Împreună-răspunsuri și corespondențe [2]
În introducerea sa la Mystagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul, din care am citat mai devreme, Părintele Dumitru Stăniloae atrăgea atenția
„asupra caracterului bisericesc al cosmosului, în concepția Sfântului Maxim, concepție care, pătrunzând în sufletul poporului român, a primit o formă atât de plastică în Miorița”[1].
Această concepție, Mircea Scarlat o considera transferată, apoi, poeziei lui Alecsandri, Miezul iernei[2]:
„în cazul în care Alecsandri n-a modificat substanțial textul folcloric al Mioriței, sugestia imaginării naturii ca biserică vine din finalul celebrei balade: «C-am avut nuntași,/ Brazi și păltinași,/ Preoți, munții mari/ Păsări lăutari/ Păsărele mii/ Și stele făclii»”[3].
Despre problema cine pe cine a influențat, în asemenea situații, ne-am pronunțat altădată. Opinia noastră este, în acest caz, că nu Alecsandri a impus baladei această concepție, considerând însă, în același timp, că nici el nu și-a însușit-o exclusiv din lectura acestei balade sau din folclor.
După cum am arătat cu alte ocazii, în cărțile noastre, imaginea cosmosului ca o biserică este vechi-tradițională, ortodoxă, ca și cea a cosmosului participativ sau compătimitor cu omul. În acest sens, tot Mircea Scarlat consideră că
„nu este deloc întâmplătoare imaginarea de către cel mai ilustru contemporan al lui Alecsandri (Charles Baudelaire) a naturii drept templu: «La Nature este un temple où de vivants piliers…» (Correspondances)”[4].
Dacă „nu este deloc întâmplătoare” similitudinea acestor imagini, înseamnă că ele au o sursă comună. Și sursa lor comună nu poate fi decât însăși Biserica, mai precis comentariile patristice, actualizate, de-a lungul secolelor, în omiliile scrise și/ sau rostite în Răsărit și Apus, de către predicatori mai mult sau mai puțin vestiți, mai mari sau mai mici.
Însă, observând că templul ordonează imaginarul eminescian[5], în Memento mori (poem pe care el îl considera esențial în economia liricii eminesciene), Scarlat conchide:
„La poeții din secolul al XIX-lea, frecvența apariției templului în imagistică indică prezența unei stabilități, a unui echilibru ce n-a fost încă alterat”[6].
Afirmație cu care suntem de acord. Însă el continuă și consideră că
„versurile lui Bacovia vor marca nu numai o altă vârstă a poeziei românești, ci și o altă situare a omului în Univers. Echilibrul rupându-se, teama […] se instaurează. Imaginii templului i se substituie cea a deșertului”[7].
Cu alte cuvinte, liricii moderne a secolului al XX-lea i-ar fi caracteristică absența templului din centrul poeziei.
Însă nu m-aș grăbi spre această concluzie. În comentariile noastre asupra liricii moderne, cele pe care le-am elaborat până în prezent, de la începutul secolului al XX-lea[8], trecând prin marii clasici ai perioadei interbelice[9] și până la Nichita Stănescu[10], templul/ biserica (și Biserica) nu este deloc absentă din poezie.
Scarlat îl ia drept reper pe Bacovia. Însă biserica/ arhitectura eclesială nu este absentă nici la Bacovia. A exprimat-o Nichita, în mod fericit, considerând lirica acestuia „o catedrală a melancoliei”[11]. Și nu este o simplă caracterizare metaforică. Pentru că, într-adevăr, construcția lirică bacoviană este una foarte solidă, în ciuda părutului caracter șubred sau maladiv, care nu aparține însă edificiului său liric-spiritual, ci lumii bolnave căreia îi dezmembrează resorturile.
Și pentru că am vorbit de Nichita, acesta a dus mai departe preocuparea poeziei simbolist-moderniste în ceea ce privește limba poeziei, care trebuie să întrevadă taina întunecoasă și adâncă a Scripturii și a scripturii cosmice, care vorbesc în „cuvinte ne-nțelese”, rostite pentru conștiința celor care învață să le pătrundă semnificația.
În acest sens, poemul Evocare al lui Nichita – pe care l-am comentat altădată[12] – poate fi înțeles și ca un răspuns la poezia lui Baudelaire, Correspondances.
Poemul nichitian e un sonet imperfect[13], dar un indiciu mai clar pentru ceea ce bănuim este chiar versul al doilea: „a piele de copil mirosea spinarea ei”, care ne amintește versul baudelaireian: „II est des parfums frais comme des chairs d’enfants/ Sunt miresme proaspete ca trupuri de copii”.
Dacă identificarea noastră este corectă, atunci poemul lui Nichita s-ar putea înțelege astfel:
Natura/ lumea era frumoasă ca umbra unei idei, –
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.
Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.
Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.
De altfel, și în comentariul nostru anterior (la care am făcut trimitere mai devreme) sugeram faptul că poemul s-ar putea referi la lumea întreagă.
„Între ape, numai ea era pământ”, pentru că din ape a ieșit (Fac. 1, 9-10).
Atunci am putea înțelege mai bine de ce „Ea era frumoasă ca umbra unei idei /…/ Ea era frumoasă ca umbra unui gând”, pe urmele…lui Eminescu: „O, Adonai! al cărui gând e lumea/ Și pentru care toate sunt de față, /…/ Deși te-adoră stele, mări în spume,/ Un univers cu vocea îndrăzneață,/ Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale/ N-ajung nici umbra măreției tale” (Fata-n grădina de aur).
Și înțelegem și de ce miroase „a strigăt dintr-o limbă moartă”: dintr-o limbă cosmică nemaiînțeleasă[14] („cuvinte tulburi/ ne-nțelese”, zice Baudelaire) de oamenii epocii moderne, care desacralizează lumea, cosmosul.
De aceea poezia este, pentru simboliști, despre descifrarea unor simboluri ale lumii transcendente/ inteligibile, ascunse în lumea sensibilă, și despre transportarea dincolo, prin înțelesurile și simțirile tainice sugerate în versuri, iar pentru Nichita poezia e un organ nevăzut, care să perceapă cele nevăzute și de nedefinit[15].
[1] Idem, p. 7.
[2] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Mezul_iernei.
[3] Mircea Scarlat, George Bacovia. Nuanțări, Ed. Cartea Românească, București, 1982, p. 11.
[4] Idem, p. 9. [5] Cf. Idem, p. 8-10. [6] Idem, p. 10. [7] Ibidem.
[8] A se vedea cartea noastră, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.
[9] A se vedea: Epilog la lumea veche, vol. I. 3, Teologie pentru azi, București, 2011, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la-lumea-veche-i-3/.
[10] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/reintoarcere-la-nichita/.
[11] Nichita Stănescu, Antimetafizica, ediția a II-a, Ed. Allfa, București, 1998, p. 269.
[12] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/10/04/frumoasa-ca-umbra-unui-gand/.
[13] Nichita avea o uriașă dexteritate de a compune sonete și poezii cu formă fixă (a se vedea Antimetafizica, op. cit., p. 278), însă nu s-a folosit de acest dar al său, pentru că a ajuns la concluzia că „spiritul conținut” este „mai important decât forma perfectă” (Idem, p. 279).
[14] A se vedea și comentariul nostru la A cincea elegie:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/13/reintoarcere-la-nichita-18/.
[15] A se vedea comentariul nostru la Elegia a zecea:
http://www.teologiepentruazi.ro/tag/reintoarcere-la-nichita/.
*
Continuarea articolului: aici.