Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 6)

  ***

1. Comunismul românesc a fost socialism

În Statutul Partidului Comunist Român ni se spune că el este „partidul clasei muncitoare”[1] și că el „păstrează și continuă cele mai bune tradiții ale luptelor pentru libertate, pământ și independență națională conduse de Gheorghe Doja, Horia, Cloșca, Crișan, Tudor Vladimirescu și Niculae Bălcescu”[2]. Și acest partid își propunea pentru România „înfăptuirea socialismului și a comunismului”[3] la noi în țară. Care era diferența dintre ele? Era altceva socialismul, gândit de partid, decât comunismul?

Din aceeași pagină aflăm că socialismul românesc trebuie să însemne „făurirea unei societăți în care dispare exploatarea omului de către om”[4], dar, în același timp, că „scopul final” al partidului e acela de a înfăptui în România „o societate comunistă, în care întreg poporul este unit, nu mai există clase [sociale] și este asigurat principiul «dela fiecare după capacitățile sale și fiecăruia după nevoile sale»”[5]. Cu alte cuvinte: socialismul era văzut ca o fază de trecere spre comunism.

Activitatea partidului, ne spune Statutul, „se călăuzește după învățătura marilor luptători și cărturari Marx, Engels, Lenin, Stalin”[6]. Cei patru sunt oamenii care furnizează fundamentele ideologice ale partidului. Ale acestui partid care luptă „împotriva rămășițelor fasciste și ale reacțiunii”[7]. O sintagmă voalată, care îi desemnează pe cei care s-au opus ideologiei comuniste și au ajuns la pușcărie.

Ce vrea partidul pentru România? Să reclădească și să dezvolte economic țara, să îmbunătățească traiul oamenilor și să le ridice nivelul cultural[8]. Și din aceeași pagină aflăm că partidul se considera „un regim democrat”[9], care asigură independența și suveranitatea naționale, dorind să făurească o pace trainică[10] în România. El „luptă hotărât împotriva urii și a inegalității de rasă, împotriva șovinismului, […] [pledând] pentru înfrățirea între poporul român și naționalitățile conlocuitoare și pentru traiul pașnic și prietenesc între popoare [și] pentru solidaritatea internațională a celor ce muncesc”[11].

Tot în introducerea Statutului apare și sintagma „centralism democratic”[12], după care se călăuzea partidul.

Ajungeai comunist la 18 ani, dacă erai de acord cu politica partidului și îți plăteai cotizația de membru[13].

Și comunistul trebuia „să fie disciplinat și vigilent…un exemplu de conduită morală…[un om care trebuia] să-și ridice nivelul politic și cultural”[14], însă nu citind orice autor, ci „însușindu-și învățătura lui Marx-Engels-Lenin-Stalin”[15].

Dacă deveneai comunist, primeai „cartea de membru”[16].

În art. al 7-lea, când se vorbește despre structura partidului, revine sintagma „centralismul democratic”[17], dar apare și cuvântul congres[18], la plural. Organul suprem de conducere al partidului era Congresul PCR[19]. Apare și sintagma Comitetul Central[20]. Comuniștii trebuiau să lupte pentru unitatea partidului, fapt pentru care trebuiau să respecte disciplina de partid[21].

Ediția din 1965[22] a Statutului a fost adoptată de Congresul al IX-lea al partidului[23]. Iar aici se spune că Partidul Comunist Român este „detașamentul de avangardă” al clasei muncitoare[24]. Dar clasa muncitoare, numită „clasa conducătoare a societății, [este] în strânsă alianță cu țărănimea și în unire cu intelectualitatea și cu celelalte categorii de oameni ai muncii”[25]. Și cu toții se ocupă cu „construirea orânduirii socialiste[26]. Deci în 1965 eram în plină construire a socialismului, deși partidul se numea comunist.

Cei 4 ideologi ai partidului devin doi, fapt pentru care se vorbește doar despre Marx și Lenin[27].

Și ni se spune, din nou, că „scopul final al partidului este construirea societății fără clase [sociale] – societatea comunistă[28].

Conform ediției de față, comunistul era recrutat dintre „cei mai înaintați și mai activi oameni ai muncii”[29]. Se păstrează vârsta de 18 ani ca vârstă limită[30]. Dar cel care dorea să intre în partid trebuia să aibă două recomandări de la alți doi comuniști, care erau membri de partid de cel puțin 3 ani[31].

Sancțiunile pe care le puteau primi membrii de partid: mustrare, vot de blam, vot de blam cu avertisment, excluderea din partid[32]. Cine era exclus? Cel care lovea „în unitatea partidului, [cel care] pactizează cu dușmanii construcției socialismului, [cel care] este nesincer și înșală partidul, [care] divulgă secretul de partid și de stat”[33]. Însă în ce consta secretul de partid?

U.T.C. = Uniunea Tineretului Comunist[34]. Și UTCul era „organizația revoluționară a tineretului muncitor de la orașe și sate”[35]. Însă în ce consta revoluționaritatea uteciștilor? Ce făceau ei ca să fie revoluționari?

Ultimul punct al Statutului, al 63-lea, ne spune că modificarea Statutului se face „de către congres sau conferința națională a partidului”[36].

Și pentru că am apucat să fiu pionier comunist până în revoluție, trecem la Statutul pionierului.

Statutul pionierului e din 1967[37] și din el aflăm că pionierii români aveau între 9 și 14 ani[38]. Și organizația de pionieri, „alături de școală și familie”[39]fără Biserică, pentru că orânduirea socialist-comunistă era atee –, contribuia „la educarea și formarea tinerei generații”[40].

Și, ca pionier, erai educat „în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și al devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român”[41]. Mai pe scurt: erai ideologizat de către profesorii tăi de la școală.

Ce cultiva Organizația pionierilor în viața elevilor? „Cinstea, modestia, curajul și disciplina, prietenia și tovărășia…dragostea față de munca fizică și respectul pentru cei ce muncesc, răspunderea pentru păstrarea cu grijă a bunurilor obștești”[42].

Începând cu clasa a 3-a puteai deveni pionier[43]. Și erai acceptat „în mod sărbătoresc, sub faldurile drapelului patriei și ale drapelului Organizației pionierilor”[44], de al doilea steag neaducându-mi aminte deloc.

Însă trebuia să rostești un legământ, care avea următorul conținut:  „Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionierești”[45]. Sintagmele cheie, pe care le-am subliniat în textul legământului, având nuanță religioasă.

„Îndatoririle pionierului” sunt o mostră de perfecționism ideologic. Ele ne vorbesc despre statura morală pe care trebuia să o aibă viitorul comunist. Căci pionierul trebuia să își iubească patria[46] și să cinstească „trecutul glorios al României, tradițiile de luptă ale poporului nostru pentru libertate și independență națională”[47].

El trebuia să învețe cu sârguință, să iubească munca, să apere și să păstreze cu grijă bunurile obștești, să fie disciplinat, îngrijit și ordonat în viața lui[48].

Pionierul trebuia să fie modest, cinstit și drept, să spună mereu adevărul, să fie curajos și demn, să aibă încredere în sine și în oameni, să fie un bun coleg și prieten.

El trebuia să își iubească și să își ajute părinții, să își stimeze și să își asculte învățătorii și profesorii, să îi respecte pe cei în vârstă și să aibă grijă de cei mai mici, să iubească și să ocrotească natura, să caute și să cunoască „frumusețile și tainele ei”[49].

Pentru că ideologia comunistă preluase în mare parte teologia ortodoxă și o prezenta ca pe o educație socială, care nu are de-a face cu Biserica.

Partidul s-a gândit și la o deviză pentru pionier, pe care eu n-am auzit-o niciodată în viața reală: „Pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului – înainte!”. La care ar fi trebuit să se răspundă cu: „Tot înainte!”[50]. Iar glorie e în loc de slavă, pe care noi îl aveam și îl avem în cultul Bisericii.

Se precizează cum trebuie să arate uniforma[51]. Iar eu am avut șnur albastru deschis, ca locțiitor de unitate și, în același timp, și șnur galben, pentru că eram și comandant de detașament. Primite în mod festiv, în comunitate.

Cravata de pionier era roșie și trecută printr-un inel alb[52]. Aveam și insignă[53]. Iar în prima duminică a lunii iunie era Ziua pionierilor[54]. Aceasta fiind ultima informație a Statutului pionierului.


[1] Statutul Partidului Comunist Român, Ed. Partidului Comunist Român, 1945, p. 5.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 6. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 7. [6] Ibidem. [7] Idem, p. 8. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 9. [12] Idem, p. 10. [13] Idem, p. 13-14. [14] Idem, p. 15. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 17. [17] Idem, p. 18. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 19. [20] Idem, p. 20. [21] Idem, p. 30.

[22] Statutul Partidului Comunist Român, Ed. Politică, București, 1965, 111 p., 50 de bani.

[23] Idem, p. 5. [24] Idem, p. 7. [25] Idem, p. 7-8. [26] Idem, p. 8. [27] Ibidem. [28] Idem, p. 9. [29] Idem, p. 19. [30] Idem, p. 20. [31] Idem, p. 20-21. [32] Idem, p. 24-25. [33] Idem, p. 25. [34] Idem, p. 85. [35] Ibidem. [36] Idem, p. 109.

[37] Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România, Ed. Politică, București, 1967, 44 p., 25 de bani.

[38] Idem, p. 5. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Idem, p. 6-7. [42] Idem, p. 8-9. [43] Idem, p. 13. [44] Idem, p. 15. [45] Idem, p. 16-17. [46] Idem, p. 17. [47] Ibidem. [48] Ibidem. [49] Idem, p. 18. [50] Idem, p. 19. [51] Idem, p. 39. [52] Idem, p. 41. [53] Ibidem. [54] Idem, p. 44.

Did you like this? Share it: