Am scris altădată despre L’invitation au voyage[1], căutând a înțelege începuturile modernismului în poezia europeană.

Aș vrea să continuăm discuția cu binecunoscutul poem Correspondances[2], pe care eu nu l-aș traduce prin Corespunderi sau Corespondențe, ci prin Împreună-răspunsuri, pentru sensul mai clar decât cel al termenului neologic prin care s-a tradus până acum.

Și nu numai traducerea titlului nu îmi place, dar nici traducerile care au fost oferite poemului în întregime, pentru că, toate, intuiesc și exprimă bine anumite idei, dar pe altele le ratează fatal, alterând grav înțelesurile sonetului baudelaireian.

Am observat, de asemenea, că traducerile noastre poetizează excesiv conținutul sonetului (prin prețiozitatea termenilor aleși), obturând franchețea și chiar elementaritatea expresiei poetului francez.

Desigur, e greu să traduci respectând configurația prozodică a poemului. Pe mine mă interesează însă, în primul rând, sensurile poemului, de aceea voi încerca o traducere cât mai acurată, pentru cine nu știe franceză, lăsând la o parte prozodia:

Natura e un templu în care piloni vii
Lasă câteodată să iasă cuvinte ne-nțelese;
Omul trece prin ea, prin păduri de simboluri
Care îl urmăresc cu priviri familiare.

Ca niște lungi ecouri care de departe se amestecă
Într-o întunecoasă și adâncă unire,
Largă ca noaptea și ca lumina,
Miresmele, culorile și sunetele își răspund.

Sunt miresme proaspete ca trupuri de copii,
Dulci ca oboaiele, verzi ca luncile,
– Și altele, alterate[3], bogate și biruitoare,

Având întinderea lucrurilor nesfârșite,
Ca ambra, moscul, smirna și tămâia,
Care cântă transfigurările[4] duhului și ale simțurilor.

Nu pot să nu observ că una dintre cele mai importante arte poetice (pre)simboliste este un poem întru totul creștin.

Faptul că „miresmele, culorile și sunetele își răspund” nu reprezintă o descoperire a unui curent literar modern, recte simbolismul.

În paranteză fie spus, Arghezi susținea, într-un articol din 1904, Vers și poezie, că simbolismul există de când lumea.

Răspunsurile sau împreună-răspunsurile (în limbajul liturgic al Bisericii se numesc antifoane) pe care le „cântă” împreună toate lucrurile din univers, prin miresmele, culorile și sunetele / glasurile lor, reprezintă o realitate remarcată de multă vreme, inclusiv în poezie, dar care cel mult n-a fost formulată în acest fel. Poeții romantici – Lamartine, Victor Hugo, Eminescu – s-au referit, e adevărat, mai mult la glasuri cosmice sau la un melos cosmic, prin aceasta negândindu-se propriu-zis numai la sunete.

De asemenea, în poezia lui Bolintineanu și Eminescu, la noi, bogăția și intensitatea miresmelor „transportă” duhul în pridvorul Edenului.

În Anatolida sa[5], Heliade al nostru exprimă ceva asemănător cu ceea ce spunea Baudelaire, deși Heliade nu dă semne că i-ar fi înțeles sau i-ar anticipa pe simboliști:

„S-aude-al picăturii încântătorul timbru/ Ca-adamantine coarde de vânt înfiorate;/ Fântâne, sorginți vergini, uniți susurul vostru/ Cu-a râului murmură, cu uietul cascadei,/ Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,/ Cu gravul flisv al mării ș-al valurilor muget,/ Pangosmie-armonie![6] /…/

Pe creștetul tău [al pământului] pune a munților coroană,/ Plini d-aur, de rubine, smeralde, iacinte,/ Safire, adamante, de-ntregile-ți tezauri./ Ai munților nalți cedri, dumbravele-ebenine /…/ Aromele lor toate — cosmeticele tale./ Dezvolte-se-orice-floare, răsfire-se mirosul /…/ Cântați, flori, bucuria și lăudați pe Domnul/ Pe idioma voastră, vă exalați profumul/ Spre ceruri ca tămâie. Formați sublime-acorduri,/ Armonie d-arome. /…/ Glorificați pe Domnul, c-aroma vă e imnul”…[7].

Pangosmia de sunete acvatice, tonurile adamantine ale harfei/ viorii codrilor, tezaurele de culori prețioase ale munților, aromele cosmetice ale dumbrăvilor/ pădurilor, idiomurile nenumărate de mirosuri florale, care se înalță ca o tămâie spre cer (de unde a luat Eminescu „văzduhul tămâiet”, în Călin…; tămâia fiind, aici, la Heliade și Eminescu, o chintesență a tuturor miresmelor, în vreme ce, la Baudelaire, a cincea esență rezultă din alterarea/ încărcarea celor patru: „ambra, moscul, smirna și tămâia,/ Care cântă transfigurările duhului și ale simțurilor”), toate formează, împreună, „sublime-acorduri”. Care, desigur… își răspund.

În mod evident, „Natura e un templu” cu „piloni vii” (am putea spune: „Ca-adamantine coarde de vânt înfiorate”), din care ies „cuvinte ne-nțelese”, în idiomuri necunoscute omului, dar care îi transportă/ îi transfigurează duhul și simțurile.

Heliade a avut mai puțin talent poetic…dar Baudelaire n-a făcut decât să exprime „simbolist” o credință de veacuri, cu o altă sensibilitate și în alt context.

Căci

„totalitatea lucrurilor aduse de Dumnezeu la existență prin creație se împarte în cosmosul inteligibil, alcătuit din ființe spirituale și netrupești, și în cosmosul acesta sensibil și corporal, țesut grandios din multe forme și naturi. Prin aceasta [, universul întreg] e ca un fel de altă biserică a lui Dumnezeu, nefăcută de mână [omenească], arătată cu înțelepciune de aceasta [Biserica văzută], care e făcută de mână. […]

Întreg cosmosul inteligibil se arată în întreg cosmosul sensibil în chip tainic prin formele simbolice, celor ce pot să vadă; și întreg cel sensibil există în cel inteligibil, simplificat în sensurile minții. În acela [inteligibil] se află acesta [sensibil], prin înțelesuri; iar în acesta acela, prin figuri [simboluri]”[8].

Baudelaire a spus „ceva nou” pentru cei care au uitat teologia Bisericii sau n-au știut-o niciodată. Pentru că li se pare că e „sub demnitatea lor” de critici sau oameni de cultură să pună mâna pe Filocalii sau să-i citească pe Sfinții Părinți.

Altfel însă, când nici prin minte nu te-aștepți, încep să le placă unora bisericile mici de lemn,  care erau blamate până de curând, pentru micimea lor în comparație cu catedralele occidentale, și în care L-au găsit pe Dumnezeu, pe Care, de obicei, nu Îl caută niciodată


[1] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/08/cantarea-cantarilor-si-poezia-moderna/.

[2] A se vedea: http://fleursdumal.org/poem/103.

[3] Cu sensul: amestecate. Adjectivul folosit de poet este „corrompus”, însă el nu indică deloc corupția. Baudelaire vorbește despre miresme simple și miresme uluitor de bogate, a căror încărcătură sau intensitate nu știe cum să o denumească, pentru că par amestecate, par mai multe la un loc într-o singură mireasmă („riches”: bogate/ încărcate). De aceea a spus: „corrompus”, alterate, care se schimbă unele în altele și se amestecă, transformate în ceva năucitor pentru simțurile omenești.

[4] Literal: mutările („les transports”).

[5] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Anatolida_sau_Omul_%C8%99i_for%C8%9Bele.

[6] A se vedea comentariul meu: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/28/anatolida-sau-rasaritul-lumii-3/.

[7] Idem:  http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/29/anatolida-sau-rasaritul-lumii-4/.

Aceste comentarii le-am introdus în cartea mea de aici: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 648-701, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note și două studii de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 16-17.

*

Continuarea articolului: aici.

Did you like this? Share it: