Reîntoarcere la Nichita [22]
În elegia anterioară, a fost un zbor prin scufundare (Botez?) în apele hiperboreene, după care cei doi au ajuns sau li s-a arătat („se-arată-o sferă”) o insulă-sferă înaripată cu munți-păsări înaripați, care rotesc această sferă, în loc de cântare a sferelor auzindu-se „pocnet greu de aripi”, „asurzitor”, un sunet uriaș, specific pentru dimensiunile cosmice imense.
O sferă „cu patru anotimpuri” – ceea ce poate fi o aluzie la clima temperată a Hiperboreei, despre care au vorbit unii scriitori, o climă edenică, așadar, care „se arată” după nașterea „pe zăpadă” și după scufundarea baptismală în oceanul înghețat, cel brownian, cu molecule reci și mari cât balenele.
Această sferă „cu întunecimi ca munții” este „loc al nașterilor de copii de piatră”. Iar ea l-a născut pe el aici, ca pe un copil de piatră. Însă el știe că, dintre cei născuți aici, „sculptați sunt doar sfinții”. Și, ca să ajungi să te sculptezi ca sfânt (să sculptezi în tine sfințenia), e foarte greu…
De aceea, acest ideal de zbor „s-a-ndeplinit”. De fapt, e o primă etapă a idealului…
Urmează ceea ce e mai greu, chiar mai greu decât scufundarea în oceanul înghețat, și anume: „așteptarea zborului locuind în mine” (Elegia oului, a noua).
Acesta este „un mult mai aprig ideal” decât primul. Pentru că, dacă păstrăm comparația cu Botezul creștin, cu adevărat, asceza și nevoința, adică sculptura în piatră (brâncușiană, i-am putea spune) sau zborul care urmează Botezului, sunt cu mult mai aprige decât prima etapă, care nici ea n-a fost deloc ușoară, trecând prin îngheț față de lume și înot prin moleculele uriașe ale suferinței. Trecând prin: „revelație, nerevelație, tristețe/ alergând și orbecăind”.
Nu știu dacă Nichita a avut în minte această comparație sau versurile (ca și toată substanța elegiilor sale) sunt doar rodul unor intuiții, care nu sunt însă deloc străine de inspirația de la Dumnezeu. Eu bănuiesc însă și cunoștințe mai vaste ale poetului și sunt de acord cu ceea ce a înțeles și afirmat Solomon Marcus (plecat de curând dintre noi), când a vorbit despre „eminescianul Nichita Stănescu”: „Nichita Stănescu este, după Eminescu, poetul român cu cea mai mare încărcătură culturală, cultura fiind aici înțeleasă în toate direcțiile posibile, de la literatură, artă și religie la știință și filosofie”[1].
Să ne întoarcem, deci, la Elegia oului:
Într-un ou negru mă las încălzit
de așteptarea zborului locuind în mine;
stă unul lângă altul, nedezlipit,
sinele lângă sine.
Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,
senzația de ochi își caută o orbită.
O, tu, întuneric mare,
tu, dezgustată naștere încremenită.
S-a așezat pe mine o idee
și mă clocește maternă.
Acum, tot ceea ce este e
rotundă căldură și fermă.
Sare din mine un fel de plisc
în toate părțile și deodată.
Refuză să fie un obelisc
șira intimă, curbată.
Sparg coaja pielii mele, arsă,
lipită de-a dreptul pe suflet,
ca să-mi rămâne ne-ntoarsă
întâia încercare de umblet.
Sar cojile negre, oho!
Mai mare mă aflu și nezburat,
lipit de acel încotro,
cu o boltă de jur împrejur adăugat.
Scot ochi cu priviri nereale
La dreapta, la stânga, în sus și în jos,
născând șir de regi-animale
care știu cum se moare frumos.
Întind și o pană de os, irizată
atinge negrul concav.
Sar cojile negre deodată
și iată-mă, iarăși, suav,
închis într-un ou mult mai mare,
clocit de-o idee mai mare,
gălbenuș jumătate, pasăre jumătate,
într-un joc cu pași pe furate.
Ou mare! Silabă răcnită
într-o perpetuă creștere smulsă
fără tavan stalactită
sedusă.
Ouă concentrice, negre, sparte
fiecare pe rând și în parte.
Pui de pasăre respins de zbor,
străbătând ou după ou,
din miezul pământului pân’la Alcor[2],
într-un ritmic, dilatat ecou.
„Sinele” încearcă din „sine” să iasă,
ochiul din ochi, și mereu
însuși pe însuși se lasă
ca o neagră ninsoare, de greu.
Dintr-un ou într-unul mai mare
la nesfârșit te naști, nezburată
aripă. Numai din somn
se poate trezi fiecare, –
din coaja vieții niciunul,
niciodată.
Nesfârșitele nașteri ale sinelui sunt multe și grele, într-o viață de om, fără ca să poată spune că a ajuns vreodată la desăvârșire, atâta timp cât omul se află încă în „coaja vieții”.
De abia după ce va ieși din oul acestei vieți, atunci va putea cunoaște nesfârșirea desăvârșirii, dar numai dacă aici a sculptat în sine, copilul de piatră, și dacă a spart cât mai multe coji negre de pe sufletul său („sparg coaja pielii mele, arsă,/ lipită de-a dreptul pe suflet”).
Dar să o luăm de la capăt…
„Într-un ou negru” se află poetul și ne aflăm toți, la începutul inițierii noastre în cunoașterea celor vremelnice și a celor veșnice. Într-un ou negru al neștiinței și neînțelegerii, în care lucrurile ni se par obscure, întunecate, greu de pătruns.
Și chiar sufletul nostru e o taină pentru noi, locuind „sinele lângă sine”: cel ce este azi lângă cel ce va fi mâine, născându-se perpetuu „însuși pe însuși”.
„Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/ senzația de ochi își caută o orbită”: încă două versuri geniale ale lui Nichita, definind plastic un sentiment inefabil al sufletului, care simte că trebuie să se nască mereu și mereu.
Bineînțeles: dacă ești în stare să îți simți sufletul și dorințele lui ingenue și adevărate, ceea ce e o virtute foarte rară printre oameni.
Metafora aceasta e magnifică. Ca și cum puiul păsării, în ou fiind încă, și-ar simți aripa cu care încă nu a zburat și ochiul cu care încă nu a văzut: așa se simte sufletul în această lume.
Ai „sentimentul unei aripi”, pe care nu poți să-l explici altora, și „senzația de ochi” care începe sau cere să vadă alte vederi decât cele obișnuite: vederi lăuntrice, înțelegeri din ce în ce mai adânci ale lucrurilor.
Însă, pentru ca aripa să crească și să se formeze orbita pentru astfel de senzații suprasenzoriale, trebuie să învingi stagnarea în „întunericul mare”, obișnuința cu el, și „nașterea încremenită”, adică „dezgustarea” de viață, nedorința de a trăi și de a gusta drojdia vieții.
Și aici Nichita îi desfide pe toți criticii noștri încremeniți în mult apreciata, de către ei, filosofie a nimicului/ neființei, pe care, zic ei (în mod eronat) ar fi propovăduind-o Eminescu.
Ideea-cloșcă nu trebuie înțeleasă, în mod simplist, ca o idee. Ea este o intuiție, determinată și unită cu dorul sufletului după „zbor”.
„Zborul” necontenit, spre tot mai sus, spre Dumnezeu, este sentimentul cel mai acut și mai concret al sufletului, de-a lungul întregii existențe. La nivelul artei, și acesta se poate numi o „idee” brâncușiană.
„Sparg coaja pielii” sufletului, „ca să-mi rămână ne-ntoarsă/ întâia încercare de umblet”: ca să nu mă întorc înapoi, în „întuneric mare”.
„Privirile nereale” sunt ale ochilor care privesc întâia dată o realitate necunoscută până atunci, care au intuit și au dorit, dar totuși nu le vine să creadă că există ceva cu mult mai înalt și mult mai profund decât atmosfera existențială obișnuită. De aceea, ei nasc „șir de regi-animale,/ care știu cum se moare frumos”.
Descinderea într-o altă lume, într-un alt nivel de cunoaștere spirituală, te face să descoperi că și acesta este insuficient sufletului, dacă rămâi pe loc, dacă nu mergi mai departe: „și iată-mă, iarăși, suav,/ închis într-un ou mult mai mare,/ clocit de-o idee mai mare”.
Astfel încât, poetul se simte mereu: „gălbenuș jumătate, pasăre jumătate”. Adică: între potență și împlinire. Și asta „într-un joc cu pași pe furate”: un joc cu pași în care fură mersul, în care învață să meargă furând de la alții, învățând de la alții, de la cei dinainte: poeți, înțelepți, savanți, eroi, Sfinți.
Și astfel, trebuie să înainteze spiritual/ duhovnicește, făcând efortul de a sparge ouăle negre, cele pline cu întuneric: „ouă concentrice, negre, sparte/ fiecare pe rând și în parte”.
„«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ ochiul din ochi”: este căutarea extazului, a ieșirii din sine, a revelației dumnezeiești. La ea se ajunge prin pocăință, prin plâns: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine,/ ia sinele din sine/ prin simplă luare” (Prin simpla luare, vol. Laus Ptolemaei).
Altfel, în absența ploii lacrimilor, omul „însuși pe însuși se lasă/ ca o neagră ninsoare, de greu”. Pentru că, așa cum spune în altă parte: „Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,/ o, lucrul veșnic [viață a mea veșnică]/ sculptat de mine numai bust/ și în cuvinte. // Dar nu pot nu e spart timpanul/ prin care curg anomalii,/ numite ora, ziua, anul”… (Cântec de scos apa din urechi, vol. Laus Ptolemaei).
Altfel spus, încă nu e spartă coaja vieții. Căci:
O, nu există niciun ou
din care să se nască
lumea trăită rău, din nou
în lumea cea visată și cerească.
Pământul însuși nu e ou, nu, nu!
Din el nicicând nu se va naște
pământ cum naște din ecou
ecouri, împietrite, moaște.
(Egg, vol. Laus Ptolemaei)
Pământul nu se poate schimba singur în materie transfigurată, în Sfinte Moaște.
Din cel ce e numai pământ, din omul nespiritualizat/ neînduhovnicit, „nicicând nu se va naște/ pământ” sfânt, „moaște”, care sunt „ecouri împietrite” ale vieții de sfințenie.
[1] A se vedea: Solomon Marcus, Eminescianul Nichita Stănescu, în rev. România literară, nr. 23/ 2013, cf. http://www.romlit.ro/eminescianul_nichita_stnescu.
[2] Alcor este o stea din Ursa Mare/ Carul Mare. Arabii opuneau steaua Canopus (la care Nichita face de mai multe ori referire în alte poeme) lui Alcor, ca ocupând cel mai înalt și, respectiv, cel mai de jos loc în ierarhia celestă.
A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Mizar_and_Alcor.