intrarea Domnului in Ierusalim 2016

Iubiții mei[1],

când auzim vorbindu-se de o intrare…toți vrem ca ea să fie deschisă și pentru noi. Pentru că intrările, cel mai adesea, au și uși…Iar ușile ți se deschid nu oricum, nu oricând…ci numai dacă ești bine primit. Dacă ești agreat

Dacă nu ești bine văzut…ușile stau închise în fața ta, pentru că nimeni nu te vrea intrat în acea clădire…

Însă intrarea într-o casă, într-o instituție, într-o nouă funcție este un început de drum, un eveniment, o oportunitate. Toți vrem să intrăm pe ușă…și să nu fim lăsați pe-afară.

Iar dacă ușa se deschide și sunt mulți cei care așteaptă la ușă, îmbulzeala înseamnă voința disperată a multora de a intra, de a apuca să intre, de a nu fi lăsați pe-afară.

Însă la praznicul de azi…intrarea Domnului în Ierusalim nu înseamnă o mergere a Lui spre bucurie, ci spre chinuri. Pentru că El intră în Ierusalim pentru ca să pătimească, pe nedrept, de la oameni păcătoși. Dar, în același timp, intrarea Lui în Ierusalim e o recunoaștere a faptului că El e Mașiah, că El e Hristos, că El e Cel despre care au vorbit Profeții.

Și ce au spus Profeții? Că Hristos este „Om în durere [ἄνθρωπος ἐν πληγῇ]”, Care „s-a necinstit și nu s-a socotit [ἠτιμάσθη καὶ οὐκ ἐλογίσθη]” [Is. 53, 3, LXX] de către noi. Că „El S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre [αὐτὸς ἐτραυματίσθη διὰ τὰς ἀνομίας ἡμῶν καὶ μεμαλάκισται διὰ τὰς ἁμαρτίας ἡμῶν]” [Is. 53, 5]. Însă prin „rana Lui noi [toți] ne-am vindecat [τῷ μώλωπι αὐτοῦ ἡμεῖς ἰάθημεν]” [Is. 53, 5]. Căci pentru aceasta intră Domnul în Ierusalim: pentru ca să sufere pentru noi, pentru ca să moară pentru noi, pentru ca să învieze pentru noi!

Și alături de Sfântul Profet Isaias este și Sfântul Profet Zaharias, care ne-a spus aceste cuvinte despre ziua de azi: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, vestește, fiica Ierusalimului [χαῖρε σφόδρα θύγατερ Σιων κήρυσσε θύγατερ Ιερουσαλημ], iată, Împăratul tău îți vine ție drept și mântuind [ἰδοὺ ὁ βασιλεύς σου ἔρχεταί σοι δίκαιος καὶ σῴζων], El [fiind] blând și călărind [αὐτός πραῢς καὶ ἐπιβεβηκὼς] pe cel de sub jug [ἐπὶ ὑποζύγιον]/ pe măgar și pe mânzul cel tânăr [καὶ πῶλον νέον]!” [Zah. 9, 9, LXX].

Și Sfântul Zaharias ne spune că Împăratul Ierusalimului intră în oraș ca Cel care este drept, ca singurul Drept între oameni, ca singurul fără de păcat. Că El vine ca să ne mântuiască pe noi. Dar ne mântuiește ca Cel care este blând. Pentru că, în blândețea Lui cea prea mare față de noi, în milostivirea Sa fără de margini pentru neamul omenesc, Împăratul slavei Se lasă omorât pentru noi în cea mai mare blândețe.

Așa după cum El Însuși ne spusese, cu mulți ani înainte, prin gura Sfântului Profet Isaias: „Ca o oaie spre junghiere S-a adus și ca un miel, înaintea celui care îl tunde pe el, fără glas, așa nu deschide gura Lui [ὡς πρόβατον ἐπὶ σφαγὴν ἤχθη καὶ ὡς ἀμνὸς ἐναντίον τοῦ κείροντος αὐτὸν ἄφωνος οὕτως οὐκ ἀνοίγει τὸ στόμα αὐτοῦ]” [Is. 53, 7, LXX].

El S-a lăsat bătut și omorât pentru mântuirea noastră, așa după cum mielul se lasă înjunghiat și jupuit de către măcelar, pentru ca să stea la noi, pe masa de Paști.

Și prin chinurile și moartea Lui pentru noi, Domnul ne-a învățat că adevărata biruință împotriva urii, a intoleranței, a cruzimii dezlănțuite e mucenicia. Că numai prin suferința cea curățitoare de păcate și prin moartea pentru El, noi devenim adevărați credincioși ai Lui, adevărați următori ai Lui întru toate.

Pentru că postul acesta, de până acum, a fost o întristare a noastră, o disciplinare a noastră…voită. Voită de către noi! Pentru că am ales să postim, pentru ca să ne curățim de păcate. Și astfel am simțit din nou că binele real, cel duhovnicesc, nu vine din îndestularea, ci din restrângerea noastră de la bucuriile trupești. Că postul, și întreaga asceză ortodoxă cea dimpreună cu el, toate luptele noastre interioare cu păcatele, sunt pentru ca să schimbăm în noi bucuria păcatului cu bucuria duhovnicească.

Căci și păcatul are bucuria lui de o clipă, una amară în cele din urmă – pentru că ne distruge interior –, însă virtutea este o bucurie continuă, e o bucurie veșnică, pentru că ne umple de slava lui Dumnezeu.

Iar asceza ortodoxă, adică continua omorâre a patimilor din noi, este o urmare interioară continuă a Domnului, o urmare a Lui și în bucuria și veselia cea dumnezeiască, dar și în durere și chinuri.

Pentru că El intră în Ierusalim plin de dor pentru Cruce. El intră și alege Crucea pentru noi, pentru că numai prin ea putea să răstignească în mod deplin umanitatea Lui, pentru ca în mod deplin să o îndumnezeiască prin învierea Sa din morți.

Iar oamenii orbi duhovnicește, cei care L-au omorât, adică evreii și romanii, considerau că prin crucificare Îl dezonorează, Îl desființează, Îl elimină din istorie. Pentru că ei vedeau răstignirea ca pe un blestem și ca pe o umilire socială.

Însă crucificarea Lui, în primul rând, era lăuntrică!  El suferea trupește, dar, în primul rând, sufletește. Pentru că El pătimea toate acestea pentru noi, pentru păcatele întregii lumi, pentru păcatele tuturor celor care au trăit, trăiesc și vor trăi pe fața pământului. Pentru că Domnul, pe Cruce, Și-a asumat întreaga umanitate, pentru ca, întru El, să o mântuiască.

Tocmai de aceea, Icoana Răstignirii nu ne prezintă un Hristos învins, un Hristos sleit de puteri, ci un Hristos biruitor, un Hristos plin de slavă, Care a învins moartea, Iadul și patimile în El Însuși. Fiindcă moartea nu L-a putut ține legat în Iad, ci El a ieșit din Iad ca un biruitor, dimpreună cu Sfinții Lui. El a stricat Iadul! El S-a făcut primul înviat al întregii umanități! Pentru că a înviat cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu adevărat și om adevărat. Și moartea și Iadul nu L-au putut ține în brațele lor, pentru că El era Mielul răscumpărării noastre, Cel fără de păcat. Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii.

De aceea, postul adevărat, cel curat, cel sfânt, nu e cel care ne îmbolnăvește, ci e cel care ne înduhovnicește. Postul adevărat ne umple de pace, de bucurie, de înțelepciune, de seninătate. Pentru că dreapta credință e viața reală, autentică a omului. Și când spun acest lucru, spun faptul că nu putem fi oameni cu adevărat fără să fim duhovnicești. Căci a fi duhovnicesc înseamnă a fi îndumnezeit continuu de către Dumnezeu, de Cel care e curățirea, luminarea și sfințirea noastră cea veșnică.

…Însă Domnul a intrat în Ierusalim șezând pe un măgar tânăr [ὀνάριον] [In. 12, 14, BYZ].

Nu a intrat cu oști, nu a intrat fiind însoțit de popor mult, așa după cum face un împărat lumesc, ci ca Împăratul blândeților.

De aceea și mulțimea, multă mulțime de oameni [In. 12, 12], „auzind că Iisus vine întru Ierusalim, au luat ramuri de finici [τὰ βαΐα τῶν φοινίκων] și au ieșit întru întâmpinarea Lui, și strigau: „Osanna [Ὡσαννά]! Binecuvântat [este] Cel care vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι κυρίου, βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ]” [In. 12, 12-13, BYZ].

Și Cel care trebuia să vină și a venit în numele Domnului era Mașiah. Era Profetul prin excelență. Era Hristos.

Au luat ramuri de finici[2], ramuri verzi, pentru ca să iasă în fața Celui veșnic. De unde noi, românii, am numit ziua de azi Floriile, pentru că vrem să-I dăm lui Dumnezeu toate florile noastre.

Și în fața Lui, ierusalimitenii au strigat ca în fața lui Dumnezeu întrupat: „Ὡσαννά!”. Pentru că e transliterarea cuvintelor din ebraică: הֹושִׁ֘יעָ֥ה נָּ֑א אָֽנָּ֥א [Hoșiah na ana] [Ps. 118, 25, WTT], care înseamnă: „Mântuiește-ne pe noi acum!”[3].

Și Domnul asta a făcut: i-a mântuit și ne-a mântuit și pe noi! Pentru ca ne-a dat tuturor posibilitatea ca, întru El, crezând întru El, să ne mântuim toți, intrând prin Botez în Biserică, și curățindu-ne de patimi.

Pentru că ceea ce a făcut El cu umanitatea Lui, trecând-o prin toate durerile și îndumnezeind-o, vrea să facem și noi, cu umanitatea noastră, sprijiniți continuu de către El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Căci mântuirea noastră este triadologică, eclesiologică și ascetică. Noi ne mântuim în relație cu Dumnezeul nostru treimic, în Biserică și printr-o asceză continuă. Pentru că aceasta e mântuirea pe care El ne-o dăruie: ca relație continuă, veșnică cu El. Iar dacă Dumnezeu e în relație veșnică cu noi și prin relația noastră cu El noi creștem mereu în cunoaștere și sfințenie, tocmai de aceea El dorește ca noi să avem relații reale cu toți oamenii, în care să îi iubim și să îi înțelegem pe toți. Însă nu oricum, ci așa cum ne iubim și ne înțelegem pe noi înșine.

Căci noi vrem ca să avem parte de tot binele, și aici, cât și veșnic. Și astfel trebuie să dorim pentru toți: ca să trăiască și aici, cât și în veșnicie, cu Dumnezeu, în binele Lui.

Iar dacă am dori binele tuturor, am deschide ușa pentru toți.

Dar noi deschidem ușa doar la unii…Doar pe unii îi primim, doar pe unii îi odihnim, doar pentru unii ne rugăm, doar cu unii compătimim.

Și indiferența noastră nu e deloc „creștină”. Cum nu sunt „creștine” nici nesimțirea, răutatea, răzbunarea, uciderea.

Ci viața creștină începe atunci când începe curățirea noastră de patimi și când, în mod real, noi devenim virtuoși, devenim curați, devenim Sfinți.

…Pentru bucuria faptului că oamenii L-au recunoscut drept Hristos pe Iisus Cel blând, care intra în Ierusalim pe un măgăruș, astăzi e dezlegare la pește. Însă de mâine începe postul cel mai aspru, prin care Îl însoțim pe Domnul spre răstignirea și învierea Lui din morți.

Iar dacă astăzi avem sălcii în mâini, în loc de finicele Ierusalimului, ele sunt un îndemn pentru noi ca să fim mereu verzi în mărturisirea și în viața noastră. Pentru că viața noastră trebuie să mărturisească întotdeauna credința noastră. Noi trebuie să fim o mărturie vie a crezurilor noastre.

Și nu putem mărturisi credința noastră, dacă nu avem faptele credinței noastre. Pentru că mărturisirea credinței noastre se face prin viața noastră de zi cu zi, prin munca noastră, prin onestitatea noastră, prin verticalitatea noastră, prin calitatea noastră umană.

Nu poți fura și minți toată ziua, și să te lauzi că ești creștin!

Nu poți fi desfrânat și necredincios, și să te lauzi că ești creștin!

Ci a fi creștin înseamnă a avea conștiința că ai nevoie mereu de curățire, de luminare, de sfințire. Căci fără Dumnezeu nu poți să faci nimic. Pentru că împreună cu El, zilnic, înțelegem și mai multe lucruri, și mai profund, facem lucruri și mai mari, ne depășim mereu neputințele noastre.

Așadar, iubiții mei, Domnul ne cheamă să intrăm împreună cu El în Ierusalim! În Ierusalimul care înseamnă cetate a păcii[4]. Pentru că, oricâte ar fi greutățile noastre și ispitele noastre, oricâte ar fi păcatele noastre, împreună cu El putem face pace în noi. Putem face pace în noi și între noi.

Cu El, cu Pacea noastră, putem să îi împăcăm pe oamenii care nu cunosc pacea, adică să îi scoatem din logica războiului continuu cu ei înșiși și cu ceilalți. Pentru că mulți se luptă cu ei, se traumatizează continuu, fiindcă nu știu cum să se împace cu ei înșiși. Cum să ceară mila lui Dumnezeu și El să îi împace interior.

Pe când alții nu înțeleg de ce nu pot avea relații cu oamenii și de ce oamenii nu îi iubesc și nu îi respectă. Pentru că nu înțeleg faptul că oamenii au nevoie de împăcare interioară și de înțelepciunea de a ști să conviețuiască, pentru ca să iubească și să aibă relații reale.

Da, nu putem comunica cu oamenii, până când nu învățăm să ne rugăm lui Dumnezeu!

Când vorbim cu Dumnezeu, vorbim și cu oamenii. Dar când nu mai vorbim cu oamenii e semn că nu mai vrem relația cu Dumnezeu. Și fără El nu avem nicio primăvară! Fără El nu avem nicio tinerețe, nicio bucurie, nicio moarte bună, nicio veșnicie plină de slavă!

Dar dacă vrem să fim niște flori frumoase ale lui Dumnezeu, dacă vrem să fim verzi ca iarba de primăvară și înfloriți ca pomii din grădini, trebuie să intrăm cu Domnul în Ierusalim! Trebuie să suportăm ura și neiubirea altora la adresa noastră împreună cu El. Trebuie să îi iubim pe oameni chiar dacă știm că ne vând și că sunt impostori. Pentru că trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu, cu Cel care ne împacă și ne unește pe unii cu alții, și nu cu diavolul, cel care ne desparte și ne însingurează în mod păcătos.

Trebuie să intrăm în Ierusalim și să vedem cum a fost batjocorit Împăratul tuturor. Să vedem cum a fost bătut și îndurerat…și cum El a răbdat și S-a supus. Pentru că și noi trebuie să creștem în har în mijlocul ispitelor, al nedreptăților la adresa noastră, în mijlocul urii și al disprețului care ne înconjoară.

Vă doresc să vă bucurați împreună cu Domnul și, totodată, să suferiți împreună cu El! Pentru că astfel veți înțelege cu toții că El e și în durere și în bucurie alături de noi.

Post înțelept pe mai departe și tărie de caracter! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 21 aprilie 2016, zi de joi, însorită. Am preluat Sfânta Frescă de aici: http://pravnovosti.ru/wp-content/uploads/2015/04/3.jpg.

[2] O ramură ca aceasta: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/04/05/ramura-de-finic/.

[3] Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/04/03/predica-la-intrarea-domnului-in-ierusalim-2015/.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Jerusalem.

Did you like this? Share it: