Omul-fantă este „antielegia” care joacă „rolul lui Iuda”[1], după cum ne-a spus-o însuși Nichita. Ea nu este numărată împreună cu celelalte elegii, în acest volum „care, inițial, purta și titlul Cina cea de taină, unde fiecare elegie cuprindea un apostol”[2].

Și ea „se închină”, de către poet, „lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel”. Ceea ce i-a determinat pe unii să încerce să descifreze lirica lui Nichita prin apelul la filosofia lui Hegel (precum odinioară alții pe Eminescu prin Schopenhauer), deși nu cred că o astfel de „închinare” poate vreodată să bucure pe cineva sau poate să fie înțeleasă în mod pozitiv.

Dacă ne uităm mai bine, însă, poemul nu este numai o „antielegie”, ci chiar mai mult: este anti-Elegia întâia.

Dacă, în Elegia întâia, „El începe cu sine și sfârșește/ cu sine. /…/ Din el nu străbate-n afară/ nimic; /…/ El este înlăuntrul desăvârșit” etc., în schimb, „Omul-fantă /…/ El vine din afară:/ din afara frunzelor,/ din afara luminii protectoare/ și chiar/ din afara lui însuși”.

Ceea ce ne-ar putea conduce la concluzia că, dacă aceasta este antielegia care îl reprezintă pe Iuda, atunci, Elegia întâia s-ar putea referi, măcar în parte, la Hristos-Dumnezeu. După cum am văzut, definițiile de acolo pot fi înțelese teologic[3]. Pentru că Cina cea de taină trebuie să Îl cuprindă și pe El, nu numai pe Apostolii Lui.

Revenind însă la Omul-fantă, el nu se umple de Viață, ci „el se umple/ cu imaginile diforme/ atârnând lățoase de marginile/ existenței”.

Nu trăiește, ci „el adulmecă existența” sau „există numai cât să ia cunoștință/ de existență”. Dar nu are viață în el, nici nu are înțelegere a existenței și nici dragoste pentru ea.

El „ia naștere lăsându-se/ devorat de ea”, de propria existență, este înghițit de viața lui rea.

De fapt, „nu se știe cine mănâncă pe cine”: viața lui pe el sau el își mănâncă viața. Căci „el este în afară pântec/ și înlăuntru gură cu dinți”.

Lăuntric, este „gură cu dinți”, are suflet de fiară, mentalitate de răpitor.

„Omul-fantă /…/ El se apropie, se apropie./ Întâlnește sfera/ și are vederea aerului/ și a simunurilor”. Nichita spunea altădată, despre masa lui Brâncuși (din complexul Masa tăcerii  sau Cina cea de taină) că „este sferă, e în sine însăși, și își este de ajuns, e dogma divină, mister întreg”[4]; după cum și în Elegia întâia preciza: „Din el nu străbate-n afară/ nimic; de aceea nu are chip/ și nici formă. Ar semăna întrucâtva/ cu sfera”. Așa încât, omul-fantă „întâlnește sfera”, dar vede…aer și simunuri, adică vânturi deșertice, furtuni de nisip. El „azvârle mari piramide/ de vid/ peste mari deșerturi”. Aruncă piramide de vid în pustiu…

Afirmații precum „Sufletele morților/ sunt atmosfera terestră./ Respirăm sufletele lor;/ sufletele lor își înfig câte un deget/ adânc în respirația noastră”  trebuie, de asemenea, înțelese în sens parabolic, iar nu literal – altfel ar fi imagini horror.

Pentru că atmosfera noastră existențială este, adesea, determinată sau influențată de climatul mental și de spiritualitate pe care l-au generat alții. Cred însă că, aici, Nichita se referă mai degrabă la o atmosferă viciată, nu la una sănătoasă.

Dar „omul-fantă moare/ ca să ia cunoștință de moarte”. Căci, după cum trăiește devorându-se, fără a avea viață cu adevărat, tot la fel „moare/ ca să ia cunoștință de moarte”, fără a înțelege nici sensul vieții, nici pe cel al morții.

„El se lasă respirat/ și la rândul lui/ respiră/ obiectele însuflețite și neînsuflețite/ ca și cum ar fi aer. // Nu se știe cine respiră pe cine”: se lasă respirat ca un virus sau îi respiră pe alții ca pe aer. Pe cei care se lasă respirați în felul acesta, la fel ca „obiectele neînsuflețite”.

„Nu știe dacă între ochiul lui/ și ochiul lucrurilor/ există vreun spațiu pentru vedere. // Retina omului-fantă e lipită/ de retina lucrurilor. /…/ Nu se știe cine îl vede pe cine. // Nu e loc pentru semne,/ pentru direcții./…/ Totul e lipit de tot;/ pântecul de pântec,/ respirația de respirație,/ retina de retină”.

În acest caz, lipirea exclude vederea.

Lipirea aceasta aduce cu sine indistinctivitatea, amestecul haotic, ne-individualizarea, totala opacitate.

Dacă, în Elegia întâia, „Totul este inversul totului./ Dar nu i se opune, și/ cu atât mai puțin îl neagă”, aici: „Totul e lipit de tot”, ca semn al nedezlipirii – putem spune –  de „cojile negre” ale oului negru „lipit pe suflet” (Elegia oului, a noua[5]).

Și, în final, o observație: în ciuda limbajului sentențial-abstract, poezia lui Nichita nu este despre abstracțiuni, nici nu comunică mâhniri abstracte, cum greșit credea, spre exemplu, Călinescu despre Dosoftei.


[1] Antimetafizica, op. cit., p. 96.

[2] Ibidem.

[3] A se vedea comentariul nostru la Elegia întâia: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/02/27/reintoarcere-la-nichita-14/.

Și: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/01/reintoarcere-la-nichita-15/.

[4] Cf. Fiziologia poeziei, op. cit., p. 267.

[5] A se vedea comentariul nostru: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/27/reintoarcere-la-nichita-22/.

Did you like this? Share it: