Iubiții mei[1],

toată nevoința vieții noastre este pentru a ne curăți de patimi. Pentru a ne sfinți viața. Pentru că noi, în comparație cu orgoliul deloc teologic al protestantismului, nu ne credem „mântuiți”, chiar dacă mărturisim cu toată inima că suntem și că trăim în singura Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă.

Nu ne credem mântuiți, dar trăim în Biserica Lui. Nu ne credem Sfinți, dar ne sfințim pe fiecare zi.

Și nu ne considerăm mântuiți și nu suntem mântuiți, în sensul că nu ne considerăm vrednici de Împărăția lui Dumnezeu.

Conștiința noastră ne spune, dimpotrivă, că noi suntem vrednici de Iad, că suntem foarte păcătoși, și nu „mântuiți”.

De aceea, pe fiecare zi, noi încercăm să ne mântuim, cu harul lui Dumnezeu, dar, prin păcatele noastre, noi cădem mereu din mântuirea noastră. Adică din relația cu Dumnezeul iubirii noastre.

Pentru că mântuirea nu se poate dobândi în indiferență față de Dumnezeu, ci numai în relație cu El. Căci doar El e viața noastră.

Însă, mai mult decât toți, știm că mântuirea noastră este o consecință a vieții Domnului în trup, a întrupării Sale pentru noi. Căci El, prin tot ceea ce a făcut în trup, Și-a îndumnezeit trupul Său, pentru ca și noi să ne putem îndumnezei. Și a te îndumnezei înseamnă a te sfinți continuu, a te lumina continuu, a te curăți continuu de patimi.

Însă mântuirea noastră, ca o consecință a vieții Domnului, e o realitate eclesială, se trăiește în Biserică și nu în afara Bisericii. Pentru că ce a făcut Hristos pentru noi se primește prin Tainele și Slujbele Bisericii.

Mântuirea Lui nu se primește doar prin credință și printr-o viață morală anume, cum bat apa în piuă neoprotestanții noștri, ci prin faptul de a trăi în ritmul continuu al Bisericii Lui. De a primi roadele mistico-liturgice ale vieții Lui în întreaga viață a Bisericii.

De aceea, cei care iau Scriptura noastră, Scriptura Bisericii și a Sfinților ei, și o interpretează decontextualizat, scoțând-o din modul cum Biserica o explică de două milenii, presupun că „se mântuiesc”.

Însă ei nu „se mântuiesc”, ci doar își închipuie că „se mântuiesc”. Se auto-înșeală, fiindcă se demonizează continuu, datorită trăirii în erezie, departe de Biserica Lui.

Pentru că, pentru ei, „mântuirea” înseamnă doar „ce a făcut Hristos pentru noi”, eliminând tocmai împărtășirea personală de mântuirea Lui în Biserică. Și asta tocmai când, aparent, Îl „laudă” pe El pentru mila Lui față de noi. Însă ei Îl „laudă” pentru că ne-a mântuit pe toți, dar nu vor să își însușească în mod personal mântuirea Lui.

Numai că, ce a făcut Hristos pentru noi are relevanță personală, doar dacă ne împărtășim liturgico-mistic de iconomia mântuirii Lui în Biserică. Adică întruparea, nașterea, viața, învățătura, minunile, patimile, învierea și înălțarea Lui la cer și șederea Lui de-a dreapta Tatălui, cu umanitatea noastră asumată în persoana Lui cea veșnică, au urmări reale în viața noastră, numai dacă noi intrăm în Biserică prin Botez, prin Mirungere și prin Dumnezeiasca Euharistie.

Aceste trei Taine ale Bisericii le primim liturgic, adică ca pe niște Slujbe săvârșite de ierarhia Bisericii, dar pe ele le trăim mistic, tainic, în noi înșine, și ele ne schimbă radical persoana noastră. Pe acestea le putem primi doar aici, în Biserica Lui, și ceea ce fac ele în noi înseamnă începutul vieții noastre duhovnicești.

Pentru că Botezul Bisericii ne curățește de toate păcatele noastre și ne umple de slava Preasfintei Treimi, a Domnului nostru treimic, prin aceea că în el murim și înviem mistic cu Domnul nostru. În Mirungerea Bisericii noi primim darurile dumnezeiești ale Treimii noastre, adică primim chemarea și întărirea Lui pentru a-I sluji în Biserică și în lume. Dar Dumnezeu, când noi ne creștinăm, când devenim mădulare mistice ale Bisericii, nu ne face doar făpturi noi, duhovnicești, în care El sălășluiește prin slava Sa, ci Se unește în mod mistic, abisal, îndumnezeitor cu noi, prin Dumnezeiasca Euharistie, prin care noi ne unim ființial cu Hristos, Dumnezeul nostru, fiind totodată dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că niciodată o persoană a Treimii nu e singură, ci numai în relație veșnică, fără de început și neîntreruptă cu celelalte două persoane dumnezeiești.

Și atunci, când noi ne botezăm, în acele puține minute liturgice – pe care mulți le tratează cu superficialitate, uitându-se mai degrabă la haine, coafuri și la modul cum sunt priviți de ceilalți, decât la sfințenia prea mare a Tainelor primite – e pecetluită traiectoria noastră eclesială.

Căci de atunci noi ne vom umple continuu, dacă vrem, de sfințenia preafrumoasă a lui Dumnezeu, prin întreaga participare a noastră la sacra- mentalitatea Bisericii și la asceza Bisericii. Sau, dimpotrivă, așa cum fac mulți, trăim indiferent față de marele dar pe care l-am primit, nu știm cine suntem din punct de vedere eclesial și ne pierdem…în dramatica și depersonalizanta viață a lumii…

Fiindcă postul nostru, abținerea noastră de la păcate și de la confortul exagerat, citirile noastre, întreaga noastră construire ca ortodocși stau în picioare doar dacă ele sunt pline de viața Bisericii. Noi nu putem fi ortodocși în separație față de ierarhia Bisericii și față de Tainele și viața Bisericii.

De aceea, pe mine mă îngrozesc și mă întristează enorm ortodocșii care „se luptă” cu ierarhia Bisericii, pe premisa că ei sunt „mai sfinți” și „mai corecți” decât aceia. Însă sfințenia reală se manifestă tocmai invers: omul duhovnicesc vede păcatele altora, înțelege decadența lor, nu trăiește „cu capul în nori”, dar, mai degrabă, își vede adâncul păcătoșeniei personale. Și știe că porunca Domnului e „Nu judecați, ca să nu fiți judecați [Μὴ κρίνετε, ἵνα μὴ κριθῆτε]!” [Mt. 7, 1, BYZ] și că scopul lui în viață e să se vindece pe sine de patimi.

Căci dacă ne-am vindeca zilnic de patimi, dacă doar cu asta ne-am ocupa în mod fundamental, în adâncul nostru, am vedea că cea mai importantă problemă e asta: curățirea și sfințirea noastră. Pentru că atunci când ne curățim de patimi, înțelegem că nicio frică, nicio patimă, nicio grijă, nicio catastrofă nu sunt mai importante decât relația noastră cu Dumnezeu.

Pentru că relația noastră cu El înseamnă mântuirea noastră.

Dacă Îl vrem numai pe El, dacă cugetăm continuu la poruncile Lui tocmai pentru că Îl dorim doar pe El, dacă nu vrem o „mântuire” detașată de Dumnezeu, atunci Îl vrem pe Dumnezeu, Care e mântuirea noastră.

Și prin aceasta înțelegem de ce mântuirea, pentru noi, înseamnă urmarea Lui oriunde mergem și orice facem. Căci în Evanghelia de azi El ne spune, că a-I urma Lui înseamnă a veni după El [Mc. 8, 34], călcând și noi în aceleași dureri, în aceeași indiferență, în aceeași desconsiderare, în aceeași excludere pe care El a trăit-o din partea oamenilor, dar, trăind, totodată, și întreaga bucurie și împlinire îndumnezeitoare a Crucii Lui.

Pentru că Crucea nu e doar chin, ci e și bucurie. Crucea nu înseamnă părăsire a noastră de Dumnezeu, ci întărire a noastră prin har, pentru ca să fim jertfe bine plăcute ale Lui. Crucea nu e înjosire a omului, ci vindecare a lui de patimi, împodobire a lui cu slava cea veșnică și necreată a Treimii.

Fiindcă noi trăim Crucea Domnului cu fața spre Învierea Lui, și acum, la mijlocul Postului Mare, dar și în Săptămâna Mare.

Noi nu avem o perspectivă lugubră asupra Răstignirii Domnului – deși nu minimalizăm nicio durere a Lui –, ci una transfiguratoare și luminoasă. Pentru că Iisus Hristos, Dumnezeul mântuirii noastre, pe Cruce, moare de bună voie, moare ca un biruitor al morții și nu ca un învins, ca un părăsit de Dumnezeu, răbdând toate, pentru ca noi să răbdăm toate cu seninătate. El pătimește, pentru ca noi, nevoindu-ne și suferind pentru credința noastră toate, să ne umplem de slava Lui, să ne îndumnezeim. El moare pe Cruce, pentru ca noi, murind în viață curată, sfântă, să moștenim Împărăția Lui, adică viața veșnică, și moartea noastră să fie o trecere lină de la viață la o tot mai sfântă viață.

Dar El moare, pentru ca să învieze!

El moare pentru ca să ne învieze!

Adică să ne facă duhovnicești, să ne facă Sfinți, să ne facă curați, să ne facă frumoși cu adevărat. Pentru că harul Lui e adevărata frumusețe a omului, cea care nu se strică odată cu timpul, ci mai mult crește, mai mult se dezvoltă.

Fiindcă Biserica nu vorbește doar despre păcătoși, ci și despre Sfinți. Biserica are enorm de mulți Sfinți, cunoscuți și necunoscuți de noi, citiți sau uitați cu desăvârșire de indiferența noastră, prin care demonstrează, fără ostentație, că nu are o filosofie oarecare de viață, ci ea propovăduiește credința mântuirii, a îndumnezeirii.

Dacă ne-am cunoaște Sfinții cu smerenie și nu extremist, am înțelege lucrul capital al aghiologiei: că ei nu sunt explicabili fără Dumnezeu. Pentru că nu putem spune că ei s-au sfințit doar pentru că aveau o anume cultură sau pentru că s-au născut într-o țară anume sau pentru că s-au nevoit într-un loc anume, ci ei s-au sfințit pentru că s-au lăsat învățați și conduși de Dumnezeu în viața lor.

Asta înseamnă că, dincolo de nevoința, de citirile, de suferințele, de backgroundul, de fundamentul experienței primite în familia lor și în societatea unde au trăit, relația lor cu Dumnezeu a fost determinantă pentru mântuirea și sfințirea lor. Căci ce le-a spus Dumnezeu, ce i-a luminat Dumnezeu, ce au înțeles ei dimpreună cu El, acelea au fost pietrele de har ale construirii lor duhovnicești.

Însă lumea neoprotestantă exagerează rolul Crucii Lui, pentru că Îi minimalizează Învierea și, mai ales, transfigurarea umanității Sale. Ei au nevoie de noi adepți, de „pocăiți” închipuiți, de oameni care să creadă, cu fanatism, că Hristos „îi mântuiește”, fără ca ei să depună niciun efort ascetic, pentru că au desființat din cultul lor orice idee de sacramentalitate. Adică orice nevoie de primire a mântuirii de la Hristos.

Și fiind în afara Bisericii, ei își permit să spună că noi, ortodocșii, suntem „niște păgâni”, că suntem „lumea” care trebuie să fie „convertită”. Tocmai de aceea se duc în lungul și în latul României, peste tot, și „propovăduiesc pocăința”, „pocăința” aceasta care nu te transfigurează, nu te sfințește, ci te face să te crezi „mântuit”, tocmai aici, în România, unde Biserica Lui e de 2.000 de ani și e apostolică.

Și duc o muncă continuă de discreditare a învățăturii și a ierarhiei Bisericii, alături de extremiștii și nemulțumiții noștri, vrând să ne propună o biserică fără Biserică, o teologie fără sfințenie și o viață religioasă fără autenticitatea apostolică a Bisericii.

Însă, dacă cineva se leapădă, pleacă, apostaziază din Biserica aceasta, a noastră, cu păcătoșii și cu Sfinții ei laolaltă, nu are unde să se ducă! Pentru că aceasta e Biserica, și orice presupusă „alternativă” la ea este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Pentru că e o minciună sfruntată și o hulă la adresa lui Dumnezeu.

Căci, a găsi Biserica înseamnă a intra în Biserică, prin Botez, în Biserica Ortodoxă. Pentru că Biserica nu poate fi reinventată, nu poate fi îmbunătățită la nivel de revelație și de teologie, ci ea poate fi doar descoperită sau redescoperită de către noi. Pentru că cei care se convertesc la Ortodoxie, o descoperă. Dar noi, cei care o trăim continuu, o redescoperim continuu și ne simțim mici față de ea.

De aceea, noi propovăduim o Cruce, adică o asceză, îndumnezeitoare. Propovăduim o asceză care ne curățește și ne îndumnezeiește. Fapt pentru care, ori dacă vorbim despre post, ori dacă vorbim despre rugăciune sau despre slujire, noi vorbim despre faptele care ne fac bine, care ne curățesc, care ne sfințesc.

Pentru că Crucea, pentru noi, ne umple de Învierea Lui, de îndumnezeirea Lui, de slava Lui, și noi în slava Lui trăim și suntem. Pentru că viața noastră în Biserică e divino-umană și nu telurică, nu seculară.

De aceea, plini de ipocrizie, neoprotestanții noștri vorbesc despre „relele” României, uitând să spună că pe sol american și în Occidentul deformat de protestanți tronează răul suprem pentru viața omului, oricare ar fi el: secularizarea lumii. Adică acolo, de unde ei emană, lumea e desacralizată, e lipsită de orice sfințenie, îndumnezeirea nu este relevantă, pentru că nu există…Biserica.

Căci Biserica Ortodoxă e minoritară acolo și legea o fac protestanții și neoprotestanții, alături de un romano-catolicism tot mai festivist, dar tot mai puțin înghițit de oameni. Pentru că oamenii secularizați, lipsiți de sacramentalitatea Bisericii, nu mai suportă nimic din Biserică. De aceea, lumea neoprotestantă, lumea secularizată până în unghii, vorbește mult, dar nu dăruie nicio sfințenie, cântă lumește și nu bisericește, are „programe religioase”, dar nu slujbe, face „misiuni de evanghelizare”, dar nu luminează pe nimeni, vorbește excesiv de literalist și de fantezist despre teologia și viața Scripturii, considerând, în mod utopic, că Scriptura „se referă la ei”, că ea „le girează” existența, când fiecare formațiune religioasă neoprotestantă e de 3-400 sute de ani sau de câțiva zeci de ani.

Însă fanteziile non-eclesiale ale lumii neoprotestante nu sunt o noutate pentru Biserică!

Și în vechime au existat montaniști[2], encratiți[3], mesalieni[4], bogomili[5]…care se considerau „înfrânați”, „adevărații creștini”, oameni „sfinți”. Adică a te considera „pocăit” și a te lăuda că ești „pocăit” nu e o noutate pentru Biserică, ci lumea protestantă și neoprotestantă sunt doar alte forme brutale de situare în afara Bisericii.

Și le numesc situări brutale în afara Bisericii, adică în mod direct, fără menajamente, pentru că romano-catolicismul, monofizitismul, nestorianismul, greco-catolicismul sunt scindări din Biserică, pe când Martin Luther și cei de după el nu s-au mai rupt de Biserică, ci ei au încercat, la modul utopic, să o „reînființeze”.

De aceea, în protestantism și în neoprotestantism nu mai putem vorbi despre faptul că au păstrat reminiscențe ale cultului și ale vieții Bisericii, pentru că ele s-au născut din ideea non-eclesială că Biserica „poate fi reînființată” în orice secol, pe baza unor fantasmagorice relații inexplicabile ale sectei nou înființate cu Biserica primară, despre care dă mărturie Scriptura noutestamentară.

Însă Scriptura aceasta vorbește despre Biserica Cincizecimii, care a ajuns până la noi și în care noi trăim!

Biserica aceea, e Biserica aceasta!

Biserica aceea e Biserica în care noi suntem și trăim și toate dezvoltările ei s-au făcut cu luminarea lui Dumnezeu. Căci așa cum Dumnezeu i-a învățat pe Apostolii și pe ucenicii lor, în primul secol, ce să facă și ce să spună, așa i-a învățat și pe Ierarhii, pe Mucenicii, pe Cuvioșii, pe Mărturisitorii Bisericii. Numai păcatele noastre, ale tuturor, din vechime și până azi, nu îi aparțin lui Dumnezeu, ci nouă.

 Și pentru acelea trebuie să ne pocăim. Dar trebuie să ne pocăim în mod real, adică sfințindu-ne viața. Căci cei care și-au sfințit viața, au lăsat în urma lor mireasma sfințeniei lor, Sfintele lor Moaște și întreaga lor creație spre folosul Bisericii și al întregii lumi.

Așadar, iubiții mei, la mijlocul postului ni se spune că nu mai e mult, dar nici puțin! Și că trebuie să ne întărim și mai mult în răbdare și în așteptare.

Să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi și să răbdăm oamenii și demonii care ne tulbură viața!

Pentru că așteptarea Lui e plină de încredere și răbdarea întru El e plină de bucurie. Pentru că Îl așteptăm pe El să ne îndrume, dar răbdăm în bucuria pe care ne-o aduce harul lui Dumnezeu, pentru că El ne arată că răbdarea e spre mântuirea noastră.

De aceea, așteptarea noastră nu are nimic paseist, pentru că e o concentrare la El, la Cel care ne îndrumă, Care e mereu aici, cu noi, pe când răbdarea noastră nu are nimic laș în ea, fiindcă nu ne lăsăm bătuți și umiliți pentru că nu am ști să ripostăm, ci pentru că simțim că voia Lui e bucuria noastră. Căci în răbdarea noastră coboară bucuria Lui cea dumnezeiască.

Mă rog pentru pacea și binele tuturor! Mă rog pentru a fi capabili de praznic, de bucuria Lui cea mare! Mă rog pentru Marele Sinod al Bisericii, din luna iunie, pentru ca mărturia lui să fie o lumină sigură și pragmatică pentru noi! Mă rog pentru anul 2016, pentru ca să fie un an al mântuirii pentru noi toți, în care să ne adâncim și mai mult în relația noastră cu Dumnezeu!

Mă rog, ne rugăm, trebuie să ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor, pentru pacea lumii și pentru buna înțelegere între popoare!

Pentru ca să fie mai puțin terorism, mai puțină ceartă, mai puțină neiubire între noi. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 31 martie 2016, zi de joi, însorită.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Montanism.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Encratites.

[4] Idem: http://ro.orthodoxwiki.org/Mesalianism.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Bogomilism.

Did you like this? Share it: