Zi: 9 aprilie 2016

Cina cea de taină a reprezentat, pentru Nichita, o imagine fundamentală, la care a făcut trimitere și în alte poeme. O icoană a iubirii, a prieteniei și credincioșiei. „Eu rămân cu voi cei unsprezece”, ne comunică el (Ritual, din vol. Belgradul în cinci prieteni).

Se poate spune că Nichita a încercat să facă loc și poetului, la această Cină. De altfel, un Sfânt al zilelor noastre, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul[1], obișnuia să afirme: „Ca să devină cineva creștin trebuie să fie poet”[2].

Elegia a zecea este tot o artă poetică și ea continuă ceea ce autorul a început să spună în A șaptea elegie, și anume că nu trăiește pentru sine, ci „în numele” a tot ce există, neavând vreme „să mă gândesc/ la propria mea viață” și făcând „totul pentru a îmbrățișa,/ amănunțit, totul,/ pentru a pipăi nenăscutele priveliști”…

Așadar:

Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind

neauzul, nevăzul
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi și timpan,
cel dintre deget și limbă, –
cu seara mi-a dispărut simultan.

Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
vine mirosul, apoi liniște,
nu există nări pentru ce vine;

apoi gustul, vibrația umedă,
apoi iarăși lipsă,
apoi timpanele pentru leneșele
mișcări de eclipsă;

apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarnă-nghețată-a mișcărilor
mereu cu suprafața ninsă.

Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz și vedere,
de un fel de ochi, un fel de ureche
neinventate de ere.

Trupul ramură fără frunze,
trupul cerbos
rărindu-se-n spațiul liber
după legile numai de os,

neapărate mi-a lăsat
suave organele sferii
între văz și auz, între gust și miros
întinzând ziduri ale tăcerii.

Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat
de ochi-timpan, de papilă-mirositoare.
M-au călcat aerian
abstractele animale,

fugind speriate de abstracți vânători
speriați de o foame abstractă,
burțile lor țipând i-au stârnit
dintr-o foame abstractă.

Și au trecut peste organul ne-nveșmântat
în carne și nervi, în timpan și retină
și la voia vidului cosmic lăsat
și la voia divină.

Organ pieziș, organ întins,
organ ascuns în idei, ca razele umile
în sferă, ca osul numit
calcaneu în călcâiul al lui Achile

lovit de-o săgeată mortală; organ
fluturat în afară
de trupul strict marmorean
și obișnuit doar să moară.

Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană
închipuită între Steaua Polară
și steaua Canopus și steaua Arcturus
și Casiopeea din cerul de seară.

Mor de-o rană ce n-a încăput
în trupul meu apt pentru răni
cheltuite-n cuvinte, dând vamă de raze
la vămi.

Iată-mă, stau întins peste pietre și gem,
organele-s sfărâmate, maestrul,
ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.

Dacă în Elegia oului, a noua vorbea despre cum „sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/ senzația de ochi își caută o orbită”, discursul poetic dezbate, aici, problema unui organ nevăzut/ neinventat pentru un simț de nenumit.

Simțurile, senzațiile trupești și sufletești nu sunt îndestulătoare pentru a defini omul, pentru a-i caracteriza întreaga plajă de sentimente, înțelegeri și dorințe. Există lucruri profunde, care scapă receptărilor de tip senzorial.

Există vederi, mirosiri, pipăiri, auziri, gustări pentru care „nu există ochi”, pentru care „nu există nări”, nici alte organe de simț specifice.

Chiar specificitatea aceste simțiri aparte este nereperabilă, ea neputând fi numită decât prin construcții negative, apofatice: „neauzul, nevăzul/ nemirosul, negustul, nepipăitul” – în avanscena Necuvintelor.

În afara organelor de simț obișnuite – în afara trupului „strict marmorean”, de o frumusețe sculpturală, dar „obișnuit doar să moară” – , există un organ pentru nemurire, „ne-nveșmântat/ în carne și nervi, în timpan și retină”,  care este „la voia vidului cosmic lăsat”, întrucât nu există, nu are materialitate, nu a fost creat, dar „ și la voia divină”, întrucât poate exista, fiindcă poetul simte cum în el însuși „senzația de ochi își caută o orbită” pentru vederi inefabile, la fel și toate celelalte senzații ale unor organe încă neînființate.

Căci, dacă pentru cele materiale există organe de simț specifice, pentru cele spirituale trebuie să existe, de asemenea, organe de simț spirituale. Absența lor sau ne-simțirea lor doare, rănindu-l foarte mult pe cel care a început să simtă dorul de cele veșnice, dorința de a depăși suficiența majorității oamenilor care se complac în simțirile obiectuale ale lumii lor.

Așa încât, după cum spuneam, „opțiunea la real” a lui Nichita nu este deloc una pentru concretul despiritualizat.

E nevoie de ceea ce s-ar putea numi un organ abstract pentru lucruri abstracte, deși, după cum precizam puțin mai devreme, poezia lui Nichita, ca și cea a lui Dosoftei, nu este despre „mâhniri abstracte”.

De altfel, subtitlul Elegiei a zecea este: „Sunt”. O afirmație clară a existenței tocmai în virtutea a ceea ce simte că este mai presus de percepția comună.

Pe lângă faptul că sună arghezian, versul „Sunt bolnav de zid, de zid dărâmat” poate fi o aluzie la Efes. 2, 14 – despre care am mai vorbit, când am comentat A patra elegie[3] – sau la Mănăstirea Argeșului.

Steaua Polară, Canopus, Arcturus și Casiopeea sunt unele dintre cele mai luminoase stele sau constelații care strălucesc în emisfera nordică. Nu știu cât de mare a fost interesul lui Nichita pentru astronomie sau dacă a fost influențat de Eminescu în această privință, dar este foarte posibil.

Trimiteri evidente la Eminescu face Nichita atunci când vorbește despre stele și despre „cerul de seară” (deși numirea constelațiilor îi era mai degrabă proprie lui Cantemir, ca și un epitet precum „cerbos”), despre trupul „marmorean” sau când scrie versurile: „organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun căci el suferă/ de-ntreg universul”. Aici parafrazează sfârșitul Scrisorii IV:

…E același cântec vechi,
Setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;

Dar organele-s sfărmate și-n strigări iregulare
Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată.

Altfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultuoase și sălbatece pe strună,
Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…

Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!

După cum am explicat și altădată[4], termenul organ sau psaltirion traduce denumirea instrumentului muzical pe care îl foloseau vechii evrei, la care a cântat și Sfântul David. Dosoftei a transliterat termenul din greacă, în traducerea Psaltirii, și acesta a fost utilizat, mai departe, în poezia noastră, în sec. al XVIII-lea și al XIX-lea.

Astfel încât „organele sfărmate” ale „maestrului”, la Eminescu, se referă, alegoric, la instrumentul poetic, care se sfărâmă în el însuși, locul poeziei eterne („Carmen Saeculare ce-l visai și eu odată”) fiind luat de „setea liniștei eterne care-mi sună în urechi”.

Spunând că: „organele-s sfărâmate, maestrul,/ ah, e nebun căci el suferă/ de-ntreg universul”, Nichita a sesizat corect înțelesul versurilor eminesciene. Cu atât mai mult cu cât „maestrul” din Scrisoarea IV seamănă mult cu acel Orfeu din Memento mori, cu a lui „arfă sfărâmată”, după al cărui cânt, putem spune, se mișcă-„ntreg universul”[5].

La Eminescu, universul întreg are de povestit o nesfârșită…epica magna: „Și cuminți frunzele toate își comunică misteruri./ Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri,/ Crenge rele imitează pân’ și zgomotul de guri/ A cărărilor pierdute de pe valea cu izvoare. /…/ Cine are-urechi s-audă ce murmùr gurile rele/ Și vorbàrețele valuri și prorocitoare stele /…/ Cine-ascultă și nu-nstrună arfa-i de cântări bogată,/ Căci comori de taine-ascunde orice râu…Lunca ingrată/ De-ar șopti, viața-i toată n-ar sfârși de povestit” (Memento mori).

Universul întreg ar șopti viața-i toată, iar poetul ar înstruna arfa-i de cântări bogată, pentru că bogăția universului creat de Dumnezeu îi face poetului arfa bogată sau arfa lui este în acord cu întreg universul și cu șopotirea acestuia (un arhaism dosofteian pentru șoptire), care se opune vorbirii deșarte a oamenilor: „O, teatru de păpușă…zvon de vorbe omenești,/ Povestesc ca papagalii mii de glume și povești/ Fără ca să le priceapă…După ele un actor/ Stă de vorbă cu el însuși, spune zeci de mii de ori/ Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,/ Pân’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă” (Scrisoarea IV).

La fel, despre cosmosul din poezia lui Dosoftei spuneam, altădată, că „e o Șeherezadă în stare să povestească o mie și una de nopți numai despre minunile lui Dumnezeu”[6].

Dacă poetului i se sfărâmă „arfa” sau „organele”, atunci „aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…” (Scrisoarea IV). „De-ar fi aruncat în chaos arfa-i de cântări îmflată,/ Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/ Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut…” (Memento mori).

Sau, cum zice Nichita, „Dacă s-ar descuraja poetul/ ar cădea frunzele din copaci, – / și ramurile lor ar rămâne/ ca niște spânzurători./ Dacă s-ar descuraja poetul,/ femeile gravide/ n-ar mai naște,/ n-ar mai naște niciodată./ Dar, din grație și din grijă, poetul,/ din grație și din grijă,/ moare întotdeauna, întotdeauna,/ înainte de a se descuraja” (Artă poetică, vol. Opere impersonale).

În paranteză fie spus, în 1982 (când fuseseră redactate, deja, cam toate comentariile „revoluționare” despre poezia lui Eminescu – sau cele pe care le consideră astfel exegeza noastră), Nichita aprecia că „Eminescu încă nu și-a găsit criticul”[7]. De asemenea, ne mărturisește, despre sine, că „maturizarea” lui, ca poet, „a provenit din lectura absolut personală a operelor fundamentale”[8] ale literaturii române și universale, adică neinfluențată și necoincidentă cu opiniile criticii oficiale. Despre care, de altfel, el avea o părere foarte proastă, considerând că „moda de acum nu mai stă în «Epatez les bourgeois!», ci în «Epatez les critiques!»”[9].

Putem considera că rana și durerea poetului au, în continuare, legătură cu eminescianul „Unde voi găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”. Căci Nichita definea talentul poetic ca nefiind „vedere și auz”, ci „o tânjire a tuturor organelor omului, atât de despărțite între ele […] o tânjire de cunoaștere, o tânjire a simțurilor, tânjire a ideilor lui către perfecțiune”[10], ceva aflat „la vama dintre gândirea în imagini și gândirea în noțiuni […] așa cum tâmpla se află între ochi și timpan (s. n.)”[11].

Din acest motiv, probabil, închipuie sufletul ca pe o sferă – tânjind, adică, spre desăvârșire – pentru că „trupul cerbos…neapărate mi-a lăsat/ suave organele sferii /…/ Organ pieziș, organ întins,/ organ ascuns în idei, ca razele umile/ în sferă /…/ Mor de-o rană ce n-a încăput/ în trupul meu…dând vamă de raze/ la vămi”.

Trupul „strict marmorean” are ca singure elemente de neperisabilitate „legile numai de os”. Pentru el, sensibilitatea la cele nevăzute a sufletului este „călcâiul al lui Achile”.

Talentul sau harul poetic – pentru că tot Nichita spunea că „talentul nu este muncă, ci revelație”[12], fără a minimaliza însă rolul muncii – este cel care, într-un imaginar dialog cu poetul, îl învață faptul că nu există cunoaștere fără identificare, măcar parțială, cu ceea ce trebuie cunoscut:

„Dacă tu vrei să comunici cu un copac ar trebui ca un braț al tău să se facă ramură cu frunze și o ramură a copacului să se facă braț cu degete [ceea ce Nichita susține și în poemul Necuvintele, din volumul omonim, dar sugerează și aici: „trupul ramură fără frunze”, prin care indică incapacitatea de a cunoaște, cu adevărat, a senzorilor trupești]. Ar trebui să mori puțin ca om și să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva și să devină într-o parte a ei om.

Numai la această linie de cedare reciprocă a specificului [s. n.] poate exista comunicare. Eu sunt acel «nu știu ce», acel loc unde văzul se transformă întrucâtva în văz, ca să poată comunica între ele, eu sunt acel organ nemărturisit, de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustă nu gusturile, care miros nu mirosurile…”[13].

Nu e vorba de identificare panteistă cu lumea, ci de o cunoaștere mai substanțială, să-i zicem, mai presus de simpla receptare senzorială. E o contopire cu lumea din iubire, din dorința de a o îmbrățișa cât mai de-aproape, fără o confuzie sau o metamorfoză totală sau definitivă. Astfel încât, în acest dialog imaginar, poetul răspunde:

„Eu te cunosc prin poezie, tocmai de aceea am inventat poezia, ca pe un organ al evoluției simțurilor omului. […] Goană după echilibru este trupul omului, imens pendul cosmic, bătând trecerea timpului din ce în ce mai iute. Iată-le, te compar cu viteza luminii, este o viteză la care orice lucru se transformă în lumină. Numai lumina, însă, elucidează lumina. Cunosc lumina și tind să mă transform în lumină”[14].

Talentul poetic este, în cele din urmă…lumină a revelației. Nichita a confesat faptul că „viziunea de ansamblu” a liricii sale este „compusă din revelații”[15].

Dar să ne întoarcem la poezie:

Iată-mă, stau întins peste pietre și gem,
organele-s sfărâmate, maestrul,
ah, e nebun căci el suferă
de-ntreg universul.

Mă doare că mărul e măr,
sunt bolnav de sâmburi și de pietre,
de patru roți, de ploaia măruntă
de meteoriți, de corturi, de pete.

Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai,
organul numit taur mi-a fost înjunghiat
de fulgerul toreador și zigurat
pe care tu arenă-l ai.

Organul Nor mi s-a topit
în ploi torențiale, repezi,
și de organul Iarnă, întregindu-te,
mereu te lepezi.

Mă doare diavolul și verbul,
mă doare cuprul, aliorul,
mă doare câinele, și iepurele, cerbul,
copacul, scândura, decorul.

Centrul atomului mă doare,
și coasta cea care mă ține
îndepărtat prin limita trupească
de trupurile celelalte, și divine.

Sunt bolnav. Mă doare o rană
pe care mi-o port pe tavă
ca pe sfârșitul sfântului Ioan
într-un dans de aprigă slavă.

Nu sufăr ceea ce nu se vede,
ceea ce nu se aude, nu se gustă,
ceea ce nu miroase, ceea ce nu încape
în încreierarea îngustă,

scheletică a insului meu,
pus la vederile lumii cei simple,
nerăbdând alte morți decât morțile
inventate de ea, să se-ntâmple.

Sunt bolnav nu de cântece,
ci de ferestre sparte,
de numărul unu sunt bolnav,
că nu se mai poate împarte

la două țâțe, la două sprâncene,
la două urechi, la două călcâie,
la două picioare în alergare
neputând să rămâie.

Că nu se poate împarte la doi ochi,
la doi rătăcitori, la doi struguri,
la doi lei răgind, și la doi
martiri odihnindu-se pe ruguri.

Avem aici o dezvoltare a ce înseamnă, pentru Nichita a suferi „de-ntreg universul”. Ce fel de rană și ce fel de durere este aceasta.

În această identificare, compătimire și suferință pentru tot ce există, îi urmează lui Eminescu, după cum el însuși a indicat. Nu mai avem în literatura română un alt poet de o asemenea amploare și ardoare a suferinței, ca cel care deplângea tot timpul că sâmburele existenței umane a ajuns să fie egoismul și că răul domină istoria umanității, și care: „Pân-în fund băui voluptatea morții/ Nendurătoare” (Odă (în metru antic)).

Probabil că tot din același motiv îl aprecia la superlativ pe Bacovia, care, în opinia sa, „cristaliza la nesfârșit spiritul eminescian”[16].

Există, în versurile de mai sus, toate indiciile spre a înțelege că rana poetului nu e una superficială sau oarecare, nu este una personală, la modul egoist, sau strict poetică/ estetică („Sunt bolnav nu de cântece”). Ci o durere foarte profundă, care vizează atât realitatea imediată și toate lucrurile lumii („Organul numit iarbă mi-a fost păscut de cai,/ organul numit taur mi-a fost înjunghiat /…/ Organul Nor mi s-a topit”…etc), cât și lucruri mult mai grave sau fundamentale: „Mă doare diavolul și verbul /…/ Sunt bolnav. Mă doare o rană/ pe care mi-o port pe tavă/ ca pe sfârșitul sfântului Ioan/ într-un dans de aprigă slavă”.

O afirmație precum „Mă doare diavolul și verbul” poate fi tradusă, în sens creștin, ca o suferință atât pentru căderea diavolului, cât și pentru chinurile și moartea Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. De asemenea, în sens ortodox, Nichita consideră că  „rana” sa este una martirică, pentru că este provocată de suferința pentru lume: „pe care mi-o port pe tavă/ ca pe sfârșitul sfântului Ioan/ într-un dans de aprigă slavă”.

Referitor la „Sunt bolnav de numărul unu”…, poetul are o teorie personală:

„Dragă Titu, n-ai observat că, în matematică, numai cifra 1 are natură cantitativă? Sau, cum ar numi-o grecii, Epsilon, adică prima mărime peste nimic? 2, 3 și 4 nu sunt decât cantități ale calității lui 1. Și ce mizerie și cu fracțiile astea! Bunăoară, împărțirea la 2. Ca să vezi și dumneata, dragă prietene, cât de sucite și ireale sunt raporturile cantitative, împarte și dumneata cele 10 degete la 2! E posibil, seamănă încă a real. Împarte, după aceea, cele 5 degete, care au ieșit câștigătoare după împărțirea la 2, împarte-le tot la 2 dacă poți! Ce rezultat poate să-ți dea? Două degete și jumătate! Asta nu mai seamănă a nimic. Ferice de pădurarul care, tăind arborele secular, din greșeală își taie și un deget!”…etc[17].

Dar aceasta nu explică semnificația versurilor.

Inițial, Nichita ne spune, în versuri, că numărul unu nu se poate împarte/ împărți la două organe („două țâțe”, „două sprâncene”, „două urechi”, „două picioare”, „doi ochi”), ceea ce înseamnă că cele două organe umane de simț pot să nu aibă o percepție simetrică, unitară. Că simțurile materiale/ carnale pot înșela, după cum și două picioare ale aceluiași om pot alerga neuniform.

Simțurile sau dorințele umane comune au caracter dual/ fragmentar/ centrifug și ele nu caracterizează unicitatea omului și nici aspirația lui spre unitate, spre unire. Am văzut, mai sus, că Nichita ne-a vorbit despre „o tânjire a tuturor organelor omului, atât de despărțite între ele […] către perfecțiune”^[18].

Unirea/ unitatea omului întru perfecțiune este tot un deziderat teologic:

„Până când toți vom fi ajuns la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei plinirii [desăvârșirii] lui Christos” (Efes. 4, 13, Biblia 1939).

Poemul se încheie cu imaginea paradoxală a „doi martiri odihnindu-se pe ruguri”. Poate fi sau doar părea o simplă imagine poetică, o metaforă percutantă, șocantă, cu care Nichita să fi ales să-și încheie poemul.

Însă, în același timp, nu exclud faptul de a fi inspirată din textul unui martirologiu. Spre exemplu, în viața Sfântului Mucenic Codrat din Nicomidia, pomenit pe 10 martie, acesta fiind condamnat la moarte prin ardere pe un pat de fier așezat în foc, el „a intrat [singur] cu picioarele în foc, făcând semnul Crucii, s-a culcat pe acel pat înfocat și se odihnea pe dânsul ca pe un așternut moale”[19].

Pot să existe și alte pasaje similare în Actele martirice sau în alte hagiografii, eu am oferit doar un exemplu. Și înclin spre această decriptare, cu atât mai mult cu cât, mai înainte, a amintit despre „doi lei răgind”.

Așa încât, „bolnav de unu” înseamnă: a tânji după unitatea/ desăvârșirea omului.

---

[1] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Porfirie_Kavsokalivitul.

[2] Ne vorbeşte Părintele Porfirie, trad. din limba greacă de Ierom. Evloghie Munteanu, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 359-360.

[3] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/09/reintoarcere-la-nichita-17/.

[4] A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 558-559, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[5] A se vedea idem, p. 239-241.

Dar și comentariul meau de aici: Eminescu între modernitate și tradiție, op. cit., p. 330-333, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[6] A se vedea cartea mea Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 125-127, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[7] Cf. Antimetafizica, op. cit., p. 108.

[8] Idem, p. 295. [9] Idem, p. 87.

[10] Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, op. cit., p. 94.

[11] Idem, p. 95-96. [12] Idem, p. 53. [13] Idem, p. 94. [14] Idem, p. 95.

[15] Antimetafizica, op. cit., p. 259.

[16] Idem, p. 268. [17] Idem, p. 174.

[18] Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, op. cit., p. 94.

[19] Viețile Sfinților pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 167.