Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul
Didahiile
Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Teologie pentru azi
București
2016
***
Cuvânt de învățătură la Duminica florilor
„Mergeți în satul care este înaintea voastră și numaidecât veți găsi o asină legată și mânzul [ei] cu ea. Dezlegând-o, o aduceți, și, de va zice cineva ceva, veți zice că acestea trebuie Domnului și numaidecât le vor trimite pe ele” [Mt. 21, 2-3].
[Însă] cum să fie [El], [cu] adevărat, Domnul făpturilor, dacă duce lipsă de niște dobitoace ca acestea? Dar chiar dacă a dus lipsă de care și de căruțe, [pentru] ca să meargă undeva, El are care mult mai slăvite și mai lăudate decât acestea, [de aici]. Că[ci] zice David, [în] psalmul al 17-lea: „S-a suit pe Heruvimi și a zburat; zburat-a pe aripile vânturilor [ἐπέβη ἐπὶ χερουβιν καὶ ἐπετάσθη ἐπετάσθη ἐπὶ πτερύγων ἀνέμων]” [Ps. 17, 11, LXX].
Iar dacă acestea sunt carele lui Dumnezeu, cum I-au lipsit [Lui] niște dobitoace atât de umile ca acestea? Însă lipsa Lui nu a fost pentru Sine, ci, mai degrabă, pentru mine. Că[ci] mă îngrozea pe mine, mai de demult, slava aceea despre care e scris: „Celui înfricoșător și Care ia duhurile arhonților/ boierilor, Celui înfricoșător față de împărații pământului [Ps. 75, 13, LXX]”.
Iar în alt loc [zice]: „Domnul răzbunărilor, Dumnezeul răzbunărilor liber a vorbit [ἐκδικήσεων κύριος ὁ θεὸς ἐκδικήσεων ἐπαρρησιάσατο]” [Ps. 93, 1, LXX].
De care frică și groază fiind cuprins și începătorul neamului omenesc, strămoșul nostru, Adam, s-a ascuns și n-a cutezat ca să iasă înaintea înfricoșătoarei Lui fețe, a lui Dumnezeu. Căci același Dumnezeu, pe cât este de înfricoșător și de groaznic, tot pe atât este și blând și smerit. Că[ci] nu a vrut să întoarcă neamul omenesc de la rătăcire cu groază și cu înfricoșare, ci cu blândețe și cu faceri de bine. Pentru aceasta a spus că I-au lipsit tocmai aceste dobitoace, pe care a fost dus, [în mod] smerit și cu blândețe, în Ierusalim.
Iar pentru că, mai înainte, [El] arătase din destul slava îngrozirii și a dreptății, se cuvenea, [pe] drept [cuvânt], să arate [acum] celor muritori și mulțimea blândeților și a milostivirii [Sale], vrând [astfel] să împlinească prorocia Prorocului Zaharia, care a zis: „Spuneți fiicei Sionului: iată, Împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asin și pe mânz, [pe] fiul celei de sub jug”[Zah. 9, 9][1].
Prin care cuvinte, Duhul Sfânt [arăta] groaza pe care o putea înțelege poporul, pentru numele [Lui] cel împărătesc.
Dar când a făcut pomenire de blândețe și de smerenie, [în mod] minunat [El] a potolit [acea groază], încât nu [mai] era nimeni atât de sărac și de lepădat, încât să nu vrea să meargă la Împăratul Cel cu nume smerit și sărac.
Deci, iubitule, spre arătarea acestei faceri de bine, cu adevărat, a avut nevoie Dumnezeu de acele dobitoace! Căci, precum împărații au un fel de haine când merg la vânătoare, și altfel [de haine] când merg la înmormântări, și altfel de haine când merg la nunți, [tot] așa și Dumnezeu Se înfrumusețează conform cu vremurile. De aceea, într-o altfel de podoabă va veni [El] să judece lumea, [atunci] când va veni pe norii cerului, cu putere și cu slavă mare [Mt. 24, 30]. Căci așa se cuvine, mai degrabă, Judecătorului.
Dar acum [El vine smerit], pentru că nu vine să judece, ci pentru ca să răscumpere și să întoarcă către Sine neamul omenesc. Precum [El] Însuși a spus, [că] nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci pentru ca să mântuiască lumea prin El [In. 3, 17].
Și tocmai pentru aceasta I-a trebuit să vină îmbrăcat cu blândețe și cu smerenie. Căci dacă venea cu o slavă mai mare, oamenii s-ar fi speriat și ar fi fugit de El. [Așa] precum, odinioară, [au făcut] jidovii în muntele Sinai. [Când] s-au speriat și au fugit, neputând răbda groaza și slava Lui [Ieș. 19, 18].
Căci de ar avea cineva ochi ca aceia, cu care, ca într-o oglindă, măcar cât de puțin, să poată vedea acea mare adâncime fără de sfârșit și nespusă a facerilor de bine ale lui Dumnezeu, acela, cu adevărat, n-ar putea să se oprească a nu se aprinde de dragoste și de bucurie și să nu vestească laudele cele dumnezeiești pururea și să nu-i fie mintea răpită de minunarea față de unele faceri de bine ca acestea.
Iar cei care se gândesc ziua și noaptea la aceste faceri de bine [ale lui Dumnezeu], oare de ce fel de bucurie sunt cuprinși? Și cu ce veselie se vor bucura și ce sărbători vor prăznui? Ce psalmi și ce cântări vor cânta?
Că[ci], cu adevărat, nu numai cu psalmi și cu cântări de veselie trebuie să prăznuim o facere de bine ca aceasta [a lui Dumnezeu], ci și mai presus de fire. [Pentru că trebuie] să facem un lucru de mare bucurie și de veselie, [prin care] să prăznuim din destul.
Și, pentru ca să nu fie bucuria și veselia noastră în deșert, trebuie să cunoaștem cu ochii sufletului prăznuirea clipei de față. [Și aceasta], pentru ca să nu ne zică și nouă Prorocul: „Uliul pe cer a cunoscut vremea sa, turtureaua, rândunica și barza au cunoscut vremea venirii lor, dar poporul Meu n-a cunoscut judecata lui Dumnezeu” [Ier. 8, 7][2].
Că[ci] urât lucru ar fi și necuvios, ca păsările să cunoască vremea lor și după vremea aceea să știe să își schimbe locașurile lor, dar noi să nu cunoaștem vremurile cele rânduite de Sfânta Biserică spre mântuirea sufletelor noastre. Căci precum trupurile celor vii [au nevoie], tot la fel și sufletele au nevoie de schimbarea vremurilor. Că faptele bune, cele de multe feluri, de multe vremuri au nevoie ca să sporească.
Lucru care, înțelegându-l Biserica noastră, ca o maică dulce și iubitoare de fii, pururea priveghează și se roagă pentru noi.
Și ea a rânduit schimbarea vremurilor, pentru ca prin această schimbare de vremuri, să se schimbe nu numai urârea lucrurilor celor sufletești – care lucru ne-a stricat mult [sufletele] –, dar ne îndeamnă și spre faceri de bine și spre cuvântări dumnezeiești. Că pentru aceea, toată această vreme care este de la Duminica intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim [și] până în ziua Patimilor, Biserica noastră a rânduit ca să fie zile ale canonisirii și ale pocăinței. Iar din ziua aceea[3], până la Paști, [să fie zile] ale întristării și ale amărăciunii [sufletești]. [Pe când], de la Paști [și] până la Rusalii, [să fie o] vreme a bucuriei și a veseliei duhovnicești. [Că]ci acele taine le-a rânduit Dumnezeu ca în aceste vremuri să se săvârșească, pentru a face firea omului ageră și ne îndeamnă să înmulțim faptele cele bune.
Iar acum, pentru ce e vremea aceasta sau ziua intrării Domnului nostru în Ierusalim? Căci vă puteți întreba: dar ce vrea să zică Biserica cu această vreme? Sau ce dorește [ea] de la noi?
[Și Biserica] dorește [ca în] vremea aceasta [să avem] cugetul cel bun al sufletului nostru către Dumnezeu, [către] Mântuitorul nostru. [Ea] dorește dreptatea [pe pământ], dorește dragostea cea adevărată [între oameni], dorește [să-I aducem lui Dumnezeu] slavă din inimă smerită.
Pentru că toată mântuirea omului este de la Dumnezeu. Și [pentru că] omul nu putea să vină către Dumnezeu, [de aceea] Dumnezeu S-a milostivit și a venit la om.
Iar de veți întreba, de ce a venit, [acestea vă spun:] venit-a, după cum El Însuși spune, ca să caute și să mântuiască pe cel pierdut [Mt. 18, 11; Lc. 19, 10]. Căci a venit ca să arate lumina celor ce erau în întuneric și [care] ședeau în umbra morții [Mt. 4, 16]. A venit ca să-i mântuiască pe cei robiți și pe cei rătăciți să-i aducă pe cale și pe cei străini la moșiile lor și pe cei morți să îi învieze spre viață și pe vrăjmașii și pizmașii lui Dumnezeu să-i împace cu Dumnezeu Tatăl, și, făcându-i părtași Duhului Sfânt, să-i facă moștenitorii Împărăției Sale. Venit-a, așadar, [pentru ca să fie] robilor răscumpărare, morților înviere și viață, bolnavilor doctor și rătăciților calea cea dreaptă.
[Căci], luând Dumnezeu trup, a mers după cel care fugise de El. [Pentru] că fugise de la binele cel mare. [Fiindcă] omul cel orb și nebun într-atât [de mult căzuse], încât nu îl putuse întoarce niciun glas al strigării prorocești, pentru ca să se întoarcă de pe calea rătăcirii.
De aceea S-a întrupat Însuși Dumnezeu [și] S-a apropiat de cel ce fugea [de El], [pentru] ca să-l întoarcă către Sine. Despre care lucru [ne] învață Apostolul atunci când zice, că Domnul Hristos nu a luat [trup] de la Îngeri, ci sămânța lui Avraam a luat [Evr. 2, 16]. Și El a primit [firea noastră], după cum cineva prinde pe unul dintre vrăjmașii lui, și, în loc să îl omoare, și-l face lui fiu și moștenitor în casa sa.
Căci astfel a primit și Mântuitorul nostru sămânța lui Avraam. Iar dacă vei vrea să înțelegi, în puține cuvinte, pentru ce a venit, ascultă ce spune Prorocul Isaia[s]: „Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să-i vindec pe cei zdrobiți cu inima, să propovăduiesc celor robiți iertare și orbilor vedere; [căci] a chema Domnului ai primit, ca să mângâi pe tot cel necăjit și să pui tărie tuturor acelora ce plâng în Sion și ca să le dau lor coroană pentru cenușă, untul veseliei pentru suspine, haina bucuriei pentru întristare” [Is. 61, 1, 3].
Însă ce este mai dulce decât cuvintele acestea? Ce e mai frumos și mai de iubit? Căci Hristos a fost trimis de la Dumnezeu Tatăl spre a săvârși aceste faceri de bine. [De aceea trebuie] binecuvântată venirea Lui în lume și trebuie binecuvântat și Acela care L-a trimis pe El la noi. [Trebuie] să fie binecuvântat Acela ce vine [la noi], a Cărui facere de bine, astăzi, cu glasuri strigând, pruncii o propovăduiesc. [Căci ei au spus:] „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului! Osanna întru cei de sus!” [Mt. 21, 9; Mc. 11, 9-10; In. 12, 13]. Care cuvinte, nu numai astăzi, ci în toată viața noastră, limbile și gurile noastre ar trebui să le grăiască.
Pentru că aceasta este taina pe care Biserica noastră începe a o prăznui astăzi. Și [pentru aceasta] ne arată nouă vaietele, plânsurile, suspinele și dorirea Părinților celor din legea veche, care așteptau cu dor venirea lui Hristos. Precum le spune și El Ucenicilor Săi: „Fericiți sunt ochii voștri care văd ce vedeți; că adevăr [vă] zic vouă: mulți împărați și Proroci au vrut să vadă ce vedeți voi și n-au văzut și să audă ce auziți voi și n-au auzit” [Lc. 10, 23-24]. Căci aceștia toți au luat numai făgăduința acestei faceri de bine, dar nu și moștenirea [Evr. 11, 39-40], precum ne spune Apostolul. Prin credință au murit toți aceia, neprimind făgăduința, ci privind-o [numai] de departe.
Și frumos grăiește cel care o privește! Căci aceia au fost ca unii care văd un lucru foarte iubit de departe, dar nu au putut să ajungă la el. Dar cei care îl văd cu ochii lor, îl doresc și cu cugetul și cu sufletul lor privindu-l. Lucru pe care l-a făcut și acel Sfânt Patriarh, care murind cu mulți ani înainte de Hristos, zicea: „Mântuirea Ta voi aștepta, Doamne, și oasele mele se vor odihni întru nădejde”.
Pentru acest lucru, mie mi se pare că Părinții cei de demult au fost asemenea celor care sunt învăluiți de furtună și văd lumina în depărtare, într-un loc în care își pun nădejdea. Și spre locul acela se silesc să ajungă ei, care sunt învăluiți. Și adesea caută cu ochii către acel loc și îl privesc și își îndreaptă pânzele spre într-acolo. Căci cuprind acel loc cu ochii și cu sufletul lor.
Căci Părinții noștri cei de demult și-au întors ochii către Lumina cea adevărată, către Domnul nostru Iisus Hristos. [Către Cel] care, cu lumina Sa, a stricat umbra și întunericul lumii [acesteia]. [Către Cel care], cu smerenie, Și-a întins mâinile Sale. [Căci El a venit] spre cei care, cu tot cugetul lor, Îl doreau, fiindcă doreau să vină cât mai degrabă [la noi], strigând cu Prorocul: „Degrabă să ne ia pe noi, pe dinainte, milele Tale, Doamne, că ne-am supărat foarte”. Spre care strigare îi îndemna și Prorocul Isaia, de Dumnezeu cuvântătorul, zicând: „Care vă aduceți aminte de Dumnezeu nu tăceți și nu fiți muți, până când va pune lauda Ierusalimului pe pământ!”.
[Și] într-alt loc zice: „Pentru Sion nu voi tăcea și pentru Ierusalim nu mă voi odihni, până când va ieși ca lumina Dreptul lui și Mântuitorul lui ca o făclie aprinsă” [Is. 62, 1]. Adică, pentru marea dragoste cu care iubesc Biserica și adunarea celor credincioși, nu voi tăcea și nu mă voi odihni, ci de-a pururea, cu rugăciunile mele, voi striga către urechile milostivirii dumnezeiești, până când Îl va trimite pe Dreptul Acela, pe Care toate neamurile Îl doresc, Care va fi ca răsăritul soarelui și ca făclia cea aprinsă [în] întunericul lumii, Care îl va strica, și Lumina cea adevărată. Adică lumina cunoașterii lucrurilor dumnezeiești. Căci El va arăta ochilor oamenilor celor muritori cele făgăduite. Căci precum a făgăduit, așa a și săvârșit. [Iar Prorocul Isaia] a scos din adâncul inimii lui, cu căldură [duhovnicească], cuvântul acesta: „Rourați cerurilor de sus și norii să plouă Dreptul, să se deschidă pământul și să arate pe Mântuitorul!” [Is. 45, 8].
Ce spui Prorocule? Ce dorești? De ce dorești ca să iasă din cer și dintre nori Cel Drept? Cum spui pământului ca să-L arate pe Mântuitorul? Și cum poate cerul cu nori să Îl arate pe Cel Drept și[, la fel,] pământul să-L arate?
[Însă] amândouă sunt adevărate. [Căci El] din cer și de pe pământ, în același timp, S-a ivit. Din cer, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, [iar], de pe pământ, pentru că este Fiul omului. Pentru aceea strig către cer și către pământ, pentru ca să ne arate nouă pe Dreptul și pe Mântuitorul Acela al lumii.
Așadar, aceste cuvinte, strigări și dorințe ale Sfinților Părinți, Biserica ni le arată întru această vreme, ca fiind cele făgăduite mai înainte de noi, iar nouă ne dă mila Sa. Căci ce doreau Sfinții Părinți, noi avem; și ce milă așteptau ei, pe noi [aceasta] ne-a întâmpinat; și ce priveau ei de departe, noi, astăzi, zicem [împreună] cu Evanghelistul: „Care era dintru început, care am auzit, care am văzut cu ochii noștri, care am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții, pe Acela Îl vestim și vă mărturisim vouă viața cea veșnică, Care a fost la Părintele, iar acum S-a arătat” [I In. 1, 1-2]. A Cărui arătare atâta bucurie ne aduce nouă, încât o întrece pe aceea pe care au avut-o Părinții cei Sfinți, cei de demult. [Și] a Cărui așteptare cu drag și cu dorire, mă îndeamnă să spun acest cuvânt: „Sărută-mă pe mine cu sărutarea gurii Tale” [Cânt. Cânt. 1, 1]. Căci toți câți erau în Duhul, cu duhul [lor] cunoșteau câtă milă avea să se reverse de pe buzele Aceluia.
Căci dorind [Sfântul Salomon, Împăratul], să fie părtaș al unei bunătăți ca aceea, spune din tot sufletul ca [Domnul] să mă sărute pe mine cu sărutarea gurii Sale. Care cuvânt atât [de mult] face, ca și când ar spune: pe Moisi[s] nu-l aud că are limba greoaie, buzele lui Isaia sunt întinate, Ieremia nu știe a grăi, pentru că este prunc, și toți Prorocii au amuțit. [Pentru] că El Însuși [dorește] să-mi grăiască mie și să-mi deschidă voia Părintelui Său. Și vrea ca pe mine să mă învețe din interiorul meu. Căci preaiubita [Lui] ființă[4] pe mine mă înnoiește și râurile învățăturilor Lui fac în mine un izvor de apă mântuitoare întru viața cea veșnică [In. 4, 14].
Vedeți, așadar, fraților, ce taină mare prăznuiește Biserica noastră în această vreme! O taină pe care cei de demult, încă de la începutul lumii, au dorit [să o vadă] și n-au câștigat-o. Dar noi o avem în această vreme și [acum] o prăznuim. De aici, lesne se poate înțelege ce dorește de la noi această sfântă vreme: dorește [să avem] nevoința sfintelor rugăciuni, laude dumnezeiești [în gura noastră], mulțumire pentru binele pe care l-am primit de la Dumnezeu, să dăm milostenie, să postim, să ne împărtășim des cu Preasfintele Taine [ale Domnului], [să ne păstrăm] curăția sufletului. Căci toate acestea gătesc sălașul în inimile noastre, pentru a veni [în noi] Domnul. [De aceea, această vreme] ne îndeamnă spre faceri de bine.
Că[ci] cu aceste podoabe, [cu podoabele] faptelor bune, Îl cheamă logodnica pe iubitul ei Mire. [Și] Îi zice: Patul inimii mele [este] înfrumusețat, este [plin] cu florile doririlor dumnezeiești. Casa mea este [plină] de lemnele cele [bine]-mirositoare și nestricate ale facerilor de bine. [Pe ele este ea] întemeiată. Căci într-un astfel de sălaș și Mirele vine cu bucurie și rămâne acolo până când trece ziua și până când umbra se pleacă.
[Căci] spre prăznuirea acestor adevărate taine trebuie să-și rânduiască omul viața în toate zilele. [Iar] de nu vom face unele ca acestea, ce folos ne vor aduce nouă aceste sfinte zile?
Trebuie, așadar, ca noi să însoțim aceste zile și să ne nevoim spre prăznuirea intrării trupești a Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim și să ne pregătim spre ascultarea Patimilor Sfinției Sale. Ca [astfel] să putem striga și noi [împreună] cu tâlharul: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!” [Lc. 23, 42] și, cu moartea Sa, omorând moartea, să ne dăruiască [nouă] viața cea [mult] dorită. Amin.
[1] În LXX, la Zah. 9, 9, avem însă următorul text: „Bucură-te foarte, fiica Sionului! Vestește, fiica Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine ție drept și mântuind! El [este] blând și călare pe asin și pe mânzul cel tânăr [χαῖρε σφόδρα θύγατερ Σιων κήρυσσε θύγατερ Ιερουσαλημ ἰδοὺ ὁ βασιλεύς σου ἔρχεταί σοι δίκαιος καὶ σῴζων αὐτός πραῢς καὶ ἐπιβεβηκὼς ἐπὶ ὑποζύγιον καὶ πῶλον νέον]”.
[2] În LXX avem următorul text la Ier. 8, 7: „Și barza, în cer, a cunoscut vremea ei, turtureaua și rândunica, vrăbiile câmpului, au păzit vremurile intrărilor lor, dar poporul Meu nu a cunoscut judecățile Domnului [καὶ ἡ ασιδα ἐν τῷ οὐρανῷ ἔγνω τὸν καιρὸν αὐτῆς τρυγὼν καὶ χελιδών ἀγροῦ στρουθία ἐφύλαξαν καιροὺς εἰσόδων αὐτῶν ὁ δὲ λαός μου οὐκ ἔγνω τὰ κρίματα κυρίου]”.
[3] În care ne spovedim.
[4] Se referă la primirea Sfintei Euharistii.
