Aproape nimeni n-a mai vorbit, precum Nichita, despre suflet, inimă și experiențe spirituale.

A unsprezecea elegie (cu subtitlul: Intrare-n muncile de primăvară), alcătuită din opt părți, începe cu un discurs despre inimă:

Inimă mai mare decât trupul,
sărind din toate părțile deodată
și prăbușindu-se din toate părțile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,

tu, conținut mai mare decât forma, iată
cunoașterea de sine
, iată
de ce materia-n dureri ia naștere din ea însăși,
ca să poată muri.
Moare numai cel care se știe pe sine,
se naște numai cel care își este
sieși martor.

Pentru isihaști, inima este centrul ființei umane, iar creștinul trebuie să coboare cu mintea în inimă ca să se roage, să își curățească mintea și inima de gânduri și de patimi, ca astfel să se facă propriu vederii luminii dumnezeiești.

Nichita vorbește despre o „inimă mai mare decât trupul” și care are sau este un „conținut mai mare decât forma” sa, ambele aserțiuni fiind foarte adevărate, dacă înțelegem lucrurile nu în logica imediată a cuvintelor, ci după adâncul semnificațiilor.

Sfânta Scriptură (atât Vechiul, cât și Noul Testament) vorbește despre adâncimea inimii, atât în sens bun, cât și în sens rău. Sfântul Dosoftei, versificând Psaltirea, scria la un moment dat: „Cu buze viclene, din inemi-adânce,/ Grăiesc răutate și cuvânt de price” (Ps. 11, 7-8)[1].

Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, a spus că Hristos S-a născut pe pământ „ca să se dea pe față gândurile multor inimi” (Lc. 2, 35, Biblia 1939). Dar și Preasfânta Fecioară, în imnul său de laudă către Dumnezeu spune: „Făcut-a lucruri tari cu brațul Lui; risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor” (Lc. 1, 52, Biblia 1939). Iar Domnul Însuși a zis: „Căci dinlăuntru, din inima omului, purced cugetele cele rele” (Mc. 7, 21, Biblia 1939).

Dimitrie Cantemir deriva, din aceste contexte biblice, expresiile: „cămara inimii”[2] și „mintea inimii”[3].

Însă aceeași adâncime a inimii poate fi înțeleasă și în sens bun. Astfel, „sfatul Domnului rămâne în veac; și gândurile inimei Lui, în neam și în neam” (Ps. 32, 11, Biblia 1914).

Așa încât Nichita e îndreptățit să scrie: „inimă mai mare decât trupul”, care sare „din toate părțile deodată” și se prăbușește înapoi peste trup – peste existența fizică, trupească – „ca o distrugătoare ploaie de lavă”.

Pentru că viața lăuntrică, bună sau rea, determinată de gândurile inimii, poate fi o adevărată erupție vulcanică „distrugătoare” pentru existența fizică a persoanei. Fie pentru că regimul creator poate fi extenuant sau epuizarea pentru binele altora îmbolnăvește și omoară trupul, fie pentru că, dimpotrivă, gândurile rele ale inimii duc, în definitiv, la moarte.

Nichita Stănescu definește „cunoașterea de sine” ca fiind cunoașterea conținutului inimii, cel care este „mai mare decât forma”. Sau, în limbaj isihast: cunoașterea gândurilor inimii, vederea gândurilor despre care vorbesc Filocaliile și toate cărțile ascetico-patristice ortodoxe.

De aceea „materia-n dureri ia naștere [Fac. 3, 16] din ea însăși,/ ca să poată muri”, și pentru ca omul, între naștere și moarte, să ia cunoștință de sine însuși. Pentru că „moare numai cel care se știe pe sine”, cel care se cunoaște pe sine însuși, cu adevărat, acela trece prin experiența morții fără ca să poată să fie stăpânit de ea. Și „se naște numai cel care își este/ sieși martor”, adică cel care poate mărturisi (din punct de vedere etimologic, martor înseamnă mărturisitor) despre sine că merită „dreptul la timp”.

Sau, după ce moare, se naște pentru viața veșnică cel ce poate aduce mărturie bună pentru faptele sale.

Nichita începe alergarea acestei vieți (veche expresie ortodoxă) nu în mod egoist, ci întorcându-se spre strămoșii pe care îi poartă în sine, cu recunoștință, ca pe cei care au dus lucrurile vieții lor „până la capăt”, care și-au plinit datoria față de urmași și s-au retras „în turnurile propriilor oase”, de veghe istoriei, „asemenea măduvei” care irigă întreg sistemul nervos al unui popor, energiile și conștiința lui:

Ar trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întâi
să-mi întorc sufletul
spre nemișcătorii mei strămoși,
retrași în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemișcați
aidoma lucrurilor duse până la capăt.

Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.

Semnificațiile sunt convergente cu cele ale versurilor: „Învins în afară,/ Evul Mediu s-a retras în chiliile/ roșii și albe ale sângelui meu./ În catedrala cu pereți pulsând, s-a retras”… (A patra elegie).

Voi alerga, pentru că numai ceea ce este
nemișcat în el însuși
se poate mișca
,
numai cel care e singur în sine
e însoțit; și știe că, nearătată, inima
se va prăbuși mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropită
de vietăți și de plante,
sau,
întinsă va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept străin.

Nichita continuă exprimarea axiomatică, cu care ne-a obișnuit de la Elegia întâia, și care este, de altfel, o caracteristică a liricii sale.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că Dumnezeu este nemișcat, dar susține lumea în mișcare continuă, afirmație dogmatică pe care a preluat-o și Cantemir în Istoria ieroglifică[4].

Dar și

„sufletul [omenesc], mișcându-se progresiv prin acestea [adevăr și bine], se unește cu Dumnezeul tuturor, imitând neschimbabilitatea ființei și caracterul binefăcător al lucrării Lui, prin întărirea și statornicirea deprinderii în bine, pe baza liberului arbitru. […]

Mintea, așadar, mișcându-se, prin înțelepciune vine la contemplație; prin contemplație, la cunoaștere, prin cunoaștere, la cunoștința care nu se uită; iar prin cunoștința care nu se uită, la adevăr, în preajma căruia mintea ajunge la hotarul mișcării […] Și hotarul ei este adevărul”…[5].

„Numai ceea ce este/ nemișcat în el însuși/ se poate mișca”, zice Nichita. Dar mintea, în care a încetat mișcarea gândurilor în patimi și în cele din afară, se mișcă neîntrerupt în jurul lui Dumnezeu:

„Căci adevărul e Dumnezeu, în jurul Căruia mintea, mișcându-se fără sfârșit și fără întrerupere, nu poate avea un capăt al mișcării ei, neaflând hotar acolo unde nu este spațiu și distanță. Măreția minunată a infinității dumnezeiești nu are cantitate, nici părți, nici dimensiuni spațiale și nu este vreo înțelegere care să ajungă a o cunoaște ce este după ființă”[6].

„Numai ceea ce este/ nemișcat în el însuși/ se poate mișca”: se poate înțelege că numai cel nemișcat de gândurile patimilor se poate mișca liber în contemplarea celor fără de sfârșit. După ce și-a asumat strămoșii/ părinții și învățătura părinților.

„Numai cel care e singur în sine”, care se retrage în sine, isihast, acela „e însoțit” de Dumnezeu.

„Și știe că, nearătată, inima se va prăbuși mai puternic spre propriul ei/ centru”, dacă poetul nu își dezvăluie dragostea pentru alții, pentru toată lumea.

„Sau,/ spartă-n planete, se va lăsa cotropită/ de vietăți și de plante”, se va umple de fauna și de vegetația gândurilor.

„Sau,/ întinsă va sta pe sub piramide,/ ca înapoia unui piept străin”, fie că e vorba de piramida unui om mort duhovnicește, împietrit, fie de piramida mormântului propriu-zis.

„Totul e simplu, atât de simplu, încât/ devine de neînțeles” spune poetul în debutul episodului II al poemului.

Adevărat: totul e atât de simplu încât devine de neînțeles. Dar aceasta pentru mințile încâlcite, care caută complicatul și alambicarea acolo unde ele nu există.

„Totul e simplu” și se vede/ se înțelege dacă este privit simplu.

Simplitatea lumii lui Dumnezeu și a rațiunilor sale nu se mai vede atunci când creația Sa este privită și analizată printr-o rațiune întortocheată, perversă, încât „devine de neînțeles”.

„Lucrurile făcute [de Dumnezeu, lucrurile din univers] sunt în afară de minte; dar ea primește înlăuntrul ei vederea lor. Nu tot așa este la Dumnezeu cel veșnic, nemărginit și nesfârșit, Care a dăruit celor ce sunt atât existența, cât [și] existența fericită și de-a pururea.

Ființa rațională și mintală se împărtășește de Dumnezeu cel Sfânt, adică de bunătatea și înțelepciunea Lui, prin însuși faptul că există și prin capacitatea de-a fi fericită, ca și prin harul de-a dăinui veșnic. Prin aceasta cunoaște pe Dumnezeu. Iar cele făcute de El le cunoaște, cum s-a zis, prin perceperea înțelepciunii artistice contemplate în făpturi, care este simplă (s. n.) și fără ipostas propriu, aflându-se numai în minte”[7].

Pentru mulți însă, „totul e atât de aproape, atât/ de aproape, încât/ se trage-napoia ochilor/ și nu se mai vede”.

Facem precizarea că nu știm, cu certitudine, dacă Nichita a avut în minte chiar (sau cu exactitate) aceste sensuri, dacă a citit sau nu din Sfinții Părinți, însă intuiția noastră tinde spre această direcție a descifrării versurilor.


[1] A se vedea și comentariul nostru, aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/10/24/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-7/.

Comentariul acesta l-am inclus în Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dosoftei, vol. 1, op. cit., p. 20-22, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, op. cit., p. 59. Și tot el spune: „din plinirea inimii cuvântul… izbucnește”, Idem, p. 58.

[3] Idem, p. 303.

[4] A se vedea cartea noastră, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 2, op. cit., p. 239-253, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note și două studii de Preotul Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 20-21.

[6] Idem, p. 21.

[7] Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia, vol. II, tradusă de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1947, p. 81.

Did you like this? Share it: