Partea întâi și a doua a articolului.

Obscuritatea poeziei moderne nu se datorează, însă, unui deziderat ermetic-elitist al poeților (deși în cazul unora, ca Ion Barbu, cred că s-ar putea vorbi de un exces în acest sens), ci alinierii lor la o concepție foarte veche, biblic-creștină, în conformitate cu care mintea umană are nevoie de contemplație și aprofundare a lucrurilor pentru a se apropia și a-L cunoaște pe Dumnezeu și cele de taină ale Lui și ale lumii veșnice.

Vectorul neschimbat către transcendență și transfigurare al poeziei moderne este inechivoc, în acest sens.

Simbolismul și o bună parte din modernismul poetic nu au făcut decât să continue și chiar să accentueze idealul romantic al întoarcerii la Creștinism – simbolismul este, de altfel, considerat de mulți interpreți atenți ca făcând parte din romantism sau ca un romantism pe o altă treaptă.

Scriitura biblică este, din acest punct de vedere, un model  (inclusiv estetic) pentru astfel de poeți. Toate elementele de modernitate ale poeziei se găsesc din plin în Psalmi și în toate textele poetico-profetice ale Sfintei Scripturi (Profeți, Pilde, Înțelepciunea lui Salomon, Înțelepciunea lui Iisus Sirah, Ecclesiast, Iov etc.): logica nelogică (pentru rațiunea banală/ comună a oamenilor), simbolul, sugestia, încriptarea metaforică, alegoria, obscuritatea intenționată, dislocarea sintactică, punctuația aleatorie/ indefinită sau inexistentă, discursul sincopat sau fracturat, versul liber (în măsura în care textul e tradus) etc. Noile traduceri scripturale ale Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș sunt foarte folositoare pentru a observa toate acestea[1].

Din această perspectivă, faptul că Psaltirea în versuri a Sfântului Dosoftei este fundamentul poeziei românești[2] reprezintă o „întâmplare” fericită, pentru că ea fundamentează, de la bun început, o perspectivă „modernă” în poezia noastră.

De asemenea, în cazul textului cu virtuți poetice incontestabile al Istoriei ieroglifice, opera lui Dimitrie Cantemir – altă carte fundamentală a începuturilor literare românești –, influența literar-poetică a Sfintei Scripturi este, după cum am demonstrat[3], uriașă.

Poeți ca Eminescu, Arghezi, Blaga sau Nichita Stănescu n-au căutat niciodată să-și înstrăineze opera poetică de înțelegerea omului de rând. Nu acesta a fost scopul lor, atunci când au scris poezie obscură/ tainică/ grea. Ci au vrut să-l înalțe, cel mai adesea – desigur, au fost și cazuri în care poeții au fost nevoiți să-și încifreze mesajul din cauza unui public nepregătit sau chiar ostil față de anumite lucruri.

Dar nici Dumnezeu, vorbind prin gura Sfinților Profeți sau El Însuși întrupându-Se și vorbind în pilde nu a vrut să îndepărteze prin acestea pe nimeni de El, ci, cu totul dimpotrivă, a vrut să-i facă pe oameni să se înalțe la înțelegerea profețiilor și a cuvintelor Sale.

Când I s-a cerut semn ca să dovedească Cine este (In. 2, 18), Hristos i-a trimis pe evrei la semnul templului:  „Stricați templul acesta și în trei zile îl voi ridica pe el” (In. 2, 19). Iar Evanghelistul ne lămurește: „Dar Acesta zicea [acestea] despre templul trupului Său” (In. 2, 21)[4]. Legătura dintre templul de la Ierusalim și trupul Domnului am aflat-o explicată de către Sfântul Augustin, în cap. V din cartea a patra a tratatului său, Despre Sfânta Treime[5].

Iar Hristos le-a indicat acest semn, precum și semnul lui Ionas (Mt. 12, 39-40; 16, 1-4; Lc. 11, 29-30), cel al degetului lui Dumnezeu (Lc. 11, 16, 20) și cel al pâinii din cer (In 6, 30-35), tocmai pentru că ei pretindeau că știu să contemple Scripturile și să înțeleagă profețiile, așa cum pretind mulți și în ziua de astăzi – și mai ales protestanții și neoprotestanții, care au inventat teoria înțelegerii Bibliei de către oricine o citește.

Căci „cuvântul [profetic] este prin firea sa ușor de înțeles, însă devine anevoios dacă ne referim la nedeprinderea ascultătorilor[6], zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Și ne explică Sfântul Ioan:

„Căci profețiile se asemănă unor ghicituri. Întâmpinăm multe neputință de înțelegere în Vechiul Testament […]. Prin urmare, din ce pricină profețiile sunt nelimpezi? [Pentru că] acestea le prezic iudeilor multe nenorociri: că vor fi izgoniți, iar noi [neamurile încreștinate] vom fi primiți, că templul va fi dărâmat și nu va mai fi înălțat mai târziu, iar Ierusalimul va cădea și va fi la îndemâna tuturor. [Etc.] […]

Deci [Sfinții Profeți] și-au ascuns prezicerile în neputința tâlcuirii, ca nu cumva să-i ucidă – fiindcă le grăiau asemenea lucruri – iudeii, care îi auzeau de la început în chip limpede. Și au turnat peste fapte nedeslușire din plin, pentru ca ei, prezicătorii, să se pună la adăpost de primejdie prin nelimpezimea spuselor lor. […]

Căci și noi trebuie să-l luăm în seamă [acest lucru], chiar dacă vorbim între prieteni, fiindcă, în aceeași măsură, sunt de față mulți dintre cei care nu ne sunt prieteni – ei bine, să-l înțeleagă și aceia, ca să devină ei înșiși prieteni!”[7].

Adică, spune Sfântul Ioan, obscuritatea textuală evită comunicarea limpede și directă în fața unora care ar putea manifesta aversiune fățișă, dar, totodată, pentru cei care sunt cu adevărat interesați de adevăr, ea reprezintă un motiv de aprofundare a lucrurilor și înălțare spirituală, prin contemplare adâncă, care îi face să părăsească deopotrivă ostilitatea și frivolitatea cugetării.

Din acest punct de vedere, modernitatea poetică este, prin excelență, creștină și ortodoxă, în felul în care consideră că obscuritatea expresiei poetice trebuie să motiveze oamenii să se deprindă cu contemplarea altitudinilor spirituale.

Convingerea mea – pe care am căpătat-o în timp – este că marii poeți (nu numai români, ci ai întregii lumi), și-au ascuns adevărata personalitate, într-o lume rapace, de ochii unui public sau ai unor confrați avizi de a călca în copite sensibilitatea lor, și, în același timp, au vrut să lase putința descoperirii lor celor care vor să parcurgă, mai mult sau mai puțin, același drum al escaladării înălțimilor înțelegerii.

Am acest sentiment, foarte puternic, mai ales în privința lui Eminescu, Arghezi și Nichita, poeții pe care îi consider piscurile cele mai înalte și mai greu de atins cu înțelegerea ale poeziei române. Reverberațiile tainice ale versurilor lor (deși niciunul nu a apelat, propriu-zis, la ermetism de limbaj) au rămas necunoscute multora, până astăzi, din cauza sensibilității lor abisale, care a dus și la ascuțirea gândirii, dincolo (cu mult) față de orice înțelegere comună.


[1] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/category/traduceri/.

Cărțile din canonul Sfintei Scripturi, editate până acum de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, le puteți găsi și downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/category/cartile-online-ale-familiei-piciorus/.

[2] A se vedea cartea noastră, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dosoftei (vol. 1), Teologie pentru azi, București, 2013, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[3] A se vedea cele două volume ale cărții noastre: Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir (vol. 2. 1 și 2. 2), Teologie pentru azi, București, 2015, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/08/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-1/ și http://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[4] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/23/ioannis-cap-2-12-25-cf-byz/.

[5] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/28/sfantul-augustin-al-hipponei-despre-sfanta-treime-50/.

Sau: Traduceri patristice, vol. 5, traduceri și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș și Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 84-85, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/12/06/traduceri-patristice-vol-5/.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre obscuritatea profețiilor, traducere, studiu introductiv și note de Radu Mustață, Ed. IBMO, București, 2013, p. 65.

[7] Idem, p. 73.

Did you like this? Share it: