Iubiții mei[1],

există niște demoni ai grabei care ne fac să nu luăm aminte la ceea ce citim, la ceea ce vedem, la ceea ce facem. Și dacă nu ne odihnim în ceea ce citim, în ceea ce vedem și în ceea ce facem, nu putem avea pacea și blândețea necesare pentru a asculta, a primi și a face voia lui Dumnezeu.

Pentru că voia lui Dumnezeu trebuie primită cu inimă smerită, blândă, ascultătoare, acestea fiind realitățile interioare care nasc evlavia exterioară. Căci dacă nu avem smerenie în sufletul nostru, și dacă nu ne plecăm cu smerenie și cu umilință fără margini înaintea lui Dumnezeu, în taina inimii noastre, tot comportamentul nostru exterior nu are nimic de-a face cu evlavia. Pentru că evlavia văzută își are rădăcina în suflet, în raportarea noastră la Dumnezeu. Și dacă noi avem evlavie în sufletul nostru, adică o totală ascultare și plecare și urmare a voii lui Dumnezeu, atunci avem și în gesturile noastre exterioare. Adică atunci când ne închinăm, când facem metanii, când citim și cântăm în Biserică, când slujim la altar.

Pentru că virtuțile noastre sunt interioare. Ele sunt frumusețea noastră. Și în măsura în care vrem să folosim pe cineva sau să ne exprimăm evlavia noastră, virtuțile noastre transpar pe trupul nostru. Adică se văd în modul nostru de a merge, de a sta, de a vorbi, de a lucra, de a scrie.

Însă dacă nu avem nimic curat și sfânt în noi, ce se poate vedea de afară? Că suntem oameni săraci și goi de fapte bune.

Căci atunci când nu avem virtuți în noi, dar le mimăm, atunci suntem farisei. O patimă pe care Domnul a osândit-o, când a stat de vorbă cu intelectualii religioși ai lumii Lui.

Iar fariseismul lingvistic, adică a spune din gură ceea ce nu avem în inimă, e o realitate dureroasă a istoriei. E o realitate care are de-a face cu prezentul nostru, dar și cu trecutul nostru. Căci fiecare dintre noi ne-am fudulit la un moment dat, sau poate încă mai facem acest păcat, cu ceea ce nu eram. Ne-am lăudat cu ceea ce nu făceam. Ne-am dat grande la apă mică. După care am avut un gust amar…Căci, în afară de o imagine falsă în alții, n-am câștigat nimic. Căci ce poți câștiga mințind despre tine însuți? Tu nu ești mai mult, după ce minți că faci multe. Tu nu devii mai citit, atunci când minți că citești zilnic cărți. Și nu poți să te lauzi cu lucruri citite la alții, pentru că ele nu au realitate în tine. Ele au realitate în ființa ta, când tu începi să lucrezi poruncile lui Dumnezeu. Împlinirea poruncilor Lui începe binele din noi, din noi toți.

Dar pentru ca binele să înceapă în noi și să crească, trebuie să împlinim, după puterea noastră, toate poruncile lui Dumnezeu în același timp. Iar pentru ca să știm poruncile Lui, trebuie să citim Dumnezeiasca Scriptură și pe Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii. Pentru că avem nevoie nu de o înțelegere literală a lucrurilor, ci de o înțelegere duhovnicească a ceea ce înseamnă a împlini poruncile Lui și, mai ales, avem nevoie să știm ce fel de realități nasc în noi poruncile Lui. Și avem nevoie să știm asta cu cea mai mare precizie, pentru ca să nu credem că împlinim poruncile lui Dumnezeu, dar, în realitate, să fim departe de acest deziderat al nostru.

Neoprotestanții, spre exemplu, apelează la literalitatea Scripturii și termină repede cu virtuțile. Pentru ei, a nu judeca, înseamnă a nu vorbi și a nu gândi de rău pe cineva. A nu desfrâna, iarăși după ce spune Domnul în Scriptură, înseamnă a nu dori sexual pe cineva în inima ta și a nu te culca cu cineva. A fi milostiv înseamnă a da din ale tale celor care nu au.

Și văd virtuțile ca fiind disparate, nespunând nimic despre ce fel de urmări trebuie să aibă împlinirea virtuților. Adică cum se schimbă, la propriu, omul care le face.

Și ca ei gândesc mulți dintre ortodocșii noștri, care nu știu că noi, ortodocșii, avem o literatură duhovnicească foarte bogată în ceea ce privește înțelegerea duhovnicească a poruncilor Lui și a consecințelor împlinirii lor în viața noastră.

Însă, dacă citești cărțile duhovnicești ale Bisericii, pe cele care se ocupă cu explicarea consecințelor practice ale virtuților în noi înșine – adică despre cum ajungem noi să ne curățim de patimi, despre cum arată curățirea de patimi, despre cum ajungem noi la vederea slavei lui Dumnezeu și la luminare, și, apoi, cum continuăm zilnic să înaintăm în îndumnezeirea personală, în sfințirea noastră –, înțelegi că acest a împlini poruncile lui Dumnezeu are urmări foarte personale, ontologice. Pentru că noi devenim alții, niște oameni duhovnicești, dacă împlinim cu adevărat voia lui Dumnezeu, adică poruncile Lui.

Și toți Sfinții Bisericii au început prin a se curăți de patimi, prin a căuta să vadă slava lui Dumnezeu în mod extatic și să crească zilnic în sfințenie, și, în acest traseu personal al lor de înduhovnicire, au scris și teologie. Nu toți Sfinții au scris teologie, dar fiecare Sfânt al Bisericii a trăit teologic.

Iar teologia pe care ei au scris-o a fost despre drumul personal al sfințirii lor, a fost o teologie dogmatică, cu referire la dogmele și învățătura Bisericii, a fost o teologie liturgică, una imnologică sau una holistică, care le cuprinde pe toate.

Și fără aceste explicații sfinte ale Sfinților Bisericii, noi nu putem începe și nici continua în mod real viața noastră duhovnicească. Pentru că ei ne spun cum începe viața duhovnicească, ce se petrece în cadrul ei, cum ne transfigurează viața cu Dumnezeu. Căci viața duhovnicească nu înseamnă „o viață din când în când cu Dumnezeu” ci înseamnă a trăi nonstop împreună cu El, zi și noapte, clipă de clipă.

Dar pentru ca să afli despre cum începe viața cu Dumnezeu, trebuie să ai răbdare. Trebuie să înveți să rabzi. Să rabzi ispitele în timpul orelor de slujbă, să rabzi acasă, să rabzi oriunde și să te rogi oriunde. Să postești și să te rogi, să citești, să traduci, să cânți, să mergi în pelerinaje, să îți tocești coatele la masa de scris…

Pentru ce? Pentru ca să afli…în smerenie, în blândețe, în cuviință…ce vrea Dumnezeu să faci și să fii.

Între timp, mulți vor considera că pierzi timpul. Ei, în comparație cu tine, sunt „activi” și nu contemplativi. Te vor ironiza. Te vor minimaliza. Te vor exclude din cercul lor pentru apetența ta pentru religiozitate.

Însă, dacă te vei lăsa învățat de Dumnezeu prin Sfinții Părinți, prin cultul și viața Bisericii și prin lucrurile care se vor petrece în viața ta, vei ajunge nu numai să înțelegi ce înseamnă a împlini poruncile lui Dumnezeu, ci și să vezi consecințele lor îndumnezeitoare în tine însuți.

Dar pentru a ști ce înseamnă a împlini poruncile lui Dumnezeu trebuie să citești Scriptura, să citești Filocaliile traduse de Părintele Stăniloae, să citești Patericele, să citești cărțile de cult ale Bisericii, să citești dogmele și canoanele Bisericii, să citești Viețile Sfinților. Acum ele sunt în română, sunt în foaie, le găsiți și online.

Și pe cât veți citi ceea ce aveți în română, trebuie să vă apucați să învățați limbi străine: engleza, franceza, germana, italiana etc., dar, mai ales, limbi vechi, și, în primul rând, greaca, latina și ebraica. Pentru că aveți nevoie să vă verificați cunoștințele primite în limba română. Trebuie să mergeți în cele din urmă la surse, pentru ca să vedeți cum arată Scriptura, cum arată Părinții, cum arată Slujbele Bisericii, cum arată Sfinții Părinți în originalul grec, latin, ebraic, slavon, siriac etc.

Pentru că, a cunoaște cum să ne nevoim și care sunt consecințele interioare ale nevoinței ortodoxe e problema centrală a vieții ortodoxe și nu o problemă de 5 minute.

Tocmai de aceea am spus că literalismul nu ne ajută cu nimic la înțelegerea esenței Scripturii, ci Scriptura o înțelegem cu ajutorul prea iubitor al Sfinților Lui. De aici nevoia continuă de a traduce noi pagini din Sfinții Părinți. Căci, cu fiecare Sfânt Părinte al Bisericii tradus în limba noastră, crește înțelegerea reală a modului cum să ne sfințim viața.

Acesta e motivul pentru care Părintele Dumitru Stăniloae și-a dedicat viața traducerilor patristice, pe lângă scrisul teologic. Pentru că el a înțeles că nu putem rămâne la o raportare literalistă, exterioară la Scriptură, și ni i-a tradus pe Sfinți, pentru ca să avem modul lor profund de a privi Scriptura și viața duhovnicească a Bisericii. Prin cărțile Sfinților, el și ceilalți traducători teologici ai secolului al 20-lea și cei ai secolului nostru au vrut și vor să ne introducă în mijlocul cugetării și al împlinirii voii lui Dumnezeu. Pentru ca să ne aprindem inima de la lumina lor și să dorim și noi același lucru: să trăim cu Dumnezeu nonstop. Căci asta înseamnă viață duhovnicească! Asta înseamnă viața Bisericii!

Da, cărțile Bisericii au rolul de a ne aprinde sufletul și de a ne îndruma pas cu pas în viața duhovnicească! Ele trebuie să devină cugetarea noastră. Și dacă devin cugetarea noastră, ele vor deveni și faptele noastre. Pentru că nu vom vrea să fim goi de fapte bune. Ci, dacă citim ce trebuie să facem, vrem să și trăim ceea ce citim și să ne umplem, cu totul, de trăirile dumnezeiești, care sunt consecințele împlinirii poruncilor Lui.

Și când spunem că viața Bisericii e divino-umană, așa și este! Pentru că cei care trăiesc duhovnicește în Biserică, dumnezeiește, simt, deopotrivă, ca oameni și prin ceea ce le dă slava lui Dumnezeu să trăiască, că Biserica e viața cu Dumnezeu, că ea e divino-umană, pentru că ne umplem de slava dumnezeiască a Dumnezeului nostru treimic.

Și când citim Scriptura, când citim Părinții, când citim cultul Bisericii ca oameni duhovnicești, le citim împreună cu Dumnezeu și înțelegerea lor, de fiecare dată, e o bucurie și o împlinire copleșitoare. Pentru că citim, în fapt, consecințele vieții cu Dumnezeu, cum arată mântuirea noastră.

Tocmai de aceea, în a 4-a duminică din Postul Mare, avem ca efigie un Sfânt Părinte, pe care l-am pomenit luna trecută, pe 30 martie[2]. Căci pomenirea de azi a Sfântului Ioannis Climacos/ Scărarul [Ἰωάννης τῆς Κλίμακος][3] e pentru teologia lui duhovnicească. Adică pentru aceea în care ne confesează modul în care el a trăit poruncile lui Dumnezeu și, prin care, și-a sfințit viața.

Și cartea lui de teologie duhovnicească, practică, experiențială, se numește Scara Paradisului [Scala Paradisi][4]. Pe care o găsim, în română, în Filocalia 9[5], iar în greacă și latină în PG 88[6].

Însă Sfântul Ioannis a trăit viață monahală aspră, în ascultare de Părintele său duhovnicesc, pe muntele Sina/ Sinai, apoi a fost ales igumen al Sinaiului.

Iar însemnările sale teologice sunt, în mod fundamental, pentru cei care se retrag în isihie. Dar, dacă alegem ceea ce ni se potrivește, ceea ce se potrivește vieții pe care o ducem, cartea lui este o lumină sigură pentru noi.

Pentru că el discută foarte multe virtuți ale vieții duhovnicești, ale vieții ortodoxe. Astfel, el spune că avem nevoie de un Povățuitor în viața noastră duhovnicească, care să ne ajute să ne vindecăm de patimile noastre[7]. Și când vorbește despre Povățuitorul duhovnicesc, Sfântul Ioannis vorbește despre ascultarea față de acesta. Pe care el o experimentase în viața lui.

Războaiele duhovnicești, ne spune el, sunt îngăduite de Dumnezeu, pentru ca să sporim repede în virtute[8], și ne atrage atenția ca să nu amestecăm nevoința noastră cu slava deșartă, adică cu dorința de a ne arăta viața noastră interioară oamenilor[9].

Sfântul Ioannis numește înstrăinarea pentru Dumnezeu „adânc de tăcere”[10]. Pentru că în tăcerea inimii noastre trebuie să ne rugăm Domnului. Și el numește înstrăinarea pentru Dumnezeu drept mamă a despătimirii[11]. Și despătimirea e totuna cu curățirea de patimi.

Când știm că dorul nostru pentru Dumnezeu e real? Când dorul de Dumnezeu stinge dorul de părinți[12]. Când dorul pentru Dumnezeu e mai puternic decât orice iubire anterioară a noastră.

Sfântul Ioannis Scărarul ne dă și o definiție a visului. El spune că visul este „mișcarea minții [care se petrece] în nemișcarea trupului”[13]. Tocmai de aceea visul are raționalitate. Însă demonii se folosesc de visuri pentru ca să ne înșele. Să ne facă să credem lucruri mincinoase despre noi înșine. Căci demonii slavei deșarte, ne spune Sfântul Ioannis, în vis, ne fac să ne credem „profeți”, arătându-ne cele viitoare[14].

Și, după cum vedem și în zilele noastre, întâlnim mulți oameni care sunt înșelați de demoni, dar ei cred că „au avut vedenii dumnezeiești”, că au primit „daruri dumnezeiești”, că sunt niște „aleși”. Pentru că viața lor și vorbele lor nu au nimic de-a face cu cuviința și cu profunda înțelepciune a oamenilor duhovnicești, care au, cu adevărat, experiențe mistice, duhovnicești.

A 4-a treaptă a Scării Sfântului Ioannis e ascultarea, pe care el o numește fericită și pururea-pomenită[15]. Ascultarea de Părintele duhovnicesc și, implicit, ascultarea de Dumnezeu.

Și pentru ca să își fundamenteze experiența sa duhovnicească, Sfântul Ioannis citează adesea din Scriptură, dar dă și exemple practice de sfințenie. Adică povestește despre diverși oameni care s-au mântuit.

Vorbind despre pocăință, Sfântul Ioannis Scărarul ne spune că ea este o extindere/ o prelungire a Botezului[16]. Pentru că se prelungește în ea harul Botezului. Iar noi trebuie să ne plângem toate păcatele pe care le-am făcut după Botezul nostru, pentru că prin ele am încălcat făgăduințele noastre cele sfinte făcute atunci.

Căci chiar dacă nașii le-au făcut în locul nostru, chiar dacă ei s-au lepădat în locul nostru de Satana și de toate păcatele lui, ei au făgăduit acestea pentru noi. Căci noi aveam nevoie de această făgăduință pentru ca să fim oameni noi, renăscuți prin Botez.

Sfântul Ioannis Scărarul numește pomenirea morții drept „moarte zilnică”[17], pentru că murim de fiecare dată când acceptăm că vom muri, iar despre „izvorul lacrimilor” de după Botez, el spune că e mai mare decât Botezul, pentru că el ne curățește de păcatele de după Botez[18].

Când vorbește despre blândețe, el spune că este „starea nemișcată a sufletului”, fie că suntem necinstiți, fie că suntem lăudați[19]. Iar pentru asta nu ne putem forța trupul pentru ca să fim „blânzi”, pentru că blândețea este o harismă dumnezeiască dobândită în urma curățirii de patimi. Pentru că noi, cu totul, devenim duhovnicești atunci când ne curățim de patimi, având virtuțile drept binele interior al vieții noastre.

Și putem continua foarte mult în acest fel, arătând cât de plină de experiență e Scara Sfântului Ioannis Scărarul. Însă, dacă o vom citi cu atenție, alături de multele cărți ale Sfinților Părinți, ne vom da seama că nu știm nimic despre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și despre virtuți. Lucru care, mai înainte, părea „gata înțeles” pentru literaliști.

Numai că viața duhovnicească expusă în Scriptură și în Viețile Sfinților nu are nicio noimă pentru noi, dacă nu o înțelegem cu ajutorul cărților duhovnicește de tipul celor tipărite în Filocalie.

De aceea am afirmat adesea că Scriptura și cărțile Părinților și întreaga Tradiție a Bisericii nu se pot înțelege decontextualizat.

Adică ele nu se pot scoate din Biserică, pentru ca să fie gândite în indiferență față de viața duhovnicească a Bisericii.

Un eterodox nu poate înțelege cu adevărat cărțile Bisericii, pentru că nu trăiește duhovnicește. Înțelegerile lui sunt firave, nu îi dau încredințare, nu îl fac să se nevoiască cu adevărat.

Numai când intri în Biserică prin Botez și ești condus, în mod duhovnicește, de un Părinte duhovnicesc, și te nevoiești pe fiecare zi pentru curățirea ta de patimi, toate cărțile Bisericii încep să ți se deschidă, să le înțelegi. Pentru că harul lui Dumnezeu e cel care ne luminează, pe măsura creșterii noastre duhovnicești, ca să le înțelegem pe cele potrivite nouă.

De aceea îl pomenim și azi pe Sfântul Ioan Scărarul, pentru că postul nostru este duhovnicesc și nu trupesc. El nu ne aduce, în primul rând, o pierdere în greutate, ci ne aduce bogăție de har și de curățire dumnezeiască.

Și pomenirea lui e după duminica Crucii, pentru că Crucea e cea care a născut viața duhovnicească în noi. Pentru că Crucea, pentru noi, e harismatică, e întăritoare în nevoința noastră, e sfințitoare.

Evanghelia de azi [Mc. 9, 17-32] ne amintește că există demoni, care intră în oameni și îi fac să fie muți și surzi [Mc. 9, 25] la cele bune. Dar, în același timp, că demonii aceștia nu ies din noi decât numai „în rugăciune și [în] post [ἐν προσευχῇ καὶ νηστείᾳ]” [Mc. 9, 29, BYZ]. Pentru că trebuie să ne nevoim pentru păcatele noastre, ca nevoința să ne umilească sufletele și astfel să ne supunem lui Dumnezeu întru toate.

Căci rugăciunea și postul sunt două pensule  duhovnicești, alături de multe altele, ale Bisericii, prin care pictăm în noi icoana lui Dumnezeu. De aceea avem nevoie de fiecare pensulă și de fiecare culoare duhovnicească pentru icoana noastră. Pentru că toate ne sunt necesare în demersul nostru duhovnicesc.

Așadar, iubiții mei, în a 4-a duminică din Postul Mare, mesajul Bisericii e acesta: nevoința noastră trebuie să fie duhovnicească, trebuie să fie sfințitoare!

Postul și rugăciunea noastră nu sunt făcute de ochii lumii, ci pentru ca să ne curățim interior.

Noi avem nevoie de ele, de toate virtuțile lui Dumnezeu, pentru că ele ne vindecă interior. Căci niciuna dintre virtuți nu e pur estetică, ci e ontologică. Ele ne schimbă interior, ele ne înfrumusețează cu adevărat, pentru că harul lui Dumnezeu e cel care ne înnoiește continuu.

Așa stând lucrurile, să ne nevoim frumos pe mai departe! Să facem din viața noastră un șantier continuu deschis pentru Dumnezeu, în care să lucrăm la înnoirea noastră interioară!

Și așa să pășim către Paști!

Pentru că Paștiul adevărat e trecere de la robie spre libertate, este ieșire din Egipt, e mergere prin Marea Roșie cu picioare vesele, pe uscat, e aflarea faptului că El este Domnul. Că El e Domnul nostru. Adică Cel care Se îngrijește de noi pururea.

Și Cel care Se îngrijește de noi e Cel care S-a coborât la noi și a trăit cu noi, dar care Se coboară mereu la noi. Pentru că fără El nu putem face nimic [In. 15, 5].

De aceea, să aducem slavă și cinste Dumnezeului nostru treimic, pentru că a binevoit a mântui neamul omenesc! Să Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că ne-a adus întru existență, că ne poartă de grijă și că ne mântuiește în fiecare zi!

Să așteptăm de la El tot lucrul cel bun și nu de la oameni! Pentru că oamenii promit multe și fac puține, pe când Dumnezeu e adevărat în toate cele ale Lui.

Căci Lui I se cuvinte toată cinstea, slava și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 7 aprilie 2016, zi de joi, însorită.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/m/3/d/30/sxsaintlist.aspx.

[3] Ibidem.

[4] Cf. PG 88, col. 631-632.

[5] A se vedea: https://archive.org/stream/Filocalia/filocalia-09#page/n1/mode/2up.

[6] Idem: https://books.google.ro/books?id=55TYAAAAMAAJ&redir_esc=y&hl=ro.

[7] Filocalia românească, vol. 9, ed. 1980, p. 49/ PG 88, col. 636.

[8] Filocalia românească, vol. 9, ed. cit., p. 57.

[9] Filocalia românească, vol. 9, ed. cit., p. 63/ PG 88, col. 655-656.

[10] Idem, p. 67/ PG 88, col. 664.

[11] Idem, p. 68/ Ibidem.

[12] Idem, p. 72/ PG 88, col. 668.

[13] Idem, p. 75/ PG 88, col. 669.

[14] Idem, p. 76/ Ibidem.

[15] Idem, p. 77/ PG 88, col. 677.

[16] Idem, p. 136/ PG 88, col. 764.

[17] Idem, p. 156/ PG 88, col. 793.

[18] Idem, p. 166/ PG 88, col. 804.

[19] Idem, p. 186/ PG 88, col. 828.

Did you like this? Share it: