre.

Și Domnul ne încredințează de faptul că iertarea păcatelor e mai importantă decât vindecarea de bolile trupești. Adică Spovedania e mai importantă decât analizele și intervențiile medicale. Pentru că Spovedania trebuie să preceadă orice lucru important al vieții noastre.

Mai înainte de a ne duce la o operație, la un examen, într-o călătorie, trebuie să ne spovedim și să ne împărtășim cu Domnul. Pentru că astfel avem viața Lui în noi, Îl avem pe El unit cu noi, și nu suntem singuri.

Din Mc. 2, 10 aflăm că Fiul omului, adică Domnul, are putere [ἐξουσίαν] a ierta păcatele pe pământ. Putere pe care El o dăruiește prin hirotonie Episcopilor și Preoților Bisericii, pentru ca ei să ierte păcatele oamenilor aici, pe pământ. Sau, mai bine zis, prin Episcopii și Preoții Bisericii Lui, El iartă pe cei care se spovedesc, pentru că El este dezlegătorul și iertătorul păcatelor noastre.

Și după ce l-a iertat de păcate pe paralitic, Domnul îl și vindecă de boală [Mc. 2, 11]. Iar vindecarea lui a fost reală, a fost evidentă pentru toți, pentru că el s-a sculat din pat, și-a ridicat patul, și a ieșit din casă înaintea tuturor [Mc. 2, 12].

Și Domnul face și azi minuni!

Și azi îi ridică pe cei morți în păcate și îi vindecă pe cei bolnavi de boli grele. Fapt pentru care trebuie să fim foarte mulțumitori bunătății Sale, că ne ridică din atâtea păcate și din atâtea boli și ne ferește de atâtea morți cumplite.

De ce am început predica de azi cu ce spun hiturile zilei? Pentru a sublinia faptul că propovăduirea și viața Bisericii se sedimentează foarte profund în oameni și nu rămân la suprafață sau nu îi lasă indiferenți pe oameni. Chiar și cei care se declară necredincioși, atei, liber cugetători sau de altă credință și religie în România sunt iradiați de teologia și viața Bisericii, pentru că trăiesc într-un pământ ortodox de 2.000 de ani.

Aici, la noi, credința ortodoxă e organică poporului român, e ca sângele, aerul și apa, și oricât vrei să te dezici interior de ea, rămân în tine resturi vii de Ortodoxie.

De aceea, în discuțiile mele cu diverși teologi sau credincioși de alte credințe și religii din România, am fost surprins la modul copleșitor de cât de ortodocși erau în multe din atitudinile lor religioase și profund umane. Spuneau una la nivel de idei, dar experiențele lor erau adânc marcate de viața ortodoxă. Lucru care nu se petrece în țările fundamental catolice sau protestante, pentru că acolo oamenii au atitudini catolice sau protestante, pe care le simți ca net diferite de cele ortodoxe.

Și am început cu lucruri aflate la îndemâna tuturor, cu cântecele zilei, pentru ca să spun lucruri mult mai profunde: că viața ortodoxă e adânc impregnată în modul cum oamenii scriu cărți, în grădiniță, în școală, în spital, în cultură, în politică, în munca de cercetare, în modul de a vedea viața și oamenii, în modul de a ne raporta la prezent, trecut și viitor.

Biserica e prezentă în viața poporului român la nivel profund, atât prin harul ei, prin modul ei de a vedea lucrurile, prin teologia și slujbele ei, cât și prin dinamismul pe care îl are. Și avem nevoie de oameni care să vadă această prezență abisală a Bisericii în poporul nostru și să fie în stare să o explice.

Pentru că extremismul religios ortodox a ajuns, spre exemplu, să nu-l mai vadă pe Eminescu drept poet, ci doar ziarist, să maximalizeze persoane obscure și fără operă, să decontextualizeze istoria Bisericii, să bagatelizeze munca de cercetare și proiectele teologice profunde, să trăiască într-o perspectivă terorizantă asupra prezentului și în care viitorul e sumbru.

Dacă așa ar fi arătat Biserica, dacă Biserica noastră ar fi vorbit despre o lumea a terorii, care n-are niciun viitor luminos, binecuvântat de Dumnezeu, lucru acesta s-ar fi repercutat foarte profund la nivelul poporului. Însă în poporul nostru nu găsim, la nivel profund, ateismul, ura, pactizarea cu răul, păcatul ca „bine”, ci, dimpotrivă, găsim dorința profundă după bine, după liniște, după împlinire, după iubire, după dăruire, după comuniune. Adică o perspectivă luminoasă, profund ortodoxă asupra vieții, văzută ca binecuvântată de Dumnezeu.

Am văzut cu toții în această săptămână atentatele de la Bruxelles. Trei oameni au stricat liniștea unei întregi Europe. Iar cei care erau atunci în aeroport sau în metrou se gândeau la o călătorie pașnică, fără incidente, la o călătorie…senină.

Însă au venit ei, oamenii cu valize, și au detonat bombele cu bucăți de metal[12]…pentru ca să facă și mai mult rău oamenilor. Căci „bucățile de fier pătrund cu mare viteză în organism și distrug instantaneu organe vitale”[13].

Extremismul religios ucide!

Pentru că nu are o perspectivă profund eclesială asupra vieții, ci una viciată de ură.

Și acolo unde ura vorbește, vorbește violența, vorbește crima, vorbește întunericul din noi. Întuneric pentru care trebuie să venim la Biserică, pentru ca să îl scoatem din noi.

Și astfel, relevanța, însemnătatea, importanța Bisericii pentru societate e mereu actuală. Căci Biserica nu e doar un factor de stabilitate în societate, ci e izvorul întregii stabilități în societate. Pentru că ea naște oamenii noi, renăscuți prin har, lucrând astfel la temelia societății noastre: creând persoana umană creștină.

Înțelegând acest lucru foarte bine, cum că Biserica e stabilitatea lumii noastre, înțelegem de ce Sinodul întregii Biserici, din iunie 2016, e atât de important pentru noi toți. Fiindcă el se întrunește pentru a clarifica 6 teme care țin de viața Bisericii: autonomia unei Biserici locale și modul ei de proclamare, realitatea concretă a diasporei ortodoxe[14], postul și Taina Cununiei în ziua de azi[15], misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană și relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine[16]. Fiind un Sinod pastoral, care se îngrijește de problemele vieții Bisericii, el trebuie așteptat cu viu interes de către noi, pentru că toate problemele discutate sunt vitale pentru Biserica de azi.

Căci Biserica trebuie să se extindă continuu, dar, în același timp, să se organizeze potrivit momentului. Și de aceea e nevoie să știm termenii reali ai autonomiei, dar și ai diasporei. Discuția despre post și cea despre Căsătorie este discuția dintre acrivie și iconomie. Acrivia postului ne arată cât de aspru și greu e postul, pe când iconomia postului ne arată că trebuie să venim în ajutorul celor slabi și a celor care muncesc în condiții grele. Știm cu toții, că adevărata Căsătorie ortodoxă se face între un bărbat și o femeie, ambii fiind ortodocși. Însă ce facem cu ortodocșii căsătoriți cu catolici, cu protestanți, cu musulmani, cu hinduși, cu neoprotestanți? Îi lăsăm cu totul necununați sau încercăm să privim iconomic, cu înțelegere, situația lor?

Când vorbim despre misiunea Bisericii nu ne referim doar la convertiri de noi credincioși și la noi Botezuri, ci la starea Bisericii în societatea de azi. Cum slujim și cum explicăm ceea ce slujim și ceea ce credem. Pe ce canale media și cui.

Însă, pe de altă parte, Biserica nu se poate închide în sine și să fie indiferentă față de cei de alte credințe și religii. Dialogul cu ei face parte din normalitatea vieții Bisericii, pe când lipsa dialogului e nespecifică Bisericii. Pentru că Biserica a dialogat continuu și cu societatea idolatră a antichității și cu societatea medievală, și cu cea modernă și dialoghează și cu cea contemporană, postmodernă.

Postmodernitatea noastră înseamnă o lume în care se încearcă tăierea rădăcinilor noastre creștine sau, mai bine zis, în care se arborează o tăcere profundă față de această problemă, pe premisa că toate credințele și religiile sunt „egale”. Însă în ea ne simțim mai bine, trebuie să ne simțim mai bine, în comparație cu lumea idolatră de la începutul Bisericii, unde etosul Bisericii nu avea relevanță socială, pentru că era la periferia societății.

Acum însă Biserica e în centrul comunității, ea iradiază continuu, ea creează conștiințe și obiceiuri, ea determină viețile oamenilor, dar întreaga ei lucrare este obscurizată ba la nivel instituțional, ba mediatic.

La fel ca muzica momentului, unde discursul muzical e fragmentat, e plin de aluzii, de lucruri care necesită specializare, intuiție, experiență socială.

Avem nevoie, așadar, de Sinodul ecumenic din iunie 2016, pentru a rezolva aceste probleme sau o parte din ele, dar și de alte Sinoade ca acesta, pentru că sunt multe problemele dogmatice și canonice care trebuie rezolvate. Însă reflecția teologică nu trebuie să se oprească niciodată, nici înainte și nici după acest Sinod, ci ea trebuie să încerce să răspundă nevoilor cotidiene ale Bisericii.

Pentru că reflecția teologică autentică, gândirea teologică ortodoxă, trebuie să se întoarcă mereu la fundamentele Tradiției Bisericii și să le aprofundeze. Și Tradiția Bisericii e vie în viața Bisericii, adică în continua slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor.

Ce putem face noi pentru Biserică? Aceasta e întrebarea! Întrebarea cu care să ne culcăm noaptea și să ne sculăm dimineața. Și fiecare putem să facem ceea ce ne luminează Dumnezeu să facem. Pentru că e importantă și ridicarea Bisericilor și împodobirea lor și slujirea în ele și predicarea în ele și deschiderea Bisericii către societate și către nevoile ei și cântatul la strană și îngrijirea Bisericii și tot ceea ce se face pentru Biserică. Dacă scriem pentru și despre Biserică, despre teologia și viața Bisericii, dacă slujim și predicăm în Biserică, dacă îi ajutăm pe oameni în nevoile lor ca oameni ai Bisericii, atunci slujim Biserica lui Dumnezeu.

A sluji lui Dumnezeu înseamnă, totodată, și a sluji oamenilor. Și a sluji nu înseamnă doar a face slujbe, ci a munci pentru oameni în diversele forme de care suntem capabili.

Unii muncesc cu brațele și cu banii lor, pe când alții muncesc cu sufletul și cu mintea pentru Biserică. Însă cu toții slujesc Biserica. Și toți trebuie să fie împreună în Biserică, căutând împreună să se mântuiască.

Dumnezeu să ne întărească, iubiții mei, pe mai departe, în postul nostru cel frumos și împlinitor, pentru că Dumnezeu e cu noi și nimeni împotriva noastră! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 24 martie 2016, zi de joi, cu cer înnorat. Sfânta Frescă am preluat-o de aici: http://www.crestinortodox.ro/files/image/sfantul-grigorie-palama-14.jpg.

[2] În A fost o nebunie: https://www.youtube.com/watch?v=A2MWK7KjIKw.

[3] A se vedea: http://www.versuri.ro/versuri/gghlee_alina-eremia-a-fost-o-nebunie.html.

[4] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=oiTqT8dhJTQ.

[5] Idem: http://traiestemuzica.ro/versuri/lora-floare-la-ureche-versuri/.

[6] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=wqRuvmFfyag.

[7] Idem: http://www.versuri.ro/versuri/ggjflh_mihail-ma-ucide-ea.html.

[8] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=fQBvlHnedoM.

[9] Idem: http://traiestemuzica.ro/versuri/cristi-minculescu-feat-dan-bittman-s-aprindem-tortele-versuri/.

[10] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς.

[11] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. al 2-lea, trad. din lb. gr. de Paraschiva Grigoriu, Ed. Anastasia, București, 2012, p. 171.

[12] A se vedea: http://stiri.tvr.ro/atentatele-de-la-bruxelles–al-treilea-terorist-kamikaze-ar-fi-fost-identificat-ca-autor-al-atacului-de-la-aeroport–sustine-presa-belgiana_72267.html. [13] Ibidem.

[14] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/15/temele-marelui-sinod-ortodox-din-iunie-2016-1/.

[15] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/15/temele-marelui-sinod-ortodox-din-iunie-2016-2/.

[16] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/15/temele-marelui-sinod-ortodox-din-iunie-2016-3/.

Did you like this? Share it: