Sfântul Antim Ivireanul, Predică la pomenirea Sfântului Arhiepiscop Nicolae al Mirelor Lichiei

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Învățătură la Sfântul nostru Părinte Nicolae

[Domnul a spus:] „Eu sunt păstorul cel bun [Ἐγώ εἰμι ὁ ποιμὴν ὁ καλός]; păstorul cel bun, sufletul lui își pune pentru oi  [ὁ ποιμὴν ὁ καλὸς τὴν ψυχὴν αὐτοῦ τίθησιν ὑπὲρ τῶν προβάτων]” [In. 10, 11, BYZ].

Aducându-mi aminte de râvna cea mare și de dragostea cea multă pe care o are păstorul cel bun față de oile sale, foarte mă minunez și laud credința și dragostea inimii sale, pe care o are pentru paza lor. [Așa] precum vedem că era Moisi[s], fericitul și credinciosul rob al lui Dumnezeu, care a fost păstorul poporului israilitean. Că[ci el], văzând urgia lui Dumnezeu, [cum] că era foarte mare și groaznică asupra jidovilor, [într-]atât [de mare] [în]cât meritau și pierderea [lor], n-a vrut, din cauza dragostei lui pentru oi, să fugă și să se mântuiască de unul singur, ci, mai degrabă, după cum se spune în cap. al 32-lea de la Ieșirea, a stat împotriva lui Dumnezeu și cu mânie a început a-I zice: „Mă rog, Doamne, [pentru că ] a păcătuit poporul acesta păcat mare și și-a făcut lor dumnezei de aur [δέομαι κύριε ἡμάρτηκεν ὁ λαὸς οὗτος ἁμαρτίαν μεγάλην καὶ ἐποίησαν ἑαυτοῖς θεοὺς χρυσοῦς]. Și acum, dacă ierți păcatul lor, iartă-l, iar dacă nu, șterge-mă din cartea Ta, [în] care m-ai scris [καὶ νῦν εἰ μὲν ἀφεῖς αὐτοῖς τὴν ἁμαρτίαν ἄφες εἰ δὲ μή ἐξάλειψόν με ἐκ τῆς βίβλου σου ἧς ἔγραψας]!” [Ieș. 32, 31-32, LXX].

Ați auzit râvna și dragostea cea mare a acestui păstor?

Cu adevărat, iubiții mei ascultători, stau și mă minunez de aceste cuvinte mari și grele pe care le-a rostit Moisi[s] cu atâta mânie.

Iar mai mult mă minunez de îndelunga răbdare și de multa iubire de oameni a lui Dum- nezeu. Cum nu l-a dat pierzării [pe Moisis], [dim]preună cu jidovii cei fără de lege.

Căci lui Dumnezeu nu numai Moisi[s], ci și întreaga lume nu-i este de trebuință, după cum spune David în Ps. 15, [2, LXX]: „de cele bune ale mele nu ai nevoie”.

Iar pentru ca să nu mă depărtez cu vorba [de subiectul predicii de azi], spun că Dumnezeu nu s-a uitat la acele cuvinte ale lui Moisi[s], care îl îndemnau la mânie, ci, mai degrabă, s-a uitat la dragostea lui cea mare pe care o avea către oile sale, pentru ca [ele] să nu pățească ceva rău. [Și, de aceea,] el a dorit ca mai bine să moară împreună cu oile lui, [fapt pentru care] nu a dorit ca Dumnezeu să facă acea stricăciune mare [în popor] și să-i piardă.

[Căci] mare era, cu adevărat, dragostea lui Moisi[s] pentru jidovi. Dar mai mare a fost dragostea lui Hristos pentru tot neamul omenesc. Căci Moisi[s] numai pentru poporul lui dorea să moară, dar Hristos [a murit] pentru toată lumea. Și Moisi[s] nu a zis: „Pierde-mă numai pe mine și lasă-i pe jidovi!”. Însă Hristos a dorit aceasta, nefiind vinovat să moară: [a dorit ca] toată lumea să trăiască.

Precum se spune și în Sfânta Evanghelie de azi: „sufletul Meu Îmi pun pentru oi” [In. 10, 15, BYZ]. Și într-alt loc iarăși spune: „astfel trebuie să Se înalțe [și] Fiul omului; ca tot cel care crede întru El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” [In. 3, 14-15, BYZ].

Așadar, din aceste cuvinte pe care le-am spus [până acum], vom putea cunoaște dragostea cea adevărată și credința păstorului celui bun. [De aceea], vă rog să mă ascultați!

Sunt mulți în lume care se numesc păstori. Și ei spun că poartă grijă de oi. Însă acești ticăloși o spun numai cu cuvântul, dar cu fapta sunt departe [de adevăr], după cum e cerul [departe] de pământ. Căci ei nu poartă grijă de folosul oilor lor, ci se nevoiesc numai spre folosul lor. De aceea, lor nu li se cuvine să le spună cineva păstori, ci năimiți [In. 10, 12], sau, mai degrabă: hoți și tâlhari [In. 10, 8]. Căci ei își lasă oile și lupii le mănâncă. Pentru că ei sar prin altă parte, [nu intră pe ușă]. [Și intră] în turmele străine pentru ca să fure și să junghie și să piardă [oile].

Pentru aceasta spune Domnul Hristos, la Matei, în cap. al 7-lea: „Luați aminte la profeții cei mincinoși, care vin către voi în veșmintele oilor [ἐν ἐνδύμασιν προβάτων], dar pe dinăuntru sunt lupi răpitori [λύκοι ἅρπαγες]! Din roadele lor îi veți cunoaște pe ei” [Mt. 7, 15-16, BYZ]. Adică din faptele lor cele necuvioase.

Iar în cap. al 23-lea [de la Matteos], [Domnul] îi numește pe unii ca aceștia fățarnici [ὑποκριταί], orbi [τυφλοί], nebuni [μωροὶ] și morminte văruite [τάφοις κεκονιαμένοις] pe din afară [Mt. 23, 15, 17, 27, BYZ].

[Și] îi numește fățarnici, pentru că se folosesc de înșelăciuni înaintea oamenilor, prezentându-se pe ei înșiși ca „sfinți” și „drepți”.

[Și] îi numește orbi, pentru că nu vor să îi învețe pe oameni cele care se cuvin și sunt drepte și adevărate, ci îi învață și îi îndeamnă pururea la lucrurile cele vătămătoare de suflet.

[Și] îi numește nebuni, pentru că ei încalcă poruncile cele mari ale lui Dumnezeu și caută lucruri deșarte și de nimic.

[Și] îi numește morminte văruite pe din afară, pentru că ei pretind că sunt „mai învățați”, „mai drepți”, „mai buni” și „mai vrednici” decât Sfinții Părinți și decât Apostolii. Pentru că nu țin seama de ce au spus aceștia și de ce au stabilit ei, spre cinstea Bisericii [și] spre întemeierea credinței și a Creștinătății și a folosului celui de obște, [și fac aceasta] ca unii ce sunt călcători de lege. [Iar ei îi] opresc și pe alții, într-o mie de feluri, pentru ca să nu le țină, și pentru ca și aceștia să se osândească împreună cu ei. Căci mare bine și [multă] milă ar primi[, dacă le-ar săvârși]. [Însă pentru că îi opresc și pe alții de la bine], ticăloșii [aceștia], [și] mai multă osândă [vor primi] de la Dumnezeu.

[Însă] „păstorul cel bun, sufletul lui își pune pentru oi”.

Iar în epistola întâia către Timotei, în cap. al 3-lea, Fericitul Pavel spune că episcopul trebuie să fie fără de prihană, întreg la minte, cu bună rânduială, iubitor de străini, învățător bun, necertăreț, blând, neînvrăjbitor, neiubitor de argint, îndreptător bun al casei sale. Căci dacă nu va ști să-și îndrepteze casa sa, cum va purta [atunci] grijă de Biserica lui Dumnezeu? [I Tim. 3, 2-5].

De aceea, nu eu, ci dreapta cugetare spune că păstorul cel bun se cuvine să aibă trei însușiri [aparte]: 1. credință curată; 2. înțelepciune întreagă și 3. să aibă toiag în mână. [Pentru ca astfel], cu credința cea curată, să caute și să dorească pururea binele și folosul oilor lui, nu numai al celor sănătoase și în putere, ci și a celor bolnave și slăbite. [Iar] cu înțelepciune să-i păstorească pe oameni, dând învățătură fiecăruia după vârsta și rânduiala lui.

Pentru că bolile sunt de multe feluri și ele nu se pot vindeca cu un singur fel de doctorii. După cum nici eu, cu un singur fel de învățătură, nu pot odihni, nici nu pot îndrepta toate caracterele omenești. Căci unii sunt într-un fel, pe când alții sunt într-alt fel. Căci o învățătură îi trebuie bărbatului și alta femeii. Una trebuie să fie îndreptarea bătrânului și alta a tânărului. Într-un fel trebuie povățuit bogatul și într-alt fel săracul. Altă mângâiere trebuie [să primească] cel vesel și alta cel trist. O altă vindecare trebuie pentru cel sănătos și o alta pentru cel bolnav. O altă înfruntare îi trebuie stăpânului și o alta slujitorului. Altă îndemnare trebuie pentru cel îndrăzneț și alta pentru cel fricos. Altă îmbunare trebuie [dată] celui blând și alta celui mânios. Alte vorbe trebuie pentru cel învățat și altele pentru cel neînvățat.

Și, pe scurt, pe fiecare, după vârsta și rânduiala sa, precum am spus, trebuie să-l odihnească [păstorul cel bun] cu învățătura [sa], cu toiagul ce-l ține în mână, adică cu stăpânirea [sa duhovnicească] și cu darul Duhului Sfânt. [Căci el trebuie] să pedepsească atât pe oi, cât și pe lupii cei gânditori și pe fiarele cele sălbatice care vin asupra oilor. Fiindcă, pe cât oile rămân nepedepsite, pe atât cad în mai multe și nenumărate patimi. La fel și lupii: când nu văd toiag în mâna păstorului, răpesc oile fără de nicio frică și le mănâncă. Pentru că [despre] toiagul acesta, spune David în Ps. 22, [4, LXX]: „Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat [ἡ ῥάβδος σου καὶ ἡ βακτηρία σου αὐταί με παρεκάλεσαν]”. Iar cu sfântul toiag a mântuit Moisi[s] poporul cel jidovesc și pe faraon l-a înecat.

De aceea, păstorul care vrea să păstorească după lege și după dreptate, trebuie ca pururea să-și țină toiagul în mână, adică dojana și înfruntarea, și, după vremuri, să le pedepsească pe oi și să gonească fiarele. Căci acesta este sfârșitul cel bun al păstoriei sale: ca să își țină oile și să le păzească cu sănătate duhovnicească, adică cu învățătură. Și cu această sănătate este pururea dator păstorul. Căci el trebuie să o dea oilor lui. Iar de va fi una dintre oi beteagă, trebuie ca, și fără voia ei, să o lege și să o pună jos, și să îi taie carnea putredă și să îi pună doctorie [pe rană], neuitându-se deloc la cum dă ea din picioare și cum se poate vătăma [el] la față, la mână sau la picior.  Și așa, prin această faptă bună și prin acest mijloc [de vindecare], păstorul cel bun se distinge de năimiți. Pentru că năimiții/ cei plătiți, nu pasc oile pentru ca să le folosească [pe ele], ci numai pentru plata lor. Și când îl văd pe lup venind de departe, adică pe diavolul, ei lasă oile și fug. Pentru că sunt năimiți și nu poartă grijă de oi.

[De aceea], să [ne] ferească Dumnezeu și să [ne] mântuiască toate turmele [Bisericii noastre] de păstori ca aceștia, ca și de moartea ciumei! [Căci] „păstorul cel bun, sufletul lui își pune pentru oi”.

[Iar] când a vrut Domnul nostru Hristos să se înalțe la cer, El le-a făgăduit Ucenicilor Lui că nu îi va lăsa săraci, ci le va trimite un Mângâietor, pe Duhul Sfânt, Care îi va învăța pe ei toate și îi va povățui întru tot adevărul [In. 14, 26]. Iar această făgăduință a rămas, în mod neîntrerupt, la toți arhiereii ce au păstorit turmele Bisericii, în diverse vremuri, până azi, și [va rămâne] cât va fi lumea. Și această făgăduință, se [sub]înțelege, este și pentru tot poporul creștinesc.

Căci, precum zice Sinesie, așa cum nu vor lipsi niciodată ostașii împăratului, tot la fel nu vor lipsi nici păstorii din Biserica lui Hristos. Pentru ca, [prin ei], să mângâie pe poporul cel ales al lui Dumnezeu, cu cele bune și de folos. Iar dintre acești păstori [ai Bisericii] a fost și fericitul și minunatul Nicolae, [Arhi]episcopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, a cărui cinstită pomenire o prăznuim astăzi. Acesta s-a arătat adevărat următor al Dascălului și Învățătorului său, Hristos. Căci a înmulțit talantul care i s-a încredințat. [Însă l-a înmulțit] nu îndoit, ci întreit. Fiindcă s-a nevoit să săvârșească 3 mari lucruri bune: primul spre cinstea și lauda Stăpânului său, Hristos, al doilea spre întemeierea credinței celei de obște și a societății creștine și al treilea spre folosul turmei sale, care i s-a încredințat.

Iar lucrul bun pe care l-a făcut spre cinstea și lauda Stăpânului Hristos este [format din] credința cea adevărată, din dragostea cea curată, din rugăciunile lui cele neîncetate, din postirile, din vărsările lacrimilor sale, din smerenia sa fără de margini, din privegherile[1] sale, din vorbele sale cele curate către Dumnezeu și din ostenelile cele de multe feluri, care, toate la un loc, arată că a avut o dragoste peste măsură pentru Dumnezeu. Și, pentru aceea, l-a iubit și Dumnezeu pe el și l-a făcut vestit și l-a lăudat în toată lumea.

Iar lucrul bun, cel de obște, e cel pe care l-a făcut înaintea credinciosului și marelui împărat Constantin și înaintea a tot Soborul care s-a adunat la Nicea[2]. Atunci când l-a înfruntat pe Arie, începătorul de eresuri, și l-a lovit cu palma peste obraz, ca pe un mincinos și hulitor împotriva dreptății. Căci astfel i-a pecetluit spurcata și clevetitoarea lui gură cu amuțirea. Iar el a mărturisit pe față, [înaintea tuturor], că Fiul și Cuvântul Tatălui este deoființă și deopotrivă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Iar binele pe care l-a făcut spre folosul turmei sale, și în viață, dar și după moarte, a fost dragostea lui peste măsură, învățăturile sale cele cuvioase, milosteniile sale cele îndestulătoare, tămăduirile cele de multe feluri, blândețile către toți, mântuirile din moarte, din închisori, din mări și alte multe și nenumărate faceri de bine. [Lucruri pe care], sărmana mea limbă nu e în stare să le povestească, așa după cum se cuvine. [De aceea, pe acestea,] le las [să le povestească] cei mai aleși și mai desăvârșiți în știința învățăturii, pentru ca să le confirme și mai pe larg [în comparație cu mine].

Iar eu, plecându-mi capul cu cucernicie, mă rog Împăratului Celui dintru înălțime și Țiitorului a toate, Dumnezeu[ului nostru], ca, pentru rugăciunile cele fierbinți ale acestui Preacuvios Păstor [al Bisericii], să dăruiască Prealuminatului nostru Domn viață pașnică și binecuvântată, cu întreagă sănătate și biruință asupra vrăjmașilor celor văzuți și nevăzuți! Și pentru această puțină osteneală și cheltuială trecătoare pe care a făcut-o întru lauda lui Dumnezeu și în cinstea Sfântului, de a împodobit această sfântă casă [închinată lui], după o viață de mulți ani fericiți, [Dumnezeu] să-i facă odihnă [Domnului nostru] în Împărăția cerului și să-i dăruiască bunătățile cele veșnice și de-a pururea stătătoare!

Iar dumneavoastră, celor ce sunteți de față [acum], [dar] și celor care lipsesc [de aici], tuturor [deopotrivă], [Dumnezeu] să vă dea sănătate, viață curată, mântuire sufletească, spor și ajutor întru toate cele bune și de folos! La fel și tuturor creștinilor, ca dimpreună să slăvim și să lăudăm pururea numele Lui cel sfânt și preasfânt! Amin.


[1] În original: bdeniile.

[2] În anul 325, la Sinodul I Ecumenic.

Psalmul 99, cf. LXX

1. Psalm întru mărturisire. Strigați Domnului tot pământul!

2. Slujiți Domnului în[tru] veselie! Intrați înaintea Lui în bucurie!

3. Cunoașteți că [El este] Domnul! [Că] El este Dumnezeu. [Că] El ne-a făcut pe noi și nu noi. [Că noi suntem] poporul Lui și oile pășunii Lui.

4. Intrați pe porțile Lui în mărturisire [εἰσέλθατε εἰς τὰς πύλας αὐτοῦ ἐν ἐξομολογήσει] [și] întru curțile Lui cu imne [εἰς τὰς αὐλὰς αὐτοῦ ἐν ὕμνοις]! Mărturisiți-vă Lui! Lăudați numele Lui!

5. Că bun [este] Domnul. Întru veac [este] mila Lui și până [în] neam și [în] neam adevărul Lui.

Psalmul 103, cf. LXX

1. [Psalmul] lui David. Binecuvintează, sufletul meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte! [Întru] mărturisire [ἐξομολόγησιν] și frumusețe [εὐπρέπειαν] Te-ai îmbrăcat,

2. îmbrăcând lumina ca pe un veșmânt [ἀναβαλλόμενος φῶς ὡς ἱμάτιον] [și] întinzând cerul ca pe o piele [ἐκτείνων τὸν οὐρανὸν ὡσεὶ δέρριν].

3. Cel care acoperi în ape pe cele mai de sus ale Lui [ὁ στεγάζων ἐν ὕδασιν τὰ ὑπερῷα αὐτοῦ][1]. Cel care pui norii suirea Lui[2]. Cel care umbli pe aripile vânturilor.

4. Cel care faci pe Îngerii Lui duhuri [πνεύματα] și pe slujitorii Lui foc arzând [πῦρ φλέγον].

5. Cel care a întemeiat pământul pe neclintirea [τὴν ἀσφάλειαν] lui [și acesta] nu va fi aplecat întru veacul veacului [οὐ κλιθήσεται εἰς τὸν αἰῶνα τοῦ αἰῶνος].

6. Abisul [este] ca un veșmânt, [ca] mantia Lui [ἄβυσσος ὡς ἱμάτιον τὸ περιβόλαιον αὐτοῦ]. Pe munți vor sta ape.

7. De certarea Ta vor fugi, de glasul tunetului Tău se vor înfricoșa.

8. Se suie munți și se coboară câmpii întru locul [în] care le-ai întemeiat pe ele.

9. Hotar ai pus, pe care nu-l vor trece, nici [nu] se vor întoarce [ca] să acopere pământul.

10. Cel care trimiți izvoare în văi, prin mijlocul munților vor trece ape.

11. Se vor adăpa toate fiarele câmpului, măgarii sălbatici vor primi [apă] întru setea lor [προσδέξονται ὄναγροι εἰς δίψαν αὐτῶν].

12. Pe acelea păsările cerului vor locui, din mijlocul stâncilor vor da glas.

13. Adăpând munții din cele mai de sus ale Lui, din rodul lucrurilor Tale va fi săturat pământul.

14. Răsărind iarbă dobitoacelor și verdeață [întru] slujirea oamenilor. [Ca] să scoată pâine din pământ

15. și vinul veselește inima omului. [Ca] să înveselească fața cu ulei [τοῦ ἱλαρῦναι πρόσωπον ἐν ἐλαίῳ][3] și pâinea întărește inima omului.

16. Sătura-se-vor pomii câmpului, cedrii Libanosului [αἱ κέδροι τοῦ Λιβάνου]/ Libanului, pe care i-a sădit[4].

17. Acolo vrăbiile [στρουθία] își vor face cuiburi, [iar] casa stârcului îi povățuiește pe ei [τοῦ ἐρωδιοῦ[5] ἡ οἰκία ἡγεῖται αὐτῶν].

18. Munții cei înalți [sunt] ai cerbilor, stâncile [sunt] scăpare iepurilor.

19. Făcut-a luna[6] întru vremuri, [iar] soarele și-a cunoscut apusul lui.

20. Pus-ai întuneric și s-a făcut noapte. În aceasta[7] vor trece toate fiarele crângului.

21. Puii leilor răcnind [ca] să apuce și să ceară de la Dumnezeu mâncarea lor.

22. Răsărit-a soarele și s-au adunat împreună și în stânele [ἐν ταῖς μάνδραις] lor se vor culca.

23. Ieși-va omul la lucrul lui și la lucrarea lui până seara.

24. Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne! Pe toate în înțelepciune le-ai făcut. Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.

25. Marea aceasta [este] mare și largă. Acolo [sunt] târâtoare, cărora nu este număr, vietăți mici cu mari.

26. Acolo corăbiile umblă. [Iar] balaurul acesta, pe care l-ai zidit, își bate joc de al Lui [ἐμπαίζειν αὐτῷ][8].

27. Toate către Tine așteaptă să le dai hrana lor [la] bună-vreme [εὔκαιρον].

28. Dându-le Tu lor, vor aduna. Iar deschizând [Tu] mâna Ta, toate se vor umple de bunătate.

29. Dar întorcându-Ți [Tu] fața Ta, se vor tulbura. Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și întru țărâna lor se vor întoarce.

30. Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi [ἐξαποστελεῖς τὸ πνεῦμά σου καὶ κτισθήσονται] și vei înnoi fața pământului [καὶ ἀνακαινιεῖς τὸ πρόσωπον τῆς γῆς] .

31. Fie slava Domnului întru veac! Veseli-se-va Domnul în lucrurile Lui.

32. Cel care privește pe pământ și îl face pe el a se cutremura. Cel care atinge munții și [ei] fumegă.

33. Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu până ce [voi] fi.

34. Îndulcească-se Lui vorbirea mea, iar eu mă voi veseli în Domnul.

35. Sfârșească-se păcătoșii de pe pământ și cei fărădelege, încât ei să nu mai fie. Binecuvintează, sufletul meu, pe Domnul!


[1] Ale cerului.

[2] Locul în care se profețește Înălțarea Domnului la cer. Căci El S-a ridicat la cer pe norii slavei Sale.

[3] Și nu e vorba de orice fel de ulei, ci de uleiul de măsline.

[4] Dumnezeu i-a sădit.

[5] Corelativul latin al lui ἐρωδιός este ardea, care, în engleză, îl are corelativ pe heron. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Heron.

[6] Se referă la astrul ceresc.

[7] În noapte.

[8] Se profețește batjocorirea Domnului de către ostașii romani, înaintea de răstignirea Lui. Pentru că Satana era cel care i-a învățat să Îi facă rău.

Psalmul 133, cf. LXX

1. Cântarea treptelor. Iată, acum binecuvântați pe Domnul toți robii Domnului! Cei care ați stat în casa Domnului, în curțile casei Dumnezeului nostru.

2. În [cele] ale nopților [ἐν ταῖς νυξὶν], ridicați mâinile voastre întru cele sfinte [ἐπάρατε τὰς χεῖρας ὑμῶν εἰς τὰ ἅγια] și binecuvântați pe Domnul!

3. Te va binecuvânta pe tine Domnul din Sion, Cel care a făcut cerul și pământul.

Reîntoarcere la Nichita [30]

Se arată întruchipările și apariția
sferei. Nașterea, apogeul
și moartea.

Ca și cum eu aș fi fost ele.

„Se arată” perspectiva unui „apogeu” și a unui final. „Ca și cum eu aș fi fost ele”, pentru că se simțea dăruit cu totul experienței poetice. Deși nu e sigur că „eu” este cu totul în ele.

„Se arată” e, iarăși, un verb specific terminologiei extatice și este, în mod semnificativ, la prezent. A apărut și în Elegia a opta, ca și „sfera”, de altfel, și odată cu ea, indicând o revelație a poetului, care, în aceste contexte, dezvăluie o împlinire, un apogeu.

Pentru prima dată, Nichita trăiește senzația atingerii unui vârf al perfecțiunii poetice, însoțită de perspectiva morții, care urmează inevitabil oricărei împliniri a datoriei pe pământ.

Despre același lucru pare a vorbi și poemul Autoportret în a patra dimensiune:

Înconjurată de luciul rămas
din retragerea ploilor spre mare,
sfera își lua de la inima mea
bun rămas
rostogolindu-se-n zare.

De la ochi, rombul culcat
la revedere își luă, zise-adio,
și se făcu scut, se făcu zigurat,
în cinstea trufașei de Clio[1].

Eu primeam toate acestea cu calm,
țeapăn și fără mirare văzută,
deși arsese ca de napalm
geometria intimă, știută
numai și numai și numai de mine,
când am fost și Arhimede și-am fost și nisipul[2]

Fără sferă și fără romb, în ruine,
fumegător îmi e chipul.

Sfera și rombul reprezintă numai geometria văzută, care a îmbrăcat însă „geometria intimă, știută/ numai și numai și numai de mine”, cea care „arsese ca de napalm” în ființa poetului.

Geometria exterioară, rezidentă în tehnica poetică, este însă aproape o imperfecțiune, comparată cu focul geometriei intime.

„Adânca sete a formelor perfecte”, care îl măcinase pe Eminescu (Icoană și privaz), pare să-l fi stăpânit și pe Nichita, chiar dacă acesta din urmă a fugit de tentația de a „geometriza” prozodic poezia, de a face munca de albină pe care predecesorul său a mărturisit-o: De mult mă lupt cătând în vers măsura,/ Ce plină e ca toamna mierea-n faguri” (Iambul).

Deși nu a mizat niciodată pe perfecțiunea metrică, pe care a renegat-o, ca pe una care se poate, totuși, dobândi, dar care nu caracterizează pe adevăratul poet, cu toate acestea, Nichita a avut o viziune a sfericității poeziei sale, a unei construcții lirice care să atingă perfecțiunea sferei – luând sfera, bineînțeles, ca simbol (antic) al desăvârșirii. Căci „fără sferă și fără romb, în ruine/ fumegător îmi e chipul”.

Idealul său, în mod evident, nu mai este cel al perfecțiunii metrice, în sens clasic, însă nu a părăsit niciodată ideea unei construcții poetice, de un anumit tip, care, dacă nu mai urmărește să atingă geometria fagurelui, ca Eminescu, caută, în schimb, să dea formă, în afară, unei geometrii intime.

Alexandru Paleologu mărturisea că, în 1975, când a apărut antologia Starea poeziei, a avut „viziunea sinoptică a unei mari opere, construită ca o catedrală, cu navă, transecturi și contraforți”[3]. Nichita a urmărit dintotdeauna să construiască o catedrală a poeziei.

Problema a fost a materialului de construcție, care, după cum am văzut, e cuvântul „sticlos”.

„Cuvintele fug, se fac străvezii”, spune Nichita în poemul O, lucrurile!:

O, lucrurile, exacerbare a vidului;
de aceea, poate, ele atrag asupra lor
obiectele cosmice.

O, lucrurile, vid absolut, mai vid decât
ventuze ramificate sugând oriunde
obiectele cosmice.

Încerc să mă salvez
și nu pot decât
cuvintele înstelate să le ridic deasupra.

Numai cuvintele au ființă,
numai ele există, există fugind
speriate de moarte, de lucruri.

O, lucrurile deschid un ochi pironitor
și-l clatină în dreapta, în stânga[,]
după cuvinte.

Cuvintele fug, se fac străvezii,
lucrurile stau, se fac vizibile.
O, lucrurile, exacerbare a vidului.

„O, lucrurile, exacerbare a vidului” nu e o exclamație, e o constatare, o afirmație pe un ton de jale. Și poate fi, foarte bine, o transpunere în vers a ceea ce afirmă Scriptura: „uite-te la cer și la pământ și la toate cele ce sunt într’însele, și cugetă că Dumnezeu le-a făcut din nimic” (II Mac. 7, 28, Biblia 1939). În același sens, după cum am arătat altădată, spune și Eminescu că „e vis al neființii universul cel himeric” (Scrisoarea I) sau că „viaţa este vis” (Memento mori)[4].

Lucrurile sunt „vid absolut, mai vid decât” găurile negre care sug „obiectele cosmice”. Pentru că, odată cu „căderea oamenilor pe pământ”, moartea a devenit lăuntrică lucrurilor și le absoarbe pe toate spre distrugere.

„Încerc să mă salvez/ și nu pot decât/ cuvintele înstelate să le ridic deasupra”: a se salva de moarte înseamnă, pentru poet, a ridica cerul cuvintelor deasupra sa și a oamenilor. A face din cuvinte, din poezia sa, un cer.

Vedem că Nichita revine[5] la concepția sa înaltă despre cuvinte, ca reprezentând legătura omului cu veșnicia, cu ceea ce nu piere.

Cuvintele sunt „speriate de moarte, de lucruri”: sunt speriate de moarte, pentru că nu o conțin, în vreme ce lucrurile poartă moartea în ele însele.

Cuvintele fug de lucruri precum spiritul fuge de materia care vrea să îl copleșească. „Se fac străvezii” pentru că scapă sesizării celor care sunt mai mult materie decât suflet.

În mod evident, poetul schimbă din nou registrul și se referă la altfel de cuvinte decât cele care abia „izbutesc să-mi atingă/ urmele absenței” (Căderea oamenilor pe pământ). La acele cuvinte care au calitatea de a rămâne nepieritoare.

Însă, după cum subliniam și undeva mai  sus, nu trebuie să-l vedem pe Nichita Stănescu preocupat, în primul rând – ca pe majoritatea confraților scriitori, – de posteritatea operei sale. Nichita nu se îngrijorează de gloria postumă, ci își pune foarte serios problema datoriei sale ca om și ca poet, crezând sincer în menirea sa de a înălța „cuvinte înstelate” și în faptul de a se salva prin aceasta.

Problema salvării/ mântuirii a ceea ce este peren în om a reprezentat pentru el o preocupare constantă. De aceea apare, și în acest volum, poezia oaselor care rămân, a scheletului alb și luminos (ne amintim poemul Continuitate, din vol. O viziune a sentimentelor):

Până la urmă, rămâne doar osul;
ce-a fost mai străin, mai înlăuntrul meu
cuceriți-l pe el, pe gloriosul
al cărnii și-al vinelor drept dumnezeu.

El e alb, el e neciobit, pentru că nu se vede,
Pentru că rămâne, pentru că stă și nu se mișcă.
Așa cum flutură totul în iarbă afară de verde
care-i același, când totu-i morișcă,

de zi-noapte, de zi-noapte, de zi
de noapte venită, învinsă…
Până la urmă rămâne „a fi”
care-i alb, care are fibula ninsă.

(Cântec VII)

Așa cum iarba trece și verdele rămâne, așa cum rămâne din trupul omului scheletul său osos, care i-a fost toată viața înlăuntru și pe care nu l-a văzut niciodată, la fel, „când totu-i morișcă”, când timpul istoriei se învârte ca o roată (imagine proprie literaturii noastre vechi și lui Eminescu), din om „rămâne «a fi»/ care-i alb, care are fibula ninsă”.

Ceea ce înseamnă că important este a fi alb, a avea o existență ninsă, a-ți face osul netrecător sau a-ți face lăuntrul să fie os netrecător, ca o fibulă care te leagă de veșnicie.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Clio.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Calculul_Firelor_de_Nisip.

[3] Apud Marin Tarangul, Prin ochiul lui Nichita, traducere din limba franceză de Gabriela Duda și Micaela Gulea, Ed. Cartea Românească, București, 1996, p. 25.

[4] A se vedea comentariile noastre: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/,

http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/19/scrisoarea-i-6/.

Comentariile au fost introduse în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[5] Pentru că poemul Căderea oamenilor pe pământ este anterior celui intitulat O, lucrurile!. A se vedea și: Nichita Stănescu, Opera magna, vol. II (1966-1970), ediție integrală, cronologică, studiu introductiv și repere biografice de Alexandru Condeescu, Ed. Semne, București, 2004.

Psalmul 85, cf. LXX

1. Rugăciunea lui David. Pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi, că sărac și sărman sunt eu!

2. Păzește sufletul meu, că cuvios sunt! Mântuiește pe robul Tău, Dumnezeu[l] meu, pe cel care nădăjduiește în Tine!

3. Miluiește-mă, Doamne, că spre Tine voi striga toată ziua!

4. Veselește sufletul robului Tău, că spre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu!

5. Că Tu, Doamne, [ești] bun și blând și mult-milostiv tuturor celor care Te cheamă pe Tine.

6. Ascultă, Doamne, rugăciunea mea și ia aminte [la] glasul rugăciunii mele!

7. În ziua necazului meu am strigat către Tine, [pentru] că m-ai auzit pe mine.

8. Nu este [nimeni] asemenea Ție în[tre] dumnezei [οὐκ ἔστιν ὅμοιός σοι ἐν θεοῖς][1], Doamne, și nu este [vreunul] după faptele Tale [καὶ οὐκ ἔστιν κατὰ τὰ ἔργα σου][2].

9. Toate neamurile câte ai făcut vor veni și se vor închina înaintea Ta, Doamne, și vor slăvi numele Tău.

10. Că mare ești Tu, și, făcând minuni, Tu ești Dumnezeu, singurul mare.

11. Povățuiește-mă, Doamne, [în] calea Ta și voi merge în adevărul Tău! Să se veselească inima mea, [pentru] a se teme de numele Tău!

12. Mărturisi-mă-voi Ție, Doamne, Dumnezeul meu, în toată inima mea [ἐν ὅλῃ καρδίᾳ μου] și voi slăvi numele Tău întru veac.

13. Că mare [este] mila Ta peste mine și ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai adânc [ἐξ ᾅδου κατωτάτου].

14. Dumnezeu[le], cei fără de lege s-au ridicat asupra mea și adunarea celor tari au [a] căutat sufletul meu [συναγωγὴ κραταιῶν ἐζήτησαν τὴν ψυχήν μου] și nu Te-au pus pe Tine înaintea lor [καὶ οὐ προέθεντό σε ἐνώπιον αὐτῶν][3].

15. Și Tu, Doamne, Dumnezeu îndurător și milostiv [ești], îndelung-răbdător și mult-milostiv și adevărat.

16. Privește spre mine și mă miluiește! Dă tăria Ta slujitorului Tău și mântuiește pe fiul slujitoarei Tale!

17. Fă cu mine semn întru bine [ποίησον μετ᾽ ἐμοῦ σημεῖον εἰς ἀγαθόν]! Și să vadă cei care mă urăsc și să fie rușinați, că Tu, Doamne, mi-ai ajutat mie și m-ai mângâiat pe mine!


[1] Între dumnezeii neamurilor păgâne.

[2] Niciun dumnezeu păgân nu are fapte care să se compare cu faptele Tale, Doamne!

[3] Nu Te-au avut pe Tine înaintea ochilor inimii lor.

Predică la Duminica a 5-a după Paști [2016]

Iubiții mei[1],

Evanghelia de azi [In. 4, 5-42] ne învață un lucru capital despre propovăduirea Bisericii, despre cum trebuie să arate predica noastră. Și anume, că predica noastră trebuie să fie integratoare și nu discriminativă. Predica trebuie să fie una pentru toți, așa după cum Liturghia e una pentru toți, deși nu toți poți să o înțeleagă în profunzimea ei.

Însă predica noastră, predica Bisericii, trebuie să fie pe cât de înaltă în teologie, pe atât de profundă în experiența vieții duhovnicești, dar să vorbească, în același timp, despre probleme care să intereseze pe toată lumea. Adică predica noastră trebuie să îmbrățișeze pe tot omul, de orice vârstă și condiție, și să vorbească despre lucruri care sunt necesare, luminătoare, mântuitoare pentru el.

Asta înseamnă că predica noastră trebuie să fie lungă și nu scurtă, trebuie să fie plină de crezuri și de observații pertinente și nu monoideatică, trebuie să fie rostită în ritmul oamenilor de azi și, mai ales, să fie specializată. Adică să vorbească în cunoștință de cauză și despre teologie și despre viața duhovnicească și despre societatea postmodernă și despre plusurile și minusurile vieții de zi cu zi.

De ce trebuie să fie astfel?

Pentru că așa a fost și propovăduirea Domnului! Domnul nu a predicat puțin, ci de multe ori și ore la rând. Domnul nu a predicat doar despre un lucru anume, ci despre multe lucruri. Domnul a răspuns punctual la problemele care I s-au adus în față. Domnul S-a raportat în predica Sa la Scriptură, dar și la societatea lui Israil de acum 2.000 de ani, referindu-se la tradiția și viața religioasă a lui Israil, dar depășind, în același timp, cadrul național, pentru că a vorbit și a chemat la El pe toți oamenii.

Iar Evanghelia de azi e un tablou în mic al întregii Sale activități învățătorești. Pentru că El începe o discuție profund teologică și revelatoare cu o femeie samaritisă și nu cu o evreică. Iar această samaritisă era o femeie păcătoasă, avidă după plăceri – căci avusese 5 bărbați și acum era cu un al 6-lea –, dar care, paradoxal, era avidă și de probleme religioase și duhovnicești.

Și cu această femeie păgână pentru evrei, Domnul are o discuție ca și cu un Apostol al Lui. O discuție neconvențională, începută brusc, fără prezentările de rigoare, dar în care El ajunge să îi spună: „Eu sunt, Cel care îți vorbesc ție!” [In. 4, 26, BYZ]. Adică Eu sunt Hristos, pe care tu și neamul tău, dimpreună cu al evreilor, Îl așteptați. Lucru pe care, cu Apostolii Lui, l-a făcut treptat.

Dar cu această femeie păgână, venită să ia apă și nu să discute teologie, Domnul vorbește cu seriozitate maximă, așa după cum a vorbit și cu bărbații și cu copiii și cu toți oamenii pe care i-a întâlnit.

Adică El nu își micșorează conținutul predicării…pentru că ea e femeie, pentru că e păgână, pentru că poate fi „neștiutoare” sau „grea de cap”, ci vorbește cu ea așa după cum vorbea și cu Ucenicii Lui: spunându-i lucruri absolute, teologice, adică coborâte din cer.

Pentru că teologia Bisericii noastre nu este o învățătură inventată de oameni, ci e o învățătură sfântă, desăvârșită și veșnică, pe care oamenii Sfinți ai lui Dumnezeu au primit-o de la El în descoperire dumnezeiască, mai înainte de întruparea Lui, fiind consemnată în Vechiul Testament, și, mai apoi, direct de la Domnul, prin propovăduirea Sa și care a fost consemnată de Sfinții Lui Apostoli și Ucenici în Evanghelii și în întreg Noul Testament.

De aceea spunem că teologia Bisericii e din cer, e de la Dumnezeu, pentru că El ne-a revelat-o, și teologia primită de la El a fost și este până azi tâlcuită și aprofundată de Sfinții Părinți ai Bisericii, care, ca și Sfinții Scriitori ai Scripturii, au trăit și au înțeles teologia Lui în aceeași slavă a Preasfintei Treimi.

Din acest motiv, noi nu avem o teologie „pentru copii”, alta „pentru tineri”, alta „pentru căsătoriți”, alta „pentru monahi”, alta „pentru divorțați”, alta „pentru oameni cu handicap”, ci o singură teologie, care trebuie propovăduită tuturor în Biserică. Pentru că toți credincioșii trebuie să afle despre toate dogmele și învățăturile Bisericii, dar și despre toate bunele și relele vremii noastre. Pentru că credincioșii noștri trebuie să fie oameni realiști, pragmatici, dar, în același timp, profunzi teologi și trăitori ai vieții duhovnicești ai Bisericii.

Și, după cum copiilor, cât și adulților, trebuie să le dăm să citească aceeași Scriptură, aceeași carte de rugăciuni, aceleași Vieți ale Sfinților, tot la fel trebuie să le vorbim tuturor în predica noastră și fiecare să înțeleagă potrivit vârstei și puterii lor de înțelegere. Pentru că, copilul de 3 ani, dacă începe să literească pe Scriptură și pe Ceaslov, alături de părinții lui, la 6-7 ani, când merge la școală, știe deja să citească, nu doar să recunoască literele. Și un copil învățat cu rugăciunea de mic și cu citirea și cu cântare sfântă a Slujbelor Bisericii e un copil precoce, cu mintea activă, dornic să învețe, să cunoască, să descopere de unul singur.

De aceea, copiilor nu trebuie să le spunem basme mai întâi, adică minciuni, invenții umane, ci, în primul rând, să îi învățăm teologia lui Dumnezeu, adică adevărul. Și dacă vor crește în cunoașterea adevărului nu au să le mai placă minciunile, fie ele cele de la televizor sau de pe computer, pentru că vor fi avizi să cunoască adevărurile profunde ale lumii și cum să se mântuiască.

Iar faptul că azi, mulți oameni trăiesc mai mult în imaginarul lor decât în viața reală, se datorează tocmai acestui lucru: au fost învățați, de mici, să aibă o fantezie debordantă, să trăiască „în lumea poveștilor”, dar nu și în viața reală. Iar acum, ca adolescenți sau ca oameni maturi se refugiază în visare, în pornografie, în băutură, în violență, pentru că nu acceptă că viața…e atât de dură și de nedreaptă cu ei. Și, ca să scape de presiunea ritmului social alert și de cerințele mari față de ei în ceea ce privește cuantumul de muncă, își găsesc diverse debușeuri, jocurile sau filmele nefiind altceva decât plonjări în irealitate.

Mai pe scurt: copiii ajunși maturi visează și caută substitute păcătoase ale realității pentru că părinții sau bunicii sau bona lor nu au știut să îi educe în simțul realității.

Ce vreau să spun? E simplu! Bunica mea (cea care m-a educat zilnic în primii ani de viață) a vorbit cu mine, de când eram copil, ca și cu un adult. Ea nu m-a considerat niciodată un copil „prostuț”, căruia trebuie „să îi atenuezi” contactul cu realitatea, ci un om care înțeleg, pe măsura mea, ceea ce mi se spune. Ea mi-a vorbit cu seriozitate maximă, m-a dus peste tot pe unde ea se ducea, adică și la Biserică și la Nuntă, și la Înmormântare și la Botez, și la muncă și când ea călătorea, și mă lăsa să văd realitatea așa cum este ea, explicându-mi ce se petrece în jurul meu.

Când am văzut un accident de mașină, mi-a spus din ce cauză s-a produs: pentru că era beat la volan sau pentru că a mers cu viteză. Și am văzut mortul printre tablele mașinii…fără ca să mi se pună mâna la ochi.

La fel, de foarte mic, am văzut cum mor oamenii, cum își dau sufletul pe patul de moarte. Am văzut, pe viu, cum fată cățeaua sau vaca. Despre sexualitate și despre graviditate și naștere am aflat mai înainte ca să mă duc la școală, la 7 ani. Pentru că atunci când am întrebat, mi s-a spus adevărul. Fapt pentru care nu am crezut niciodată că „m-a adus barza” sau că „Moș Gerilă îmi aduce cadouri”, pentru că mi s-a explicat cum se nasc copiii, dar și cine ne cumpără cadouri. Și a fost îndeajuns o singură explicație! Pentru că și eu am întrebat cu toată seriozitatea: pentru ca să știu!

De aceea, despre irealitate, adică despre fantezie și creație literară, eu am învățat din cărți, pentru că oamenii, din jurul meu, au fost cu mine realiști și nu pudibunzi.

Însă acest realism al vieții, adică trăirea din plin a vieții necoafate, de la firul ierbii, m-a ajutat și mă ajută în tot ceea ce fac. Pentru că încep discutarea unei probleme nu de la interpretări și presupuneri, ci de la fapte. Fapt pentru care am nevoie să văd sursa, cartea, omul despre care discut, pentru ca să înțeleg cine este sau despre ce am de discutat.

Ce aș fi fost, dacă aș fi trăit într-un mediu mincinos, neautentic, care acoperă mugetele vieții? Un om fricos, manipulabil, neîncrezător în sine, incapabil de a distinge între bine și rău, între adevăr și minciună, care se teme să se întâlnească cu viața în față, pentru că nu îi suportă rigorile. Și când întâlnesc oameni lenți în reacții, neînvățați cu gândirea, care nu au simțul muncii, care nu au bucuria dăruirii, care nu se entuziasmează pentru adevăr, care nu știu să se bucure de naturalețea fiecărei clipe dăruită lor de Dumnezeu, îi compătimesc tocmai pentru acest lucru: pentru că ei au fost deformați de mici, din cauza lipsei de educație și a mediului viciat în care au trăit.

Pentru că viciul prim al unei familii e acela de a ascunde adevărul despre sine, despre alții și despre marile adevăruri ale vieții. Acolo unde oamenii nu își asumă cine sunt și pozează în alții, copiii lor vor face la fel: își vor ascunde adevărata identitate sub paravanul studiilor, al educației, al poziției sociale, nerecunoscând niciodată cine sunt, ce pot cu adevărat și ce vor.

Mai pe scurt: familia e de vină pentru că copiii nu au simțul realității. Nu vorbesc cu ei sincer și nu le spun adevărul despre orice. Și dacă nu le spun adevărul, nici nu-i iubesc. Pentru că nu-i iubesc cu adevărat, ci doar trupește: pentru i-au născut și crescut.

Ce înseamnă însă să îți iubești copiii? Nu înseamnă să le faci toate nazurile, ci să îi faci să aibă coloană vertebrală. Trebuie să le spui adevărul, trebuie să îi sprijini în tot lucrul bun, trebuie să îi mustri în tot ceea ce fac rău și să îi ajuți să meargă pe propriul lor drum. Dacă le intuiești drumul în viață, vocația lor, și îi ajuți să se împlinească, atunci îi iubești cu adevărat. Pentru că părinții, mâine-poimâine, nu mai sunt…dar copiii, dacă sunt pe drumul lor, oricât le-ar fi de greu, se simt împliniți.

Dacă el trebuie să se facă medic, atunci trebuie să îl ajuți să devină medic! Dacă Domnul îl cheamă la Preoție și ai certitudinea asta, trebuie să îți duci băiatul pe drumul său! Dar dacă tu ești preot și vrei ca fiul tău să se facă și el preot, pentru că îl ajuți tu cu relațiile tale, îl canalizezi pe un drum greșit, pentru că nu se va simți niciodată împlinit în ceea ce face.

Copiii nu moștenesc în mod automat vocațiile părinților! Fiecare avem vocația noastră. Pentru că Dumnezeu ne cheamă să facem voia Lui într-un mod aparte, personal. Iar dacă ești zidar sau brutar sau sculptor sau scriitor sau negustor sau orice altceva…după voia lui Dumnezeu, simțind că El vrea asta cu tine, atunci ești cel mai bun în munca ta. Pentru că ajutorul lui Dumnezeu, asentimentul Său, e cel mai important pentru noi.

Însă vocațiile/ chemările spre o anume profesie au de-a face cu Dumnezeu, pe când lumea capitalistă consideră că oricine se poate „reprofesionaliza”. Adică tu ești pentru meseria asta, nu se mai cere asta pe piața muncii, și înveți o altă meserie. Da, o poți învăța și practica! Dar nu vei fi, în cea pe care o înveți de nevoie, la fel de bun ca în cea pentru care ești menit.

Și asta o putem înțelege foarte bine cu toții, dacă îi mutăm pe oamenii de vocație, așa, la nivel imaginar…în altă „profesie”.

Un Eminescu brutar sau frizer n-ar fi ajuns niciodată să impresioneze o întreagă lume cu bogăția sa culturală și spirituală.  Ca brutar ar fi făcut pâine, căpețele pentru morți, covrigi…iar ca frizer te-ar fi tuns după moda timpului, la cererea clientului. Însă covrigii se mănâncă, iar părul crește repede la loc. Pe când Eminescu, poetul, scriitorul, ziaristul, omul de conștiință, dacă și-a împlinit vocația, i-a inspirat și îi inspiră pe mulți. Însă, dacă se „recalifica profesional” și nu ar fi scris, am fi avut de-a face cu o caricatură, cu un om neîmplinit, cu un om banal…dar cu comoara în el, nedezgropată.

Pentru că vocația se împlinește când îți revelezi interiorul. Tu știi cine ești, dar trebuie să afle și alții. Și atunci începi să scrii, să compui, să proiectezi, să creezi lucrurile pentru care te-ai născut pe pământ, și astfel oamenii află de ce ești capabil.

Dacă nu transpui potențialitățile/ virtualitățile persoanei tale în operă, nu te împlinești! Căci tu te poți împlini numai prin ceea ce ești creat de Dumnezeu să faci. Dar dacă nu te împlinești în vocația ta, atunci te ratezi. Faci mai puțin sau deloc decât puteai să faci și să fii.

Așadar, dacă avem o vocație, atunci avem și o lucrare continuă. Iar vocația nu se confundă întotdeauna cu meseria pe care o practici.

Scriitorul, spre exemplu, poate avea diverse locuri de muncă, care au sau nu au de-a face cu scrisul. Dar dacă el nu scrie continuu, dacă nu scrie tot ce trebuie să scrie, el se ratează ca om nu dacă nu excelează în meseria lui din care trăiește, ci dacă nu excelează în scris, pentru care e dăruit de Dumnezeu.

La fel, teologul, poate fi preot, monah sau mirean și poate avea diverse locuri de muncă. Dar dacă Dumnezeu l-a chemat să scrie teologie, el se împlinește ca om nu pentru că e preot sau arhimandrit sau avocat, ci pentru că scrie teologie dumnezeiască. Adică luminat de Dumnezeu, ca unul care Îi slujește Lui întru toate.

Și pot da nenumărate exemple, în care meseria omului e una, dar vocația lui e alta. Și important e să te împlinești în vocația ta, oricare ar fi ea. Pentru că tu numai în acel lucru excelezi.

Însă de ce a vorbit Domnul cu o femeie păgână? Pentru ca să ne învețe faptul că și noi trebuie să vorbim cu toți oamenii, indiferent de rasa, de etnia, de religia sau de sexul lor. Și că trebuie să vorbim la modul serios și lucruri profunde, pentru ca oamenii să se folosească din discuțiile cu noi. Așadar, discuțiile cu ereticii și păgânii nu sunt opționale ci necesare, pentru că prin ele putem să ne clarificăm unele lucruri în mod reciproc. Iar întâlnirile și discuțiile cu cei de altă credință și de altă limbă nu ne murdăresc și nici nu ne înjosesc, ci ne clarifică interior.

Pentru că una e să știi că musulmanii cred  și fac asta și asta, dar nu și asta, și alta e să te întâlnești și să vorbești cu un musulman în carne și oase. Schimburile de idei și de impresii nasc multe prietenii dar și aversiuni, însă noi trebuie să fim deschiși dialogului și principiali. Adică să vorbim cu inimă deschisă cu oamenii, fiind amabili și respectuoși, și discuțiile noastre teologice sau filosofice să fie pe baza crezurilor și a principiilor care ne conduc viața. Pentru că asta înseamnă să dai mărturie: să spui modul în care tu ți-ai asumat credința și viața. Cum trăiești și gândești tu față de diverse probleme.

Astfel vom vedea că nu există baptiști sau evrei sau romano-catolici sau homosexuali sau prostituate sau tineri sau bețivani trași la xerox, ci fiecare are un mod personal de a vedea lucrurile. Și, mai ales, vom vedea că suntem iradiați unii de alții la nivel de idei, imagini, crezuri, și că una spunem la nivel de cuvânt și alta facem în viața de zi cu zi, iar alta suntem în noi înșine. Iar discuțiile vor scoate la lumină foarte multe amănunte, prin care Dumnezeu ne va arăta că nimeni nu e de aruncat și că de la fiecare om poți învăța lucruri unice.

Sihar

Cum[2] intră Domnul în discuție cu femeia samaritisă? Îi cere să Îi dea apă ca să bea [In. 4, 7]. Un fel de a întreba cât e ceasul sau unde e strada cutare.

Iar cererea Lui e banală, obișnuită, nu are nimic ieșit din comun. Pentru că El a dorit ca noi să ne folosim de problemele cotidiene pentru a intra în discuții serioase, specializate cu oamenii.

Femeia nu s-a înfricoșat de El, deși a remarcat că e iudeu, dar cererea Lui a surprins-o în mod plăcut. Pentru că iudeii îi disprețuiau pe samaritei. Dar El a considerat-o parteneră de discuție. El a intrat în discuție cu ea și i-a cerut ajutorul.

Când femeia a devenit receptivă la gestul Lui, Domnul i-a spus că El e cineva aparte și că El poate să îi dea apă vie [ὕδωρ ζῶν] [In. 4, 10, BYZ]. Și ea a început să fie entuziasmată de persoana Lui și să îi vorbească despre tradiția sfântă a fântânii lângă care erau [In. 4, 11-12]. Entuziasmul ei crește și mai mult, atunci când Domnul îi vorbește despre apa Lui, care devine „izvor de apă izvorând întru viață veșnică [πηγὴ ὕδατος ἁλλομένου εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 4, 14, BYZ] în cel care crede în El.

Femeia cere această apă [In. 4, 15], iar atunci când ea o cere, Domnul îi vorbește despre moralitatea ei deficitară, despre viața ei păcătoasă [In. 4, 16-18]. Pentru că apa se dă celor care își sfințesc viața și nu celor care trăiesc în concubinaj.

Când Domnul îi vorbește despre viața ei, arătându-i că El o cunoaște…femeia înțelege că El e Profet [In. 4, 19]. Și Îl respectă ca pe un Profet.

De aceea Îl întreabă despre modul închinării în fața lui Dumnezeu [In. 4, 20]. Și El îi profețește că „adevărații închinători se vor închina Tatălui în Duh și [în] Adevăr [οἱ ἀληθινοὶ προσκυνηταὶ προσκυνήσουσιν τῷ πατρὶ ἐν πνεύματι καὶ ἀληθείᾳ]” [In. 4, 23], adică în Duhul și în Fiul. Pentru că adevărații închinători ai lui Dumnezeu, fiind învățați de Fiul întrupat că Dumnezeul nostru e treimic, I se vor închina lui Dumnezeu ca Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, adică unui Dumnezeu întreit în persoane.

De la viața liturgică și de la închinarea duhovnicească, femeia ridică discuția la venirea lui Mesias [Μεσίας], adică a lui Hristos [Χριστός] [In. 4, 25]. Iar El nu îi vorbește tainic, ci pe față, în mod deschis, spunându-i: „Eu sunt, Cel care îți vorbesc ție [Ἐγώ εἰμι, ὁ λαλῶν σοι]!” [In. 4, 26, BYZ].

În fața acestei revelații supreme, femeia își uită găleata, uită că a venit pentru apă, ca una ce era plină de bucurie dumnezeiască…și aleargă în cetate, pentru ca să le vestească pe Hristos [In. 4, 28-29]. Și după ce Domnul rămâne două zile cu samariteii păgâni și le propovăduiește, aceia cred întru El [In. 4, 40-41] și Îl mărturisesc ca fiind „Mântuitorul lumii, Hristos [ὁ Σωτὴρ τοῦ κόσμου, ὁ Χριστός]” [In. 4, 42, BYZ].

O mărturie pe care iudeii n-au putut să o dea in corpore…deși Scriptura, Profeții și Legea le vestiseră de mii de ani venirea Lui, a Mântuitorului întregii lumi.

Ce ne învață Domnul prin tot ceea ce a făcut în cetatea Sihar [Συχάρ]? Că propovăduirea dreptei credințe poate începe de la orice amănunt, fie el cel mai banal, dar că ea trebuie să conțină adevărul mântuitor. Că predicarea adevărului se face în fața oamenilor, pe înțelesul lor, în discuție directă cu ei, dăruindu-le tot adevărul și nu doar porțiuni de adevăr. Că nu trebuie să discriminăm pe nimeni în efortul nostru predicatorial, ci trebuie să ne referim la problemele tuturor celor de față.

Așadar, pentru cine are nevoie de explicații, noi trebuie să dăm explicații, pe cei care nu știu cum arată textele credinței Bisericii trebuie să îi trimitem la ele, iar celor care ne cer confesiuni ale modului cum trebuie să trăiască ca ortodocși, trebuie să le dăm mărturii în cunoștință de cauză. Adică din experiența noastră liturgică și duhovnicească, cât și din a altora, învățându-i faptul că la noi, reperele doctrinare și morale sunt Sfinții. Și dacă vor adevărul Sfinților, atunci trebuie să le citească Viețile și cărțile.

De aceea, nu poate exista om credincios și entuziast/ râvnitor, care să nu vrea să citească și să afle, să primească mărturii credibile și experiate personal. Pentru că oamenii credincioși vor ca să crească continuu în credință și în făptuire.

Astfel, indiferența față de scrisul teologic e o manifestare vădită a necredinței. Sau a lipsei de viață ascetică. Pentru că oamenii trezvitori, oamenii conștienți de faptul că viața este timpul mântuirii noastre, consideră scrisul teologic un ajutor în viața lor și nu o prăpastie. Doar cei înșelați de demoni consideră cărțile teologice un rău în viața lor, când ele sunt tocmai contrariul: îi învață să se lepede de păcatele și de gândurile lor rele și de erezii, ceea ce ei nu vor.

Așadar, iubiții mei, predicăm în Biserică nu pentru ca să răgușim și să pierdem timpul, ci pentru că e nevoie să știm lucrurile care ne mântuiesc! Predica ne instruiește, ne învață, ne mustră, ne lu- minează, ne înduhovnicește, ne dă viață. Pentru că ea e plină de iubirea celui care predică și de conștiința că trebuie să vă ajute în mântuirea voastră.

Predica e ajutorul de zi cu zi al mântuirii. Ea e o prietenă de conștiință a fiecăruia dintre noi. Pentru că ea ne învață să Îl alegem pe Dumnezeu mai presus de toate și să Îl urmăm întru toate. Ea ne vestește despre Cel care a coborât dintru înălțime și ne-a căutat pe noi, oamenii, până la Iad, pentru ca noi să țâșnim din iadul păcatelor noastre, trași de mâna iubirii Lui de oameni, și să urcăm spre cer, împreună cu Cel care S-a înălțat la cer pentru noi. Pentru ca pe noi să ne ridice la cer.

Dintotdeauna eu am iubit predica, pentru că i-am iubit pe oamenii care spun adevărul pentru întreaga Biserică. Și e o mare slujire predicarea, pentru că e o dăruire totală față de oameni.

Iar când i-am cunoscut, din cărți, pe marii Predicatori ai Bisericii, atunci am înțeles că predica nu e de 10 sau 20 de minute, că predica nu e de ore sau zile, ci că predica e o stare continuă. E o stare de-a fi, e bucuria continuă de a dărui adevăr și viață oamenilor din adevărul și viața lui Dumnezeu. Ea e o împărtășire continuă, pentru că e o harismă care mereu izvorăște cuvânt, viață, bucurie, entuziasm, sfințenie.

Hristos a înviat!

Și El, Dumnezeul nostru, să ne dea tuturor să iubim adevărul, pentru că el ne dă mântuirea vieții noastre! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 27 mai 2016, zi de vineri, înnorată.

[2] Sfânta Frescă am preluat-o de aici: http://www.doxologia.ro/sites/default/files/styles/lista-rugaciuni/public/imagine/2013/06/convorbirea-cu-femeia-samarineanca-13.jpg?itok=gvGUcwKv.