E vorba de poziționarea teologică a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Rusiei din afara Rusiei față de documentele presinodale ale Marelui Sinod Panortodox din 16-27 iunie 2016[1].

În care Sinodul rusesc de pe pământ american precizează că există în documentele presinodale „elemente care au nevoie de clarificare”, mai ales în documentul referitor la autonomia bisericească. Totodată, Sinodul afirmă faptul că documentele presinodale conțin „o terminologie ambiguă, o lipsă de precizie teologică și un limbaj eclesiologic străin de Sfânta Tradiție a Bisericii”, cu precădere în documentul care dezbate relațiile Bisericii cu lumea creștină și în documentul referitor la misiunea Bisericii în lumea de azi. El a indicat lucruri problematice și în ceea ce privește organizarea și funcționarea Sfântului și Marelui Sinod.

Primul document pe care îl dezbate e cel referitor la relațiile dintre Biserică și restul lumii creștine. Și Sinodul ne spune că acesta e cel mai problematic document presinodal. Pentru că mărturisirea din art. 1, că Biserica e una, sfântă, catolică și apostolică a fost amețită [befuddled]/ negată în art. 6, unde se spune că „Biserica Ortodoxă recunoaște existența în istorie a altor biserici creștine și confesiuni care nu sunt în comuniune cu ea”. Și documentul, consideră Sinodul, nu trebuia să spună doar faptul că Biserica a fost fundată de Domnul, ci și că ea este trupul Lui mistic, pentru totdeauna unul și nedivizibil.

În document nu trebuie să existe sintagma „alte biserici”, spune Sinodul, pentru că un document al Bisericii trebuie să fie precis în mod scrupulos și să fie o afirmare clară și neechivocă a Tradiției Bisericii. Documentul e neclar și în ceea ce privește întoarcerea la Biserică a celor separați de ea, pentru că în acest document nu se mai vorbește despre schismă sau erezie, așa după cum vorbesc documentele Sinoadelor Ecumenice.

Prin formula „unitatea celor credincioși în Hristos”, consideră Sinodul, se ajunge să se vorbească nu numai despre Biserică, ci și despre „multe alte confesiuni”. Pe de altă parte, el ne spune că documentul vorbește despre „unitatea creștină” ca despre un lucru „pierdut” (art. 5) și despre dorința continuă a Bisericii de „restaurare a unității creștine” (art. 4, 5, 12, 24), afirmații care sunt contradictorii cu mărturisirea din art. 6, unde ni se spune că unitatea Bisericii este de natură ontologică și ea nu se poate sfărâma.

De aceea, Sinodul opinează că avem de-a face în acest document cu „o eclesiologie eterodoxă [a heterodox ecclesiology]”, pentru că unitatea Bisericii nu a fost niciodată stricată, iar revenirea la Biserică prin pocăință este calea de a vindeca umanitatea divizată.

Sinodul nu e de acord nici cu asocierea cuvântului prozelitism cu „antagonismul inter-confesional”, pentru că porunca Domnului e să predicăm și să botezăm toate neamurile lumii. De aceea, interzicerea catehumenatului/ a prozelitismului, Sinodul o consideră o măsură „anti-evanghelică [anti-Evangelical]”.

Al doilea document dezbătut e cel referitor la misiunea Bisericii în lumea de azi. Și aici, Sinodul ne spune că „inima problemei” constă în aceea că documentul folosește în mod constant sintagma „persoană umană” în loc de cuvântul „om”, când că Sfinții Părinți au folosit cuvântul om, care e unul scriptural și liturgic.

Și Sinodul ajunge într-un punct teologic sensibil, dezvăluind o teologie proprie, rusească, în această problemă. Și anume el spune că „termenul persoană (în rusă лицо [lițo], în greacă πρόσωπον [prosopon]) este folosit, în mod principal, în limbajul ortodox cu referire la persoanele dumnezeiești ale Sfintei Treimi, în mărturisirea unicei ființe ipostatice (?) a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh [in confessing the unique hypostatic being of Father, Son and Holy Spirit], precum și în singura realitate ipostatică a Unicului Fiu, în[tru] Care, deopotrivă, coexistă naturile divină și umană, «în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit» [as well as the singular hypostatic reality of the One Son in Whom both the divine and human natures co-exist “unconfusedly, unchangeably, indivisibly, inseparably”]. Aproape niciodată nu este folosit termenul [de persoană] creaturii umane (în care astfel de distincții nu există), tocmai ca un mod de a remarca absoluta distincție între ceea ce este creat și ceea ce este necreat [precisely as a way of noting the absolute distinction between that which is created and that which is Uncreated]. Căci, pe când omul este [creat] «în chipul și [în] asemănarea lui Dumnezeu» [for while man is “in the image and likeness of God”], pe el nu e înțelept să-l compari, în creaturalitatea sa, cu Cel care nu are un început [he is in no wise comparable, in his createdness, to Him Who has no beginning]”.

Eu văd această afirmație legată de persoană ca un atac la teologia personalistă, pe care, pe pământ românesc, a dezvoltat-o Părintele Dumitru Stăniloae.

Pentru că persoană e un corelativ al lui om, după cum ipostas e un corelativ al persoanei.

Și când spunem persoană pentru om, nu gândim nicidecum faptul că persoanele dumnezeiești sunt aidoma persoanelor umane, ci termenul de persoană, cu referire la persoanele dumnezeiești, e incomparabil cu ceea ce înseamnă realitatea personală a omului. Pentru că persoanele dumnezeiești depășesc cu totul puterea noastră de înțelegere.

Și Sinodul îmi confirmă intuiția. Pentru că ne spune că în ultimii 75 de ani s-a folosit în mod greșit termenul de persoană – cu referire la om –  rezultând „numeroase pervertiri ale limbajului teologic pe tărâmul reflecției dogmatice [numerous perversions of theological language in the realm of doctrinal reflection], una dintre cele mai notabile fiind aceea că există «o comuniune a persoanelor dumnezeiești în Sfânta Treime [a communion of Divine Persons in the Holy Trinity]»”. Și Sinodul explică „pervertirea” dogmatică în acest fel: „discuțiile teologice precise ale secolelor 4-5 au clarificat faptul că Tatăl, Fiul și Duhul sunt uniți într-o veșnică comuniune de ființă ([vorbind de] Fiul Cel Unul-născut, de purcederea Duhului și monarhia Tatălui [the Father, Son and Spirit are united in an eternal communion of essence  (in the begottenness of the Son, the procession of the Spirit and the monarchia of the Father)], dar nu de o comuniune a persoanelor” dumnezeiești.

Însă tocmai veșnica comuniune de ființă a persoanelor dumnezeieștri este fundamentul veșnicei comuniuni a persoanelor dumnezeiești. Pentru că existența persoanelor dumnezeiești este perihoretică datorită deoființimii lor, dar, în același timp, ea este expresia iubirii desăvârșite, pentru că persoanele dumnezeiești se iubesc în mod desăvârșit din veci.

Iar dacă, pentru Sinod, comuniunea de ființă primează în fața celei interpersonale în Treime, atunci consecințele eclesiologice ale acestei triadologii înguste sunt foarte grave. Pentru că, în Biserică, nu mai contează ce face omul ca atare, ci e important doar faptul că el e în Biserică, atâta timp cât apartenența eclesială e „mai importantă” decât exprimarea personală a acestei apartenențe.

Și această mentalitate non-eclesială se vede și la unii dintre ortodocșii români. Care consideră că e de ajuns să fie ortodocși, nedorind să se manifeste ca ortodocși în toată viața lor. Adică fără să își asume drumul sfințirii personale.

Înțelegerea greșită a teologiei personaliste a secolului al 2o-lea, face Sinodul să afirme faptul că „aplicarea greșită a termenului persoană la om a condus la faptul de a considera comunitatea rasei umane ca aplicându-se la ființa Sfintei Treimi”. Pentru că Sinodul nu acceptă paralelismul dintre unitatea rasei umane și viața și comuniunea perihoretică a Treimii. Paralelism făcut de teologii personaliști ai secolului al 20-lea, printre care se numără și Părintele Stăniloae.

Însă unitatea firii umane și diversitatea ei personală sunt consecințele creației Dumnezeului treimic și nu este „o părere teologică”. Teologii recenți ai Bisericii au subliniat această realitate și nu au inventat-o. Pentru că este evident faptul că toți ne tragem din Sfinții Protopărinți Adam și Eva și că fiecare dintre noi avem existență personală.

În ceea ce privește dogma triadologică, unitatea de ființă a Treimii e fundamentul veșnic al comuniunii interpersonale veșnice. Pentru că perihoreza nu vorbește despre relații în interiorul ființei dumnezeiești, ci între persoanele dumnezeiești care au aceeași ființă. De aceea, afirmația Sinodului cum că e „o eroare” discuția despre  o comuniune a persoanelor dumnezeiești în Sfânta Treime, este o eroare. Și e una gravă, pentru că e făcută pe baza unui reducționism triadologic greu de înțeles.

Sinodul e de părere că trebuie să se înlocuie persoană umană cu om în documentul aflat în discuție, mai ales în sintagma „valoarea persoanei umane”.

A treia discuție și ultima este despre proceduri și autoritatea Sinodului. Și în aceasta Sinodul pledează pentru semnătura individuală a fiecărui participant la Sinod, pentru că „în fiecare Episcop se manifestă în mod egal harisma apostolică”. Și Sinodul are dreptate când afirmă faptul că la Sinoadele Ecumenice votul Episcopilor a fost personal, fiecare semnând în dreptul său, și nu a fost niciodată vorba de un vot unitar, la nivel de patriarhat, ca acum.

În concluziile declarației sinodale se afirmă faptul că acestea au fost doar „câteva corecții critice” ale documentelor. Și că împreună cu toții trebuie să identificăm „problemele serioase” din aceste documente presinodale, pentru ca ele să nu mai provoace frică și nici neliniște.

Nota a 6-a a documentului ne vorbește despre cauza reticenței față de cuvântul persoană. Pentru că, în rusă, se folosește cuvântul Лицо [Lițo/ Persoană], când e vorba despre persoanele dumnezeiești și cuvântul личность [licnost], când e vorba de om. Însă sinodalii recunosc că această distincție nu se găsește în limba greacă. Și rușii ar trebui să se ia după limba greacă, pentru că din greacă ne traducem cu toții, indiferent de limba națională, Scriptura, dogmele și cărțile de cult. Iar dacă dezvoltăm teologii „naționale” în indiferență față de textele grecești, care sunt textele sursă ale Bisericii, nu trebuie să ne mirăm că ajungem la afirmații străine de Tradiția Bisericii.


[1] Documentul e aici:

http://www.synod.com/synod/eng2016/20160413_ensynodposlaniye.html.

Did you like this? Share it: