Pentru tinerii care doar există

Am preluat o traducere rezumativă a pledoariei ei de la DCNews:

„Ca membru al generației mileniale am făcut o analiză cu privire la ce este greșit la generația noastră. Am ajuns la concluzia că doar existăm. Nu contribuim la societate cu nimic.

Generația noastră nu are manierele de bază cum ar fi Da, doamnă! sau Da, domnule!

Nu deschidem ușa femeilor, pentru bătrâni nici nu mai spun.

Ascultăm muzică obscenă care degradează femeia și glorifică drogurile și infracționalitatea.

Suntem leneși și vrem să facem mulți bani și să avem educație gratuită, dar fără să muncim prea mult.

Petrecem mai mult timp online, făcându-ne prieteni [exclusiv online], decât să construim relații reale.

Ideea noastră despre ce înseamnă să susții ceea ce crezi se rezumă la a posta pe Facebook. Și credem că numărul de urmăritori pe care-i avem ne definește ca persoane.

Nu ne respectăm bătrânii, nu ne respectăm țara.

Râdem de bărbații și de femeile care luptă pentru noi și îi prețuim pe cei care se bat între ei.

Suntem mai divizați ca niciodată.

Nimic nu mai are valoare în generația noastră pentru că profităm de orice.

Către toți bătrânii noștri: Îmi pare rău!”.

*

Bineînțeles, Alexis Bloomer se referă aici doar la tinerii care nu fac nimic cu viața lor. Există însă și foarte mulți tineri care fac lucruri admirabile, și ei nu sunt incluși în această imagine neagră, de ansamblu. Însă, se pare că domină numărul celor care nu își iau în serios potențele, care se ratează în mod voit.

Pastorala pascală a PFP Teofilos al III-lea al Ierusalimului [2016]

In the Holy City of Jerusalem, Easter 2016

Theophilos III,

by the grace of God Patriarch of the Holy City of Jerusalem and all Palestine of all the congregation of the Church, grace and mercy and peace from the Holy Sepulchre of the Resurrected Christ!

  “Hail, O Holy Sion, mother of Churches,
dwelling of God; For you were the first to receive
the absolution of sins through the Resurrection”

(Vesper’s sticheron of the Resurrection, tone d).

There was, in the early matutinal hours, darkness engulfing the tomb where the Crucified Jesus Christ the Nazarene, king of the Jews, had been buried. Abounding darkness too in the minds of Mary and the other women who had gone with her to the monument. Added to the sorrow of the Cross was the bewilderment before the view of the stone taken away, perplexity at the sight of the empty tomb, and despair because „They have taken the Lord out of the tomb, and we don’t know where they had put him!” (Jn 20, 2).

But God was faithfully „administering salvation on earth”. God, who had wanted to save mankind through the incarnation and crucifixion of His Son the Monogenes, did not leave Him in the tomb to waste away. Christ, crucified and buried, was resurrected by the power of the Father and His divine competence. He vanquished the forces of the darkness and Hades, the devil, and rose from the dead, encountering Adam and his genus.

This hopeful message „by a pair of light-bringing Angels” inside the tomb was proclaimed to Mary Magdalene and her accompanying women, transforming their sorrow to joy. This joy was infinitely augmented by the view of Jesus Himself, with the wounds of the nails upon His palms, resurrected, bright and glorified, telling them „Greetings”, upon which „they took hold of His feet and worshipped Him” (Matthew 18,9).  

Eye witnesses of this supernatural fact of the resurrection of the Crucified Jesus Christ from the dead were not only the Myrrhbearers but also the Disciples, who had rushed to the tomb and they too saw „the linen wrappings lying there, and the face-cloth which had been on His head, not lying with the linen wrappings, but rolled up in a place by itself” (Jn 20, 7).

To confirm His Resurrection to the apostles „whom the Lord had chosen, He gave many convictions that He was alive” (Acts 1, 2-3), as in the gallery „on the evening of that first day of the week” (Jn 20, 19), on the way to Emmaus, when „He explained to them what was said in all the Scriptures concerning Himself” (Luke 24, 27), and when „He blessed the bread” (Luke 24, 30) on the Tiberian Sea, when He asked them for „something to eat” and on His instruction „they hauled in the net full of fish” (Jn 21 5-6) and „He took the bread and gave it to them and He did the same with the fish” (John 21, 13) and when „He led them out to Bethany” (Luke 24, 50) and „before the eyes of the disciples, He was taken up to heavens” (Acts 1, 9) and sat on the right of the Father and sanctified, glorified and deified our human nature.  

Then, fulfilling His promise, the Lord sent from the Father another Paraclete that illuminated their intellect „in tongues of fire and they spoke in other languages” (Acts 2, 3) of the greatness of God, first in Jerusalem and from there to the ends of the earth, entrancing the world and attracting with their preaching several peoples aboard the ship of the Church.

The Church, the Holy Body of Christ, acquired by His honest blood, springing by Him on earth and sealed by the Holy Spirit, has been assigned to perform His redeeming work across the world.

The Church preaches dialogue, reconciliation and peace; it heals man’s wounds, it sanctifies and saves him, consoles him spiritually and relieves him materially, shares its bread with the poor and the needy and offers tangible support to castaways, refugees and victims of violence and terrorism.

The Church of Jerusalem, the Holy Sion, the first to receive absolution of sins through the Resurrection, guardian of the Holy Lands as silent witnesses to the appearance of Christ on earth, extends wishes from the Most Holy and Life-giving Sepulchre, to its flock and to pious pilgrims: health, peace, stability, prosperity and a joyful festive period, proclaiming in unspoken joy „Christ Has Risen”!

With paternal and patriarchal blessings, ardently blesser in the Lord,

Theophilos III,

Patriarch of Jerusalem.

Sfântul Antim Ivireanul, Predică la Sfinții Împărați Constantin și Elena

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la Sfinții Împărați și Întocmai cu Apostolii Constantin și Elena

„Tot cel ce se smerește, se va înălța”[, a spus Domnul] [Lc. 14, 11]. [Căci] nu este cu putință să ajungă cineva la liniștea mântuirii, dacă nu va trece mai întâi prin ușa răbdării. [Și] nu este cu putință să suie în cetatea cerească a fericirii [dumnezeiești], până nu [va merge și nu] va intra prin calea smereniei. [Și] nu este cu putință să se înalțe [cineva] în ceata Sfinților, până nu se va smeri cu duhul aici, jos, în orașul celor pământești.

[Căci] nu este cu putință [cuiva] să împărățească împreună cu Hristos, dacă nu va urma aici urmele lui Hristos cu Crucea. [Fiindcă] nu este cu putință ca cineva să aibă nume vestit în lume, având fapte rele și necuvioase.

Pe acestea știindu-le și Marele Constantin[1], cine va putea să povestească smerenia lui cea mare? Cine va putea să scoată în evidență creștinătatea lui cea desăvârșită și cugetul lui cel creștinesc, [pe care le-a avut în viața sa], pentru ca să se învrednicească dumnezeieștii făgăduințe, aceea de a se împărtăși de bucuria cea nespusă a Împărăției cerului?

Căci [atunci] când a răsărit în lumina acestei lumi și a lăsat brațele cele părintești, ieșind din Britannia[2], [unde a fost proclamat Augustus în 306[3]], deși nu era încă creștin, el fugea de cugetul cel păgânesc.

Și modul în care ura lucrurile cele păgânești [prevestea] sporirea lui cea viitoare, pe care o va trăi în viața creștină.

Și nu a arătat el o mare viață creștină? Căci auzind nedreptățile cele păgânești ale lui Maxentius[4], pe care le făcea asupra creștinilor, a ridicat împotriva lui război. Și chiar dacă se afla în inferioritate și era cât pe ce să fie biruit de Maxentius, neadormita pronie a lui Dumnezeu l-a încredințat de biruință și i-a sporit bărbăția sufletului [său] pentru a lupta. [Căci El] i-a arătat o Cruce pe cer, sub care scria cu cuvinte de stele: „Cu aceasta să biruiești!”. Prin care vedenie, bunul și credinciosul Constantin[us] întărindu-se, atât de aprig s-a luptat cu păgânul de Maxentius, încât l-a biruit în mod desăvârșit și l-a înecat în râul Tiberis[5].

[Și] luând, după aceea, îndrăzneală din aceste semne cerești, [dumnezeiești], binecinstitorul Împărat [Constantinus] atât a sporit în viața creștină, încât îi face să se minuneze pe toți cei care aud [sfânta lui viață].

[Însă] omul [păcătos] este lipsit de minte[6], [pentru că este] iubitor de sine. Că[ci, altfel,] de ce nu se apucă [de fapte bune]? De ce nu se ostenește [pentru mântuirea lui]? De ce nu se silește pentru odihna, liniștea și păzirea sănătății lui? Că[ci], fiind [omul] sănătos, ce ar trebui să facă, pentru ca să își apere și să îndepărteze de la el ceea ce îi strică sănătatea? Căci câtă cheltuială face [omul], pentru ca să se apere de gerul iernii și de arșița verii?

Fiind bolnav, cât cheltuie, cât pătimește, cât rabdă [omul], pentru ca să-și recâștige ceea ce a pierdut? [Atunci] nu mai bagă de seamă că își cheltuie averea, că gustă o doctorie amară, că i se dă să bea băuturi grețoase, că își varsă sângele [din el]. [Pentru că atunci, când e bolnav,] nu e niciun lucru pe care să nu-l facă pentru sănătatea lui și pentru mântuirea lui trupească.

Și din aceasta poate să înțeleagă fiecare cât este de dulce sănătatea [pentru noi toți] și cât de mult se iubește omul pe sine.

Însă dorința de a fi sănătos, care pe alții îi determină să facă câte pot și nu pot, n-a primit-o nicidecum evlaviosul Constantin. Aceasta nu a putut nicidecum să îl miște din fierbintea lui evlavie. [Căci Constantin], iubitorul de Dumnezeu, deși rănit de cumplite bube peste tot trupul, era o minune pentru toți cei care îl vedeau. [Fiindcă] n-au putut doctorii să afle o vindecare pentru boala lui, iar boala lui era nevindecată.

[Însă] invidia jidovească/ evreiască îl sfătuia pe Împărat ca să ucidă atâția prunci, încât să își poată spăla trupul în acel sânge cald al pruncilor omorâți. Căci, [îi spuneau ei], coborând înăuntrul acelui sânge, astfel se poate mântui Împăratul.

Ce credeți, a primit acest sfat iubitorul de Hristos, și și-a făcut o astfel de „doctorie” acest om credincios? Nu, nu și-a făcut! De ce? Pentru că credința cea desăvârșită a credinciosului Împărat a zis cu glas mare: „Mai bine să mor  eu, [așa], bolnav, pentru dragostea lui Dumnezeu, decât să-mi câștig sănătatea mea și să-mi răscumpăr mântuirea mea cu atâta sânge nevinovat”. [Și acesta] e un răspuns adevărat, [venit de la] un împărat credincios. [Căci el] s-a gândit mai întâi la viața altora decât la viața lui. Și prin această faptă, nu s-a arătat el un adevărat următor al lui Hristos? [Ba da!] Căci eu cred că atunci a săltat cerul cu toți Îngerii lui, când au auzit glasul evlavios al răspunsului [său].

[Atunci] au săltat sufletele celor Drepți și Cetele cerești. S-au bucurat Heruvimii și Serafimii pentru această curată cunoaștere a dragostei pentru Dumnezeu, [pe care a arătat-o] Constantin, iubitorul de Dumnezeu. Și aceasta o adeverește și prin modul cum și-a încheiat viața. Că[ci], peste noapte, Însuși Împăratul împăraților i-a descoperit lui, prin gura slăviților [Săi] Apostoli Petru și Pavel, cum că pentru credința lui cea desăvârșită a fost hirotonit de către Dumnezeu [a fi] întocmai cu Apostolii. Și [Apostolii] i-au dăruit nu numai sănătatea trupului, ci și pe cea a sufletului, fiind botezat de Sfântul [Papă] Silvestru[7]. [Căci după] ce s-a botezat, a scăpat de boală prin baia nașterii celei de a doua și s-a curățit de toată boala[8].

O, înălțimea credinței lui Constantin! Cine poate, măcar cu mintea, să ajungă la ea? Și dacă o atât de mare credință a arătat credinciosul Împărat mai înainte de a se îmbrăca cu haina cea luminată a credinței prin Botez, gândiți-vă la ce înălțime s-a suit după [ce a primit] podoaba credinței.

[Însă] a fost tulburată liniștea Bisericii de către iraționala pornire a eresului arian, iar dreapta credință s-a luptat cu valurile necredinței. Și în această clipă de mare nevoie a strălucit steaua cea [nouă și] luminoasă [a credinței], binecinstitorul [Împărat] Constantin. Căci el a adunat la Nicea [Νίκαια][9], Soborul cel lăudat [de toată lumea] și a potolit [prin intermediul lui] tulburarea Bisericii.

Așa precum natura naște iarba cea de vindecare în locul unde răsare ființa cea purtătoare de moarte. Căci, după cum știm, scorpia are otravă de moarte. Dar, după ce moare, din trupul ei se naște iarbă de vindecare. [La fel], mușcătura năpârcii e mortală. Dar din trupul ei se face tiriacul[10], care este împotriva veninului.

Tot la fel a rânduit și pronia dumnezeiască ca pe vremea necuratului Arie să strălucească binecinstitorul Constantin. Pentru ca [el] să risipească norul eresului arian cu lumina credinței [Bisericii].

[Iar] aici, [cu] adevărat, se cuvine să ai minte îngerească, pentru ca să pui în evidență legile cele sfinte, pe care el însuși le-a scris, spre sporul Creștinătății și al credinței celor credincioși. [Și, alături de acestea, mai avem] și mulțimea Bisericilor, pe care, în multe locuri, spre slava lui Dumnezeu, el le-a făcut cu mare cuviință. [Alături de] milosteniile către cei lipsiți, de ajutorul către cei săraci și de dragostea creștinească către toți și toate. [Pentru că el a trăit] pentru întărirea și întemeierea credinței [Bisericii].  Deci, dacă a strălucit atât [de mult] marele și întocmai cu Apostolii în credință [Constantin], socotiți [dar] cât s-a înălțat în smerenie, care este roada credinței. Socotiți [faptul] că acest preaslăvit Împărat a numărat mai degrabă biruințele și cinstirile[11] decât zilele vieții lui.

Socotiți [dar] lărgimea îndestulată a stăpânirii lui, care începea de la Răsărit și se sfârșea în Apus.

Și cu toate aceste motive, care îl îndemnau spre mândrie, ca pe un împărat, [dar, în cazul lui], ca pe un împărat înfricoșător, slăvit și purtător de biruință, vedeți cât e despărțit [interior] de [lau- dele] care trebuiau să îi arate vrednicia?

[De aceea, pe drept cuvânt,] se cuvenea ca cineva hirotonit întocmai cu Apostolii, [adică] nu de oameni, ci de Însuși Arhiereul cel desăvârșit, [de] Hristos, să șadă primul la Sfântul Sinod. [Însă el], ca un om smerit, nu a șezut niciodată undeva, dacă nu i-a văzut mai întâi șezând pe toți Părinții. [Și] a șezut nu pe scaun înalt, împărătesc, ci pe scaun mic și umil.

Iar el, ca un Împărat binecinstitor, poruncea să se zidească Biserici, să se ridice case de rugăciuni și alte zidiri plăcute lui Dumnezeu. Iar ca un om smerit, se pogora din scaunul lui și își scotea haina împărătească de pe trupul lui și își golea capul său de cununa cea de mult preț și aducea, pe umerii lui, pietre. [Căci], cu propriile sale mâini, iubitorul de Dumnezeu [Constantin], săpa [împreună] cu ceilalți lucrători la temeliile Bisericilor.

O, smerenie fără margini!

Veniți aici, voi, locuitorii pustiului, [care] ați fost pilde minunate și dascăli ai smereniei! [Veniți] și vă minunați de smerenia Împăratului acestuia, care este întocmai cu Apostolii! Mărturisiți despre el cum că a ajuns până la [a] nu mai [fi deloc ca] înainte. Căci voi, dacă ați înfrânt patimile cele dobitocești ale trupului, și ați smerit trupul [vostru], și ați lepădat deșertăciunea poftelor, dacă ați iubit înfrânarea și ați urât mândria, dacă ați trăit în curăție, dacă v-ați făcut smeriți cu măsură, nu e o minune. Pentru că voi v-ați depărtat de lume și, iubind sărăcia, ușor ați dus sufletul vostru la smerenie. Căci, după cum bine știm, sărăcia îl smerește pe om.

Dar Marele Constantin [a trăit] în luciul lumii acesteia. [El a fost] Împărat mare, stăpânitor al lumii, cu domnie întinsă, desăvârșit în stăpânire, cu slavă nespusă. [Și el] nu s-a mândrit [primind atâta cinste de la toți], ci, mai degrabă, s-a arătat, în mod desăvârșit, pildă a smereniei.

[Și] nu este [aceasta o] minune a minunilor? Nu este [acesta] semn de mare sfințenie? Nu este [aceasta] dovada unui mare dar de la Dumnezeu, din ceruri?

Și pentru că a strălucit peste măsură în faptele bune cele mai alese, Marele și Întocmai cu Apostolii Constantin, ne învață cu a sa pildă [pe noi], [pe] întreaga adunare a credincioșilor, pe toți oamenii, de orice condiție, care dimpreună sărbătorim și prăznuim pomenirea lui, să călătorim cu îndrăzneală sfântă pe calea mântuirii. Pentru ca [astfel] să ne învrednicim dumnezeieștilor făgăduințe și să ne facem părtași cereștilor bucurii și fericirii celei veșnice.

[Căci el] îi învață pe cei bogați! Pentru că, fiind el prea bogat, cu toate acestea își strângea comoară în ceruri, după porunca evanghelică.

Îi învață și pe cei de bun neam. Căci el fiind de neam prea bun, totuși a dorit viețuirea și petrecerea cetății celei de sus.

Îi învață și pe împărați. Căci, împărățind el, se silea pururea [ca] să câștige moștenirea făgăduințelor lui Hristos.

Îi învață și pe cei scăpătați și săraci. Căci, de vreme ce bogăția și slava nu au biruit în el dragostea pentru bine, cum să nu sporească sărăcia numaidecât, dacă e cauza facerii de bine, după cum zice David?

Bucură-te, de aceea, acolo, sus, în Împărățiile cele mari ale dumnezeieștii slave, o, binecinstitorule Împărat! Suie-te la înălțimea dumnezeieștilor fericiri, unde te-a suit desăvârșita smerenie! Culege roadele peste măsură ale credinței tale în ceruri, pe care, aici, jos, pe pământ, le-ai semănat!

Și să nu ne lași nici pe noi săraci de folosirile, de acoperământul și de rugăciunile tale cele fierbinți către Dumnezeu, și, cu mult mai mult, te roagă Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, [ca] să păzească întreg și cu fericire chipul cel viu al faptelor tale celor bune, pe adevăratul moștenitor al creștinătății tale, pe iubitorul de Hristos și creștinul nostru Domn[12]!

Supune sub picioarele credinciosului lui suflet, pe vrăjmașii Măriei sale, [arătându-i] slabi și fără de putere, precum i-ai supus pe potrivnicii credinței! Pentru ca să lumineze întru mulți ani Creștinătatea, întru stăpânirea sa, și, domnind, să împărățească [odată cu el] dreptatea, pentru ca să țină fapta cea bună în mod liber și să nu aibă față pentru strâmbătate.

Și așa să se slăvească Dumnezeu! [Pentru ca] să se cinstească dreapta credință. [Pe] care nădăjduim să o câștigăm prin darul tău[13]. Pentru că și acesta[14], care are numele tău, să se facă asemănător, în mod desăvârșit, bunătății tale. Amin.


[1] În original, peste tot, este Constandin.

[2] În original: Vretaniia.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great.

[4] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Maxentius. În original: Maxentie.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Tiber. În original: în apa Tiverului.

[6] În original: dobitoc.

[7] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Sylvester_I.

[8] Însă unii cercetători ai Vieții Sfântului Constantinus cel Mare neagă veridicitatea acestei boli și a Botezului care l-a scăpat de boală, pentru că el a fost botezat cu puțin înainte de a adormi.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicaea.

[10] Cf. DEX 2009, tiriacul este „un preparat medicinal care conține opiu, folosit în trecut ca anestezic”.

[11] În original: pohfale.

[12] Pe Domnul Țării Românești.

[13] Cu referire la Sfântul Împărat Constantinus cel Mare.

[14] Domnul Țării Românești.