Scrioaștea. Monografia unei iubiri [1]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Scrioaștea. Monografia unei iubiri

***

Scriu despre satul meu natal. Despre locul unde am copilărit până când am mers la Seminar. E locul unde am învățat, am iubit și unde L-am cunoscut pe Dumnezeu.

*

În Marele Dicționar Geografic al Romîniei[1], despre Scrioaștea se vorbește în vol. al 5-lea, p. 361-362: „Scrioaștea  [este] o com.[ună] rur.[ală], în jud. Teleorman, pl.[asa] Tîrgului, situată pe partea dreaptă a rîului Vedea, la 4 kil.[ometri] de Roșiori [de Vede], la 48 kil.[ometri] de T.[urnu]-Măgurele și la 36 kil.[ometri] de Alexandria.

Se învecinește [învecinează] la N.-V. cu cătunul Ciocul, al comunei Cucuieți, la S. cu limita orașului Roșiori, la S.-E. cu comuna Papa, de care o desparte rîul Vedea, V. cu comuna Măldăeni, de care o desparte dealul d’asupra căreia [căruia] se află această comună.

Are o populație de 1.561 suflete; o școală mixtă, frecuentată [frecventată] (1899-[1]900) de 75 [de] copii, construită cu cheltueala [cheltuiala] d-lui General Manu; o Biserică, deservită de 2 preoți, un cîntăreț și un paracliser [paraclisier].

Vatra satului este așezată pe loc șes, între două dealuri: al Scrioștii, care vine la V., dinspre Roșiori și se prelungește până dincolo de com.[una] Bălțați și dealul Papa, la E. din partea stîngă a rîului Vedea, deal care este tot o prelungire venind dinspre com.[una] Beuca și care se întinde mai departe spre comunele Merigoala, Albești, etc. Satul este la 1 kil.[ometru] de la [de] rîul Vedea.

[De]osebit de cursul rîului Vedea, mai sunt cîteva pîrîiașe care udă teritoriul comunei, mai ales primăvara și pe timpuri ploi[o]ase. Teritoriul comunei, dimpreună cu al moșiei d-lui general George Manu, ocupă o suprafață de aproape 2.820 [de] hect.[are]. Din acestea, 2. 332 [de] hect.[are de] pământ sunt ale proprietății; în acestea intră și 150 [de] hect.[are de] pădure și 70 [de] hect.[are] rezervate pentru izlaz [islaz].

Locuitori împroprietăriți după legea rurală sunt în număr de 209, pe o întindere de 415 hect.[are].

Viile locuitorilor ocupă o suprafață de 73 [de] hect.[are].

Vite: 662 vite mari cornute, 140 cai, 19 măgari, 5.095 oi și 432 porci.

Căi de comunicațiune [comunicație] sunt: șoseaua județiană [județeană] Turnul-Măgurele – Strîmbeni, care străbate com.[una] în tot lungul ei, pe o distanță de aproape 2 kil.[ometri]; o ramură de șosea vecinală [vicinală], care merge spre com.[una] Măldăieni și o alta spre com.[una] Papa, până în rîul Vedea.

Comunicațiunea [comunicația] spre comunele Măldăieni și Papa se mai face și pe diferite rusci [rusce][2], [fiind] osebit [separate] de drumurile care sunt șoseluite [șosele].

Pe teritoriul comunei trece linia ferată Costești-[Turnu-]Măgurele, pe o porțiune de 4 kil.[ometri].

Budgetul [Bugetul] comunei e la venituri de 6. 141 lei, 96 bani, și la cheltuieli [e] de 4. 312 lei, 71 bani”.

Într-o secțiune aparte, Scrioaștea e discutată ca „moșie” a generalului George Manu. Textul e următorul: „Scrioaștea, moșie, în jud.[ețul] Teleorman, pl.[asa] Tîrgului, proprietatea d-lui general George Manu. Formează cu moșiile Măldăieni, Papa și trupurile lor, un singur și neîntrerupt domeniu. Întinderea acestei moșii este de 2. 332 [de] hect.[are], din care 150 [de] hect.[are] de pădure. Exploatarea acestei moșii ca și a celorlalte două se face de [către] proprietar; cultura pământului se urmează sistematic, ținîndu-se seamă de progresele științei agricole”[3].

*

În Google Maps[4], satul meu arată astfel:

Scrioastea 1

E ca o frunză lunguiață, paralelă cu Vedea și străbătută de o șosea. De șoseaua 65A. Dar puțin și de 679B.

*

Ecaterina Țânțăreanu, într-o carte din 2010, ne spune că, în vechime, numele Scrioaștea a fost scris și ca Șcheostre, Scheostra, Scheostri sau Scheoastrea[5]. Și că satul a fost atestat documentar la 23 iulie 1512-1513, în hrisovul Domnului Neagoe Basarab, prin care a întărit vechi privilegii Mănăstirii Cutlumuș, martori fiind Cernat și Manea Checica din Scheostre[6].

Informația, ne spune autoarea, e din DRH [Documenta Romaniae Hristorica], B, vol. II, doc. 105, p. 208-215[7].

Am găsit documentul 105 în DRH II[8], unde e redat mai întâi în slavonă și apoi în română, și informația despre Șcheostre și nu despre Scheostre e în p. 213. Iar autoarea nu s-a oprit doar la această greșeală. Ci a făcut o greșeală și mai mare. Pentru că în loc să spună că Dragomir, fiul Neacșei, e din Șcheostre, a spus că Cernat și Manea Checica din Bacalești [Băcălești] sunt din Șcheostre [Scrioaștea]. Pentru că textul din DRH II e acesta:

atestare 1

În slavonă, textul de deasupra e în p. 210:

atestare 2

Iar dacă acesta e primul document care amintește de Scrioaștea, atunci satul meu se află pe harta României datorită pomenirii lui de către Sfântul Neagoe Basarab. Iar primii scrioșteni cunoscuți cu numele sunt Dragomir și mama lui, Neacșa.

Eu am avut o colegă de clasă cu numele de familie Neacșu, Felicia Neacșu, dar nu cunosc niciun om, din prezent, care să se numească Dragomir. Ar fi frumos să se perpetueze acest nume în satul meu, ca amintire a primului nume atestat documentar. Asta cu atât mai mult cu cât Dragomir e un nume slavon vechi, care înseamnă cel foarte drag sau cel foarte scump[9].

Acesta e începutul documentului 105 în DRH II, p. 208:

inceput 105

Tot Ecaterina Țânțăreanu consideră că numele de Scrioaștea e de origine bulgărească[10]. Și în pagina a 84-a a cărții sale, pe care am citat-o, ea ne dă următoarele grafii ale numelui satului meu: Skaun, Scheau, Scheostri, Scheostre, Scheostra, Scheostrei, Scheoastrea, Scrioaștea.

De unde a ajuns la concluzia că numele satului e de origine bulgară? Autoarea nu ne spune acest lucru. Însă dacă transformăm pe Skaun în grafie bulgară am avea Скаун.

Există pe Facebook un tânăr din Estonia, născut în orașul Kehra[11], care se numește Александр Скаун [Alecsandr Scaun][12]. Iar Google Translate îmi spune că în bulgară, Скаун înseamnă tânăr-cercetaș. Pe când Translator online Bulgar Roman[13] îmi spune că Скаун înseamnă banc de mare.

*

Steluța Chefani-Pătrașcu, în cartea sa din 2011[14], ne citează un act de vânzare de pământ, în care apar două nume întregi a doi locuitori din Scrioaștea: „Eu, Rada Isbiceanu, vând d-lui Radu Stan Stoian, ambii agricultori din comuna Scrioaștea, Plasa Târgului, județul Teleorman, o jumătate de hectar pământ rural din 1864, pe care l-am moștenit de la decedatul meu părinte. Prețul vânzării este de 400 lei”[15].

Actul e din 1904, potrivit notei 56, p. 33: „BJTAN, fond Tribunalul Județean Teleorman, ds. 215/1904, f. 12”.  Iar BJTAN înseamnă Biroul Județean Teleorman al Arhivelor Naționale[16].

Îmi este cunoscut numele de familie Stoian, dar nu și Isbiceanu. Există însă în Roșiori de Vede strada Izbiceanu[17].

Chefani-Pătrașcu ne reconfirmă faptul că moșia generalului George Manu era formată din satele Măldăieni, Scrioaștea și Papa[18], având o „întindere de 2.332 de ha[19], din care 150 ha de pădure și 70 ha islaz”[20]. Școala și Primăria i se datorează lui Manu[21].

Și autoarea citează pe Pantele Georgescu, cu Dicționarul geografic, statistic economic și istoric al județului Teleorman, București, Tipografia I.V. Socecu, 1897. Citează p. 227[22]: „grație împrejurării că proprietarul [adică moșierul Manu n.n.] își exploatează singur moșia, locuitorii se bucură de învoieli agricole foarte avantajoase, cum rar se găsesc pe alte moșii din județ. Exploatarea întregului domeniu se face de proprietar, cultura pământului se realizează sistematic, ținându-se seama de progresele științei agricole”[23]. Finalul textului citat însă a fost preluat, fără citare, în Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. V, p. 362. Fiind finalul textului din rubrica despre moșia lui Manu. Cu care eu am început cartea de față.

Scrioaștea, ne spune aceeași autoare, a scăpat de devastări în timpul Răscoalei din 1907. Dimpreună cu sate ca Drăgănești, Segarcea din Vale sau Segarcea din Deal[24].

Generalul Manu, moșierul de la Scrioaștea, era „om politic conservator”[25]. Și acesta a deținut, înainte de expropriere, „3.506 ha teren arabil în comunele Scrioaștea, Papa și Măldăieni”[26]. „În anul 1919, proprietatea era stăpânită de cinci membri: I.G. Manu, C.G. Manu, colonel Gh. G. Manu, Ana G. Florescu și Zoe G. Manu. Astfel, moștenitorii Manu mai păstrează, după prima expropriere, 748 ha la Scrioaștea, iar în urma celei de-a doua exproprieri, petrecută în 1921, o proprietate de 269 ha”[27].

În 22 septembrie 1920 s-a dat o lege, în care s-a decis ca să se creeze islazuri în fiecare sat sau comună. Steluța Chefani-Pătrașcu ne spune că legea a produs nemulțumiri în rândul sătenilor din localitățile Mavrodin, Nanov, Piatra, Viișoara, Dobrotești, Scrioaștea și Baldovinești[28]. Și că „a fost  necesară intervenția trupelor de ordine pentru a potoli spiritele”[29].

Când a fost expropriat în 1945, generalului Manu i s-au luat 186 de hectare de pământ, alături de o cositoare, un disc rotativ, o secerătoare-legătoare și o secerătoare[30]. Inclusiv conacul de la Scrioaștea[31]. Iar comuniștii au pus numele morii de la Scrioaștea Voința Poporului[32].

Și când conacul lui Manu a fost preluat de către comuniști, Ionescu Vasile, din Scrioaștea, a fost prins că și-a însușit „o verighetă și două covoare”[33] de la moșier. În 1864, în Scrioaștea, după reforma agrară[34], erau 43 de clăcași[35] care aveau câte 4 boi, 124 de clăcași cu 2 boi, 42 de clăcași pălmași [care lucrau cu palmele n.n.], 473 de oameni aveau câte un pogon de pământ, 966 de oameni câte două pogoane [adică un hectar n.n.], 194 de oameni aveau în proprietate câte 3 pogoane[36].

În anul 1907, arendașul[37] de la Scrioaștea era G. Razis[38]. Astăzi o găsim online pe Evangelia Razis, medic oncolog[39], dar și pe fizicianul Panos Razis[40]. Se pare că Razis e un nume grecesc.

Pe baza legii exproprierii moșiilor din 23 martie 1945[41], din Scrioaștea au fost expropriați 4 moșieri: Ion Gheorghe Manu, care avea 213 hectare, Traian Chisim, care avea 110 hectare, Valentina Stăpânoiu, care avea 107 hectare și Gheorghe Chisim, care avea 198 hectare de pământ[42].

*

Cine este însă Ion Gheorghe Manu, moșierul care avea conac la Scrioaștea? Sabina Cantacuzino ne spune că Ion Manu, generalul, a trăit între 1833-1911, iar soția lui a fost Alexandrina Manu, născută C. Cantacuzino, și care a trăit între 1835-1916[43].

În Enciclopedia României, generalul Gheorghe Manu e prezentat ca trăind între 24 iulie 1833 și 16 mai 1911, născându-se și murind la București[44]. Pentru că e vorba de aceeași persoană, el numindu-se Ion Gheorghe Manu.

„Gheorghe Manu era fiul fostului caimacam[45] al Munteniei, Ioan Manu și al Anei, fiica Marelui Ban[46] Alexandru Ghica. La 14 ani este înscris la Școala de cadeți din Postdam[47], iar după absolvire, guvernul român i-a permis să rămână cu gradul de locotenent în armata prusiană pentru a se specializa. A urmat în perioada 1850-1853 Școala militară din Berlin, iar între 1854-1856 Școala specială de artilerie, tot din Berlin”[48].

În 1853, Manu a devenit sublocotenent, în 1858 locotenent, căpitan în 1859, maior în 1860, locotenent-colonel în 1864, general de brigadă în 1877, general de divizie în 1906.

A fost profesor pentru artilerie la Școala militară de ofițeri din București între 1859-1860, apoi comandant al bateriei de artilerie călăreață din primul divizion de artilerie din Țara Românească în 1860.

Între 1860-1864, Manu a fost comandant al divizionului 2 din primul regiment de artilerie din Țara Românească, apoi comandant al primului regiment de artilerie din Țara Românească între 1864-1869, ministru de război între 1859-1870, 1888-1889 și 1904-1907, comandantul Diviziei 4 infanterie în 1877, comandantul artileriei Armatei de operații între 1877-1878, inspector general al artileriei în 1878 și între 1881-1883 și comandantul Diviziei 3 infanterie în 1881[49].

În afara funcțiilor militare, el a avut și funcții politice. Astfel, între 1874-1877, Gheorghe Manu a fost primar general al orașului București, între 1888-1889 și 1892-1895 a fost vicepreședinte și președinte al Adunării Deputaților, între 1889-1901 a fost președinte al Consiliului de miniștri și ministru de interne, în 1891 a fost  ministru al domeniilor publice, comerțului, agriculturii și industriei, între 1889-1900 a fost ministru de finanțe și în anul 1900 a fost ministru de interne[50].

Generalul Manu a crescut de la 4 la 8 regimentele de artilerie românești, a contribuit la înființarea artileriei de munte și a celei teritoriale, a înzestrat armata cu tunuri de calibru 75 mm și de calibru 87 mm, ambele de model 1880[51].

„A fost membru fondator al Societății Geografice din România, fiind vicepreședinte și, ulterior, președinte al comitetului director timp de treizeci și șase de ani. [El] s-a preocupat susținut de realizarea Marelui dicționar geografic al României[52], cu care am început cartea de față.

În 1870 ajunge deputat conservator[53]. „Pe 24 aprilie 1877, [Manu] este înaintat la gradul de general de brigadă și comandă Divizia 4 infanterie în luptele de la Nicopole, apoi comandă artileria Armatei de operații pe fronturile de la Plevna și Vidin”[54].

Însă a fost și „președinte al Adunării Deputaților, între 26 februarie 1892 și 24 octombrie 1895. Din această funcție a contribuit la adoptarea unor legi importante pentru modernizarea României: Legea creditului agricol (16 mai 1892), Legea învățământului primar (18 mai 1892), Legea pentru exploatarea telefonică (11 iunie 1892), Legea pentru descoperirea monumentelor și obiectelor antice (6 decembrie 1892), Legea clerului mirean și a seminariilor (10 iunie 1893), Legea asupra maximului taxelor și contribuțiilor comunale (16 iulie 1893), Legea pentru înființarea Jandarmeriei rurale (1 septembrie 1893), Legea minelor (3 mai 1895)”[55].

Nicolae Iorga a apreciat personalitatea sa politică și rolul lui la reorganizarea armatei. Însă moare la 16 mai 1911, la vârsta de 78 de ani[56]. O fotografie a generalului Manu[57]:

generalul Manu

Alexandrina Manu, soția sa, va muri la 81 de ani.

*

Simina Stan, în 4 iulie 2009, publica în Jurnalul Național articolul Casa generalului Manu din Calea Victoriei[58].

casa din Bucuresti

Calea Victoriei, nr. 192. Situată peste drum de Palatul Vernescu, pe care Manu a cumpărat-o de la Dimitri Ioanidi în 1868, pentru suma de 8.000 de galbeni[59]. Aici organiza petreceri Alexandrina Manu, în 1895 organizând un bal în cinstea regelui Carol și a reginei Elisabeta[60].

Gheorghe și Alexandrina Manu au avut un fiu: pe „Constantin G. Manu (1871-1959), [care a fost] diplomat și ministru plenipotențiar la Londra și Constantinopol”[61]. Inginerul Șerban Alexandru Manu, strănepotul generalului Manu, a redobândit casa de pe Calea Victoriei, el cerând să îi fie restituită și „colecția Manu, [formată din] 40 de portrete mari în ulei, fotografii vechi în culori și fotografii color după tablouri vechi, reprezentând numeroși domnitori și boieri români, membri ai familiilor Manu, Cantacuzino, Ghica, Bibescu, Suțu, Năsturel-Herescu, Văcărescu, Crețulescu și Filipescu”[62]. Totodată cere restituirea a „mai multe piese de mobilier stil Empire, Restauration, Louis XIV, 900 de cărți legate din biblioteca generalului Gheorghe Manu și 750 de cărți din biblioteca fiului său, Constantin G. Manu, dar și două obuze aduse de pe câmpul de bătaie de la Plevna de generalul Manu”[63].

*

Și dacă am aflat cine e generalul Manu, cine este însă moșierul Traian Chisim?  Chisim mai avea o moșie și la Bălțați, de 85 hectare[64], pe lângă cea de la Scrioaștea.

În septembrie 1944[65], „armatele aliate au stat două zile [în Scrioaștea n.n.] și s-au aprovizionat cu ce aveau locuitorii mai bun. Lui Ioan G. Manu i-au luat, fără nicio formă, următoarele bunuri: «3 cai și 3 căpețele de piele, o pereche hățuri complete, un bici, un automobil Ford 8 cilindri și patru cauciucuri, 1 brățări de aur în formă de șarpe, 1 broșă antică, 1 broșă antică cu cercei și 7 briliante, bijuterii aur mici, rufării numerar, aparat fotografiat, 1 ceasornic de masă, 2 aparate de ras cu mai multe lame, baterie radio, 2 lăzi de macaroane, 2 lăzi fidea și o trăsură», iar de la administratorul moșiei [de la  G. Razis n.b.] au ridicat «o haină neagră, 2 cămăși, 1 ceas de masă, 1 stilou și o baterie, totul în valoare de 7.384.000 lei»”[66].

„Au mai fost jefuiți [tot atunci, din Scrioaștea n.n.], [și] Ioan N. Popescu, Ion N. Panaitescu, Vasile St. Pantea, Radu S. Dovleac, Ecaterina V. Chisim şi Traian Chisim, proprietar, de la care au plecat, printre altele, cu: «o trăsură cu arcuri, o șaretă, un cal cu ham, 2 porci, 11 gâște, 2 plăpumi, 5 perechi încălțăminte, 12 perechi de ciorapi, 10 kg de miere, 15 cutii cu zahăr, 10 borcane cu dulceață, 20 de cămăși, 5 purcei, 25 de păsări, 4 perdele mari și cantități însemnate de fasole [și] ovăz»”[67].

Ecaterina Chisim era soția lui Traian Chisim? Posibil. Însă familiile Pantea și Dovleac dăinuie până azi în Scrioaștea.

Există un subofițer din Târgu Jiu numit Florin Constantin Chisim[68].

Cine sunt Valentina Stăpânoiu și Gheorghe Chisim? Gheorghe Chisim o fi fost fiu, frate sau rudă cu Traian Chisim. Există azi un medic stomatolog numit Mircea Stăpânoiu[69]. Dar a existat și legionarul Nicolae Stăpânoiu, care a fost membru în statul major al lui Horia Sima[70].

*

Prof. Ion Moraru ne confirmă faptul că generalul Manu este cel despre care am discutat mai sus:

„Vreau să vă spun dumneavoastră că județul Teleorman a dat un Prim Ministru în persoana Generalului George Manu, care avea moșii la Scrioaștea, la Papa, la Măldăieni și care, în perioada Războiului de Independență, 1877-1878, a fost Comandantul Diviziei 4 pe front și a câștigat merite deosebite ca general. După aceea, a ieșit din viața militară și s-a consacrat vieții politice cu un succes deosebit încât a ajuns lider al Partidului Conservator, al doilea mare partid al României de până la Primul Război Mondial. Între anii 1889-1891, a fost Prim Ministru al României”[71].

Același Ion Moraru ne spune că în noiembrie 1848, Căimăcămia[72] a trimis „detașamente turcești și căzăcești”[73] în Teleorman. „Atât turcii, cât și cazacii s-au întrecut în jafuri, în violuri, în furturi, în incendii, la Piatra, la Vânători, la Lisa, Scrioaștea, Măldăieni, la care se adaugă bătăile crunte aplicate locuitorilor care se răzvrătiseră”[74].

Moraru amintește și de Paul Militaru, inginer electromecanic născut în Scrioaștea. A fost un Doctor Inginer în rețele și sisteme electrice, inginer proiectant, șef de proiect, șeful Secției de Proiectare la Institutul de Studii și Proiectări Energetice din București timp de 25 de ani[75]. El „a condus proiecte de linie electrică și înaltă tensiune realizate în Liban, în Egipt, în Iordania, în Iran, în Malaezia”[76].

Astăzi există un fotograf de online numit Paul Militaru[77].

Ion Moraru amintește apoi de un alt scrioștean: Iulian Georgescu Ciupagea. Care a fost inginer aeronaut și inventator. Mai întâi a predat Matematica la Liceul Anastasescu din Roșiori, după aceea la Liceul Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele. Dar a plecat la București și a ajuns Profesor la Politehnică. El a inventat încălzitorul de motoare de avion pe timpul iernii[78].

*

Stan V. Cristea consideră că „unii cercetători…au confundat [satul Mănicești n.n.] cu Scrioaștea Bătrână, de lângă Rușii de Vede, situată…pe râul Vedea”[79]. Pe când satul Mănicești, acum dispărut[80], consideră același autor, „se afla pe Valea Călmățuiului, lângă satul Crângeni”[81] și a mai fost numit și Măncești sau Mărcești[82].

Măniceștiul a fost „atestat documentar la 18 iunie 1594, în hrisovul lui Mihai Viteazul, prin care întărește slugii sale Radu, printre alte proprietăți, și un țigan, [pe] fiul Stoicăi din Mănicești”[83]. Iar în Mănicești s-a născut Radu Grămăticul, al cărui Tetraevanghel, copiat în insula Rodos în 1574, se află azi în The British Museum[84] din Londra[85].


[1] George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. V., Ed. Stab.[ilimentul] Grafic J. V. Socecu, București, 1902. Volumul citat are 809 p.

[2] Drumuri peste deal.

[3] George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele Dicționar Geografic al Romîniei, vol. V., op. cit., p. 362.

[4] Cf. https://www.google.com/maps/place/Scrioa%C8%99tea+147315,+Rom%C3%A2nia/@44.1421258,24.940145,14z/data=!3m1!4b1!4m2!3m1!1s0x40adaf226f4d58cd:0x7a3908c946c273a4?hl=ro.

[5] Ecaterina Țânțăreanu, Habitat medieval în sud-vestul Munteniei în sec. XIV-XVII. Temeiuri istorice și arheologice, Ed. Renaissance, București, 2010, p. 64. Am downloadat cartea de aici: http://www.muzeulteleorman.ro/files/Habitat%20medieval.pdf.

[6] Ibidem. [7] Cf. Idem, p. 64, n. 349.

[8] Documenta Romaniae Hristorica, B. Țara Românească, vol. al II-lea (1501-1525), volum îngrijit de Ștefan Ștefănescu și Olimpia Diaconescu, Ed. Academiei RSR, București, 1972, 600 p.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Dragomir.

[10] Ecaterina Țânțăreanu, Habitat medieval în sud-vestul Munteniei în sec. XIV-XVII. Temeiuri istorice și arheologice, op. cit., p. 84.

[11] A se vedea:

https://www.facebook.com/places/Ce-poti-face-in-Kehra/113967465280563/.

[12] Idem: https://www.facebook.com/sanjakrk.

[13] Idem: http://www.dictionar.us/translator/bulgar-roman.html.

[14] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, Ed. Renaissance, București, 2011, 390 p.

Downloadată de aici:

http://www.muzeulteleorman.ro/files/S%20PAtrascu_Mosierii%20teleormaneni.pdf.

[15] Idem, p. 33. [16] Idem, p. 10.

[17] A se vedea: http://www.searchromania.net/teleorman/rosiori_de_vede/izbiceanu/.

[18] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 43.

[19] Hectare.

[20] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 43.

[21] Ibidem. [22] Cf. Idem, p. 43, n. 94. [23] Idem, p. 43. [24] Idem, p. 139. [25] Idem, p. 154.

[26] Ibidem. Cf. BJTAN, fond Consilieratul Agricol, ds. 21/1919-1948, f. 133. Citat în Idem, p. 154, n. 487.

[27] Ibidem. Cf. BJTAN, fond Consilieratul Agricol, ds. 21/1919-1948, f. 111. Citat în Idem, p. 154, n. 488.

[28] Idem, p. 171.

[29] Ibidem. Informație pe care, potrivit Idem, p. 171, n. 553, a preluat-o din Stan V. Cristea (coordonator) et alii, Monografia județului Teleorman,  Ed. Teleormanul liber, Alexandria, 1998, p. 111.

[30] Idem, p. 223. Informație preluată din BJTAN, fond Reforme agrare, ds. 82/1945, f. 288, cf. Idem, p. 223, n. 738.

[31] Idem, p. 238. [32] Idem, p. 234. [33] Idem, p. 251. [34] Idem, p. 279.

[35] Clăcașul era țăranul care era obligat să muncească pe pământul moșierului, cf. DEX 2009.

[36] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 280. [37] Idem, p. 288. [38] Idem, p. 294.

[39] A se vedea: http://oncologists.gr/en/research-activity/group-publications/evangelia-razis.html.

[40] Idem: https://www.researchgate.net/profile/Panos_Razis.

[41] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 301.

[42] Idem, p. 305.

[43]  Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu 1914–1919. Cu un adaos de însemnări 1870-1941, ed. a III-a, revăzută, cu note, indice și ediție îngrijită de Dr. Elisabeta Simion, Ed. Humanitas, București, 2014, n. 284-285, cf.

https://books.google.ro/books?id=O2skBQAAQBAJ&pg=PT335&dq=Gheorghe+%C8%99i+Alexandrina+Manu&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiipaLWmf_LAhXJBZoKHe4WB7YQ6AEIGzAA#v=onepage&q=Gheorghe%20%C8%99i%20Alexandrina%20Manu&f=false.

[44] Cf. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Manu.

[45] Locțiitor de Domn, cf. DEX 2009.

[46] Dregător domnesc, cf. DEX 2009.

[47] Un oraș german. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Potsdam.

[48] Cf. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_Manu.

[49] Ibidem. [50] Ibidem. [51] Ibidem. [52] Ibidem. [53] Ibidem. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Ibidem.

[57] A se vedea: http://enciclopediaromaniei.ro/w/images/1/1d/Gheorghe_Manu.jpg.

[58] A se vedea: http://jurnalul.ro/timp-liber/casa/casa-generalului-manu-din-calea-victoriei-513447.html.

Imaginea casei e de aici: http://jurnalul.ro/thumbs/big/2009/07/04/casa-generalului-manu-din-calea-victoriei-18372486.jpg.

[59] Ibidem. [60] Ibidem. [61] Ibidem. [62] Ibidem. [63] Ibidem.

[64] Steluța Chefani-Pătrașcu, Moșieri teleormăneni (1864-1949). Mărire și decădere, op. cit., p. 305.

[65] Ion Bădoi, Bнимание, vine armata sovietică!, în ziarul Opinia Teleormanului, art. din 18 martie 2014, cf. http://www.opiniateleormanului.ro/bнимание-vine-armata-sovietica/.

[66] Ibidem. [67] Ibidem.

[68] A se vedea: http://www.isugorj.ro/INFORMARE SI RELATII PUBLICE/Declaratii_avere_2014.htm.

[69] Idem: http://www.evz.ro/metoda-prin-care-va-puteti-rezolva-problemele-dentare-fara-freza-si-anestezie-1031288.html.

[70] [Lect.] Dr. Pavel Moraru, Din activitatea Serviciului Special de Informații din Basarabia (1941-1944), p. 363, în George Enache, Arthur Tuluș, Cristian-Dragoș Căldăraru,  Eugen Drăgoi, La frontierele civilizațiilor. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural și religios, Ed. Partener & Galati University Press, Galați, 2011, 467 p.

[71] Corina Iordan, Oameni, locuri, amintiri…Interviuri cu profesorul Ion Moraru, Ed. Renaissance, București, 2012, p. 34.

Am downloadat-o de aici:

http://www.muzeulteleorman.ro/files/C%20Iordan_%20Oameni%2C%20locuri%2C%20amintiri.pdf.

[72] Guvernul provizoriu, cf. DEX 2009.

[73] Corina Iordan, Oameni, locuri, amintiri…Interviuri cu profesorul Ion Moraru, op. cit., p. 100.

[74] Ibidem. [75] Idem, p. 135. [76] Ibidem.

[77] Blogul lui: http://photopaulm.com/.

[78] Corina Iordan, Oameni, locuri, amintiri…Interviuri cu profesorul Ion Moraru, op. cit., p. 140.

[79] Stan V. Cristea, Fotografii la periscop. Secvențe de istorie literară, Ed. Aius PrintEd, Craiova, 2013, p. 8-9.

[80] Idem, p. 8. [81] Ibidem. [82] Ibidem. [83] Ibidem.

[84] A se vedea: http://www.britishmuseum.org/.

[85] Stan V. Cristea, Fotografii la periscop. Secvențe de istorie literară, op. cit., p. 8.

Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare [2016]

Iubiții mei[1],

astăzi, din partea Domnului, avem un răspuns la întrebarea ce te face mare în ochii lui Dumnezeu și ai oamenilor. Pentru că în domeniul literaturii, al artei, al științelor, se pune mereu problema cine e mai mare, care este ierarhia valorică a oamenilor geniali ai lumii. Chiar și unii oameni credincioși trăiesc acut această nedumerire, întrebându-se care Sfinți sunt mai sfinți decât alții.

Și Domnul ne răspunde la această chestiune! Pentru că nu a considerat că este o falsă problemă, ci una reală. El ne răspunde în Mc. 10, 43-45, unde ne spune:

„43. Dar în[tre] voi nu va fi astfel, ci, care are să voiască să fie mare [γενέσθαι μέγας] în[tre] voi, va fi vouă slujitor [ἔσται ὑμῶν διάκονος];

44. și care are să voiască să fie vouă cel dintâi [πρῶτος], va fi tuturor rob [ἔσται πάντων δοῦλος].

45. Căci și Fiul omului nu a venit să fie slujit [Καὶ γὰρ ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου οὐκ ἦλθεν διακονηθῆναι], ci [ca] să slujească [ἀλλὰ διακονῆσαι], și să-Și dea sufletul Lui preț de răscumpărare pentru mulți [καὶ δοῦναι τὴν ψυχὴν αὐτοῦ λύτρον ἀντὶ πολλῶν]” [cf. BYZ].

Și ce ne spune Domnul despre măreția personală, despre întâietate, despre omul valoric? Că el ajunge mare, că el devine o valoare, că el se impune în fața oamenilor Bisericii și a societății în funcție de cât muncește, în funcție de jertfelnicia slujirii lui.

Pentru că opera ta, slujirea ta te introduce în sufletele oamenilor!  Cine ești și ce faci cu adevărat te impune în fața altora.

De aceea, „recunoașterile” fictive ale unor fictive „merite” personale, acum, în prezent, confecționarea unor ierarhii false, trucarea adevărului, nu strică cu nimic valoarea oamenilor extraordinari ai istoriei. Pentru că se nasc noi și noi generații de oameni, care vor recunoaște măreția personală a predecesorilor lor, prin distanțarea critică a viitorului față de trecut. Și astfel, chiar dacă toată contemporaneitatea lor le-a stat împotrivă, oamenii mari ai viitorului vor recunoaște întotdeauna pe oamenii mari ai istoriei, pe cei care i-au precedat.

Însă, chiar dacă unul dintre marii istoriei ar fi cu totul ocultat, cu totul ascuns de către contemporani și de către urmașii lui, Dumnezeu răsplătește măreția reală a oamenilor și în istorie, dar, în mod desăvârșit, în veșnicie.

Și vedem cum, din când în când, Dumnezeu scoate din pământ și din uitare câte un Sfânt al Lui, câte un mare om al istoriei, câte o realitate a istoriei, și ne pune în fața faptului de a o problematiza, de a o relua, de a o redezbate.

Un Sfânt uitat de către toți e scos de El la lumină și e pus în mijlocul Bisericii. Un fragment de pictură, o veche Biserică, o veche cetate, câteva file dintr-o carte…sunt găsite, sunt redescoperite și devin o bogăție reală pentru noi.

Pentru că Dumnezeu dorește ca să ne scoată mereu din suficiența noastră, din confortul nostru, și să ne pună mereu în slujire, în acțiune.

Măreția reală a omului, așadar, stă în truda lui smerită. În munca lui continuă, în slujirea lui continuă, în dedicarea lui…spre folosul tuturor.

Pentru că un mare om nu poate fi o ființă egoistă. El nu poate fi un închis în sine, un ipocrit, un diletant.

Ci un om mare, un om extraordinar, nu se gândește la sine în primul rând, la câți bani o să facă dintr-o lucrare anume, ci la cei pentru care scrie, pictează, inventează, luptă, pentru care slujește.

Și omul cu adevărat mare în Biserică e cel care slujește tuturor prin ceea ce face. Care are o activitate prin care transcende slujirea lui ca preot sau ca episcop într-o anume Biserică, pentru că nu face lucruri doar pentru parohia sau eparhia lui, ci pentru întreaga Biserică catolică/ universală, de pretutindeni.

Pentru că slujitorul lui Dumnezeu care scrie cărți, care predică, care învață duhovnicește cuvântul adevărului Său, este o lumină și un învățător real pentru întreaga Biserică, și nu numai pentru colțul de lume unde el trăiește și slujește efectiv. În lumea onlineului acest lucru este atât de palpabil, încât e nevoie doar să existe omul care muncește și se dăruie continuu pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu, pentru ca să observi că el e citit de oameni de pe tot mapamondul.

Însă măreția nu constă în faptul că ești „cunoscut” de un public larg, național sau mondial, că ești „publicitat” peste tot,  că primești „distincții”, că primești „recunoașteri” de tot felul…ci măreția constă în smerenia slujirii tale. În smerenia autentică, în munca reală, în dăruirea ta, în faptul că tu ești un real om înduhovnicit și nu un impostor „apreciat” de toată lumea.

Ea constă în faptul că tu scrii, citești, te nevoiești, slujești, nu pentru ca să fii „recunoscut”, „ovaționat”, „apreciat”, ci pentru ca să te curățești de patimi, să te luminezi continuu și să te umpli continuu de slava lui Dumnezeu.

Măreția reală a unui om stă în faptul că el e cunoscut de Dumnezeu și că Dumnezeu, pe fiecare clipă, e în el, în acest om mare prin smerenie și rob al tuturor prin slujirea lui ca protos.

Și adjectivul πρῶτος [protos] a fost transliterat din greacă în limba română și s-au format titulaturi ca protoiereu [primul dintre preoții de mir] sau protosinghel [primul dintre ieromonahii unei Mănăstiri]. Și când mai mulți preoți slujesc în sobor, protosul, adică cel care conduce slujba, e preotul cu distincția bisericească cea mai mare sau cel mai bătrân în preoție. Dar bine ar fi ca protosul, de fiecare dată, într-un sobor, să fie omul duhovnicesc pe care îl apreciază toți, chiar și cei care îl minimalizează. Pentru că astfel, el e punctul de coeziune al soborului.

Iar dacă soborul e condus de un ierarh, ierarhul devine protosul slujbei. Dacă e condus de un mitropolit, mitropolitul e protosul slujbei, dacă e condus de un patriarh, patriarhul e protosul slujbei, iar într-o slujbă cu mai mulți patriarhi, după cum a fost recent, la Chambésy[2], Patriarhul ecumenic este protosul slujbei din punct de vedere canonic.

Dar…pentru Dumnezeu, cine e protosul slujbei? Cine e adevăratul protos al slujbei? Omul Sfânt. Care poate fi bărbat sau femeie, copil sau bătrân, tânăr sau matur. Și vedem acest lucru din multe Vieți de Sfinți.

Căci s-a rugat ierarhia Bisericii, spre exemplu, să plouă…și Dumnezeu n-a trimis ploaie. Dar când și-a ridicat mâinile Sfântul lui Dumnezeu, pe care El îl cunoștea în adâncul său, dintr-un schit anume, îndată Dumnezeu a trimis ploaie. Pentru că Sfântul care a adus ploaia era…protosul real al acelei părți de lume.

După cum azi, pe Sfânta Maria Egipteanca [Μαρία ἡ Αἰγυπτία][3], o pomenim ca pe o Cuvioasă Maică. Însă ea nu a fost niciodată monahie, dar, prin viața ei duhovnicească, prin sfințenia ei, ea s-a arătat a fi o adevărată Monahie. O adevărată Maică.

Pentru că nu veșmântul monahal te face monahie, ci viața de sfințenie.

Sfințenia smerită, sfințenia plină de fapte bune, sfințenia reală e măreția reală a omului.

Căci Sfântul Zosimas [Ζωσιμᾶς] era Ieromonah, avea o viață de sfințenie mare, o viață plină de nevoință. El a venit ca să o împărtășească pe Sfânta Maria. Dar el nu se ruga în văzduh ca ea[4] și nici nu mergea pe apele Iordanisului ca pe uscat[5]. De aceea, văzând sfințenia vieții ei, Sfântul Zosimas a recunoscut-o pe ea drept protos. Drept protos duhovnicesc. Ca mai mare în sfințenie.

Dar Sfânta Maria s-a supus lui și a cerut binecuvântare de la el, pentru că el era protosul, pentru că era Ieromonah[6]. Însă Sfântul Zosimas era mai mare după rangul bisericesc, pe când Sfânta Maria era mai mare în sfințenie decât el.

Și la Dumnezeu contează sfințenia vieții mai mult decât treapta bisericească în care ești.

Căci Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură [ἐκ μέτρου] [In. 3, 34, BYZ]. Dar nu-L dă cu măsură celor care se sfințesc continuu. Îl dă după dorul inimii lor. După nevoința lor pentru sfințenie. După smerenia și jertfelnicia lor.

Și așa după cum a recunoscut Sfântul Zosimas sfințenia Sfintei Maria, recunoștea și Nichita Stănescu măreția lui Mihail Eminescu. Pentru Sfântul Zosimas, Sfânta Maria era o mare Sfântă a lui Dumnezeu, în fața căreia el se simțea nevrednic. În Icoana de aici, îl vedem pe Sfântul Zosimas cum o îngropă pe Sfânta Maria Egipteanca, cu câtă evlavie[7].

ingroparea Sfintei Maria Egipteanca

Și în fața ei, Sfântul Zosimas nu s-a prevalat de faptul că el e Ieromonah sau că el e bărbat, ci i-a făcut metanie. Pentru că s-a simțit mic în fața ei, în fața Sfintei lui Dumnezeu, care era atât de minunată prin tot ceea ce făcea. Pentru că slava lui Dumnezeu era în ea din destul.

Nichita, când vorbea despre Mihail Eminescu, vorbea în termeni absoluți: „Eminescu este un fapt intim al sufletului nostru în tot ce are el mai curat și mai nins. […] Pentru noi, Eminescu este o ființă asemănătoare mării care spală cu valuri arhipelagul homeric al lui Ulysse. […] Eminescu este numele acestei țări. România este numele lui Eminescu”[8].

Pentru că el înțelegea cine a fost și este Eminescu pentru literatura întregii lumi. De ce înțelegea? De ce îl înțelegea pe Eminescu? Pentru că era și el mare. Și el era genial. Dar era mare și era genial prin muncă și prin dăruire continuă, după cum Sfânta Maria Egipteanca era mare și foarte sfântă…prin lupta ei continuă cu patimile și prin umplerea ei de slava lui Dumnezeu.

Pentru că măreția se naște din ce facem zilnic, pe fiecare clipă.

Măreția omului constă în cât de mult slujește lui Dumnezeu și oamenilor.

Dar a sluji înseamnă nu a ritualiza, nu a repeta în continuu, în mod sec, fără nicio rezonanță interioară, aceleași fraze și aceleași gesturi, ci a te schimba continuu, pe măsură ce slujești aceleași slujbe pe fiecare zi.

A sluji înseamnă a te înnoi.

A sluji înseamnă a fi mereu altul.

Pentru că noi Îi slujim Dumnezeului Celui viu, Celui pururea viu și Care ne poate înnoi veșnic, pe măsura dorinței noastre de a ne curăți de patimi.

Căci dacă vorbim despre măreția omului, vorbim, de fapt, despre continua lui înnoire prin tot ceea ce face. Despre capacitatea omului de a fi mereu creator, de a se transfigura prin ceea ce face, de a se sfinți continuu.

Însă omul poate fi mereu altul, numai dacă slujește după exemplul Domnului. Căci El a venit să slujească, să ne slujească pe noi, adică să ne dea nouă posibilitatea de a ne sfinți, ca o consecință a iconomiei Lui pentru noi. A întregii Lui viețuiri pentru noi.

Și cum trebuie să fie slujirea noastră în fața lui Dumnezeu și a oamenilor? Una care să îi scoată pe oameni din patimi, din bolile lor, din ereziile lor.

Pentru că o slujire reală e o slujire care spune adevărul despre oameni oamenilor.

O slujire reală îi îmbrățișează pe oameni cu dragoste, dar și cu responsabilitate. Pentru că, dacă îi iubești pe cei pe care îi slujești, nu trebuie să îi minți. Nu trebuie să le spui că sunt sănătoși, când ei sunt bolnavi, nu trebuie să le spui că sunt credincioși, când ei bat câmpii, nu poți să le spui că sunt „Sfinți”, când ei sunt înșelați și căzuți.

Însă adevărul lui Dumnezeu se spune cu delicatețe, fără emfază, fără grandomanie.

Lucru pe care nu îl înțeleg extremiștii noștri, care spun adevărul dând cu parul, producând, deopotrivă, frică sau repulsie.

Căci atunci când frica, lipsită de evlavie, îi ține pe oameni în Biserică, se nasc comunitățile ghetoizate, închise în ele însele, care nu comunică cu alții. Iar când mesajul Bisericii, extremizat de către unii, ajunge în spațiul public, face ca mulți să confunde această răstălmăcire a glasului Bisericii cu glasul ei. Și pentru ca să nu se petreacă acest lucru, trebuie ca ierarhia Bisericii să comunice mult mai clar și foarte rapid la fiecare eveniment care produce…valuri sociale.

Spre exemplu, aud adesea în mediile intelectuale românești că Biserica e „înțepenită” în trecut. Că privește lumea de azi fără realism. Pentru că se confundă raportarea Bisericii la Tradiția ei cu inadaptarea.

Însă ce înseamnă să fii adaptat la prezent? Înseamnă să te schimbi interior pentru a corespunde prezentului.

Însă noi ne schimbăm continuu potrivit prezentului, pentru că nimeni nu poate trăi în trecut, oricât de mult i-ar plăcea un anumit trecut.

Noi trăim în prezent, plătim taxe și impozite în prezent, respirăm acest prezent, suntem cablați prin toate mediile la prezent, suferim și ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu ne dă să trăim în prezent, iar Biserica e formată din noi, din noi toți: din cei cu mai multă sau mai puțină cultură, mai buni sau mai răi, integri sau farsori, mici sau mari, înstăriți sau scăpătați. Pentru că grâul și neghina trebuie să stea la un loc, spre binele amândurora, până la Judecata Lui.

Și Biserica arată, la nivel de membri, ca și societatea din care e formată, numai că ea nu e pur umană, ci e divino-umană. Căci dogmele Bisericii, Slujbele ei, viața Bisericii nu sunt, în primul rând, din trecut, ci din cer. Sunt de la Dumnezeu. Pentru că, mai înainte ca adevărul și viața Bisericii să aibă istorie, ele au avut veșnicie.

Pentru că, la Cincizecime, slava cea veșnică a lui Dumnezeu a coborât în Apostolii Lui și așa s-a format Biserica. Pentru că Biserica a coborât din cer pe pământ, atâta timp cât slava lui Dumnezeu a coborât în oameni. Și ceea ce mulți numesc „înțepenire” în viața Bisericii, se referă la învățătura ei și la modul ei de a trăi. Însă dogmele Bisericii și viața ei sunt imuabile. Sunt de neschimbat.

Adevărul lui Dumnezeu și viața cu El sunt de neschimbat, însă ele ne schimbă mereu pe noi, în sensul că ne sfințesc continuu.

Iar adevărata adaptare la vremuri nu se face în defavoarea esenței vieții Bisericii, ci în favoarea schimbării lumii, prin intrarea ei în Biserică.

Tocmai de aceea, Biserica își înnoiește mereu mijloacele prin care comunică despre ea. Fiindcă Biserica vorbește la microfon pentru ca să fie înțeleasă, Biserica se filmează pentru ca să împărtășească ritmul liturgic al vieții ei, Biserica tipărește cărți pentru că educă prin ele, Biserica se află în mijlocul societății, pentru că este inima societății. E mintea care discerne în inimă, care judecă în inimă ceea ce se petrece.

Însă Biserica gândește și vorbește în mod real prin oamenii ei aleși, prin teologi și prin trăitorii duhovnicești ai vieții ei. Când s-a adunat sinodal, întotdeauna Biserica a vorbit prin mari și mici din ierarhia Bisericii, dar a vorbit dimpreună cu Dumnezeu.

Și nădăjduiesc ca și în 2016, în Creta[9], Biserica lui Dumnezeu să vorbească dimpreună cu Dumnezeu despre adevărurile Bisericii lui Dumnezeu. Să vorbească dumnezeiește, să vorbească relevant pentru lumea de azi, să stabilească lucruri clare și concise, pentru ca prin mărturia ei să închidă gura celor care latră împotriva acestui mare eveniment al Bisericii.

Căci nici nu a început Sinodul și mulți îl văd în negru. Nu îi dau nicio șansă. Ca și când Dumnezeu „ne-ar fi părăsit” și noi suntem „ai nimănui”.

Însă adevărata poziționare ortodoxă se face după ce citești actele finale ale Sinodului și nu înainte de Sinod. Dimpotrivă, înainte de Sinod, dacă poți cu ceva, trebuie să ajuți ca rezultatul Sinodului să fie de la Dumnezeu.

Iar noi nu putem decât să ne rugăm pentru sinodalii Bisericii, pentru cei care ne reprezintă, să postim, să ne rugăm și să Îi cerem lui Dumnezeu ca să îi întărească și să îi lumineze, pentru ca să vorbească dimpreună cu El, ca o gură a Lui și nu împotriva Lui.

Pentru că a fi mare înseamnă a te crede mic, neînsemnat, dar a sluji în continuu lui Dumnezeu și oamenilor.

Și dacă vrem să fim mari, nu în fața oamenilor, ci a lui Dumnezeu, atunci să nu ne dorim niciodată să fim socotiți mari, dar să Îi slujim Lui în tot timpul vieții noastre.

Pentru că viața Bisericii, prin Sfinții pe care îi pomenim în fiecare zi, ne arată că noi trebuie să avem multe virtuți, multe fapte bune, multă frumusețe duhovnicească, așa după cum vedem că au mulții Sfinți ai Bisericii din fiecare zi. Și tocmai de aceea noi pomenim în fiecare zi alți și alți Sfinți: pentru ca să nu ne lipim inima doar de un Sfânt, doi, trei…ci să învățăm să avem noi și noi relații de iubire și de rugăciune cu noi și noi Sfinți ai Lui.

Pentru că pomenirile de noi și noi Sfinți, pe fiecare zi, ne arată că Biserica nu promovează egoismul, exclusivismul, xenofobia, resentimentele.

Dacă ar promova egoismul, Biserica ar vorbi doar despre Dumnezeu, dar nu și despre Sfinții Lui. Însă Dumnezeu e minunat în Sfinții Lui, pentru că în ei Își arată toată lucrarea și slava Lui.

Dacă Biserica ar fi exclusivistă, ea nu ar asculta deloc criticile care i se aduc. Nu i-ar păsa de istorie, de mersul istoriei. Însă Biserica își adaptează mereu discursul față de oamenii istoriei, predicându-le pe înțelesul lor lucruri care îi depășesc la modul abisal.

Dacă Biserica ar fi xenofobă în învățătura și viața ei, am avea calendarul format doar din Sfinți români. Însă noi, pe fiecare zi, pomenim Sfinți din toate neamurile lumii. Sfinții Bisericii au naționalități multiple și au avut, în viața lor, diverse poziții sociale, de la împărați la robi. Tocmai de aceea nu putem să spunem că doar un neam se mântuiește, iar celelalte nu, pentru că Biserica e pentru întreaga planetă și nu doar pentru cei care suntem acum ortodocși.

Dacă Biserica ar fi resentimentară, ea ar da în judecată toate religiile, sectele, ideologiile și neamurile lumii, pentru că, într-un secol sau altul, i-au martirizat pe fiii ei.

Evreii ne-au martirizat primii. Primul Sfânt al Bisericii, Stefanos, Protodiaconul, unul de-al lor, a fost ucis de către ei. Apoi ne-au martirizat romanii, cu persecuții de un demonism rar. Ne-au martirizat zoroastrienii[10], ne-au martirizat ereticii pe care Biserica i-a anatematizat, ne-au martirizat musulmanii.

Comunismul a călcat în picioare Biserica în secolul al 20-lea. Acolo unde Biserica s-a opus, Bisericile au fost dărâmate sau au fost transformate în grajduri. Tocmai de aceea, după căderea comunismului, cei îmbâcsiți de ideologia atee sunt stresați de normalitatea prezenței Bisericii în societate. Și în loc să o spună de-a dreptul, o spun în câș, vorbind despre cum Biserica ideologizează poporul.

Însă politica este ideologică și ideologizează poporul. Suntem ideologizați prin mijloacele media pentru ca să cumpărăm diverse lucruri, pentru ca să mergem în anumite locuri, în vacanță, pentru ca să optăm pentru diverse instrumente financiare. Oriunde și prin orice canale suntem ideologizați. De ce nu ar putea să învețe și Biserica voia lui Dumnezeu, așa, de dragul diversității, dacă peste tot suntem ideologizați?

Însă Biserica învață prin viața, slujbele și predica ei despre viața ei divino-umană. Biserica îl învață pe om să se îndumnezeiască și nu să se vândă pe doi lei. Biserica îl învață pe om să citească istoria cu minte sfântă, pentru ca să se înțelepțească în viața lui.

De aceea, iubiții mei, în a 5-a duminică a Postului Mare, noi privim către Crucea Lui, pentru ca să vedem Învierea Lui, a Domnului nostru. Noi privim către Patimile Domnului din greutatea postului, din mijlocul ascezei, pentru ca să vedem seriozitatea gravă a vieții creștine. Căci pe măsură ce ne curățim de patimi la modul dureros, pe atât ne bucurăm și de umplerea noastră de slava lui Dumnezeu. Pe măsura crucii noastre este și învierea noastră din patimi. Pentru că bucuria praznicului e duhovnicească, e trăită înăuntru nostru.

Să ne nevoim în continuare cu bucurie și cu pace, iubiții mei! Vă doresc numai bine! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 14 aprilie 2016, soare și nori, 17 grade.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/01/26/sinaxa-intaistatatorilor-bisericii-ortodoxe-geneva-22-27-ianuarie-2016/.

[3] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/m/4/d/1/sxsaintlist.aspx.

[4] Triodul, ed. BOR 1986, p. 649. [5] Idem, p. 654. [6] Idem, p. 648.

[7] Am preluat-o de aici: http://4.bp.blogspot.com/-2TMHx62kU1s/UXEJrtinuEI/AAAAAAAAWoA/UnWx_VsPnjA/s640/αγία+μαρία+η+αιγυπτία+2.png.

[8] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei. Proză și versuri (1957-1983), ed. îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului, Ed. Eminescu, București, 1990, p. 237.

[9] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/14/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-sinod-al-bisericii-ortodoxe/.

[10] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Zoroastrism.