Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 1 mai, 2016

Pastorala pascală a ÎPS Irineu Popa [2016]

† Dr. Irineu,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei,

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Craiovei,

har, milă și pace de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Din an în an Biserica mărturiseşte, prin acest salut, evenimentul de o colosală importanţă, care a avut loc cu peste două mii de ani în urmă. Atunci, în zorii zilei, femeile mironosiţe au venit la locul înmormântării Învăţătorului lor şi au văzut că mormântul era gol.

Puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos a învins legea morţii şi El a înviat, demonstrând întregii omeniri că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci poate fi biruită cu puterea lui Dumnezeu. În felul acesta, Învierea Mântuitorului Hristos, fiind un eveniment unic în istoria omenirii, prin planul lui Dumnezeu, a devenit sărbătoarea vieţii şi a luminii, a liniştii şi fericirii.

Pentru aceasta, de Sfintele Paşti vestim victoria existenţei noastre, urarea de pace, speranţa şi alinarea pentru fiecare om. Cel Care a fost născut din Preacurata Fecioară Maria, Cel Care a suferit mult şi fără de vină, răstignit şi mort pe cruce între doi tâlhari, Cel Care, primul dintre toţi oamenii, a înviat din morţi – Acela „S-a sculat din mormânt precum a zis”[1].

Cei care au venit la locul unde fusese pus Domnul, „dis-de-dimineaţă…pe când răsărea soarele”[2], nu L-au găsit acolo pe Iisus; nici piatra care închidea peştera, nici straja care o păzea, nici moartea însăşi n-au putut sta împotriva măreţiei şi puterii Dumnezeului Celui viu.

Preacucernici Părinţi, iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Înomenirea Cuvântului atinge punctul cel mai înalt în taina dureroasă şi totodată glorioasă a pătimirii, morţii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Suferinţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu subliniază realismul extrem al Întrupării Sale.

El adună în Sine întreaga realitate umană, devenind din nevăzut vizibil, din nepătimitor pătimitor, din Dumnezeu nemuritor om muritor. În pătimirea şi în moartea Sa se lămureşte taina Întrupării, cum subliniază Sfântul Apostol Pavel: „noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie”[3].

Astfel, jertfa Crucii, de neînţeles pentru raţiunea omului, a fost una din temele importante ale învăţăturii creştine din toate veacurile. Şi astăzi suferinţa Crucii şi biruinţa Învierii constituie stânca tare pe care se zideşte credinţa creştin-ortodoxă. Sfânta Cruce este identitatea noastră creştină paradoxală şi problematică faţă în faţă cu alte religii. Dacă Mântuitorul Hristos, Cel Care a proclamat Împărăţia lui Dumnezeu, părea să fie abandonat de toţi, El biruie moartea cu puterea Sa dumnezeiască, înviind din mormânt.

Deci, Cel Care a dat Legea pe Sinai, a fost condamnat în numele acestei Legi; Cel Care a vindecat pe bolnavi şi a alungat puterile demonice, a murit fără să fie ajutat şi apărat de cineva. Cel Care S-a arătat întotdeauna binefăcător al oamenilor, a fost condamnat să moară ca un răufăcător pe o cruce între tâlhari. Cel Care a făcut din viaţa Sa un eveniment religios unic în lume, Şi-a dat duhul în afara cetăţii sfinte şi a templului, fiind răstignit şi luat în râs de cei fără de lege.

Pentru aceasta, Crucea şi Învierea sunt cele două elemente care ridică creştinismul deasupra oricărei critici venite din exterior. În misterul suferinţei lui Dumnezeu stă efectiv identitatea şi adevărul vestirii creştine.

Realitatea istorică a acestui eveniment este mărturisită oamenilor de Sfintele Evanghelii şi de alte scrieri ale Noului Testament. Sfinţii Evanghelişti au vorbit despre felul cum Mântuitorul a murit şi a înviat. Sfântul Apostol Pavel scoate în evidenţă profunzimea acestui moment în care „Mântuitorul Hristos ne-a salvat de blestemul legii, devenind El Însuşi blestem pentru noi”[4]. Sfârşitul tragic al Întemeietorului creştinismului este relatat şi de scriitorii necreştini, atât iudei cât şi păgâni [5]. Deci, moartea şi Învierea Domnului sunt înscrise în Sfintele Evanghelii şi în documentele istorice ca etape decisive în istoria mântuirii noastre.

Motivul răstignirii Mântuitorului a fost, după cum ştiţi, acela al invidiei şi răutăţii umane, provocat de cărturari şi farisei. La acesta s-a adăugat şi unul social-politic, cum că El a afirmat că este „regele iudeilor”[6], deci împotriva autorităţii romane, cum spunea poporul lui Pilat: „Dacă îl eliberezi pe Acesta, nu eşti prietenul Cezarului! Căci cine se face pe sine rege se împotriveşte Cezarului”[7].

Faţă de acuzaţiile lor nedrepte, misiunea Mântuitorului Iisus Hristos a fost una cu totul religioasă. Domnul a refuzat cu hotărâre orice propunere lumească, spunând satanei care I-a oferit „toate împărăţiile lumii şi slava lor”: „Înapoia Mea, satană, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti»”[8]. Pentru aceasta, El afirmă în mod explicit: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”[9].

Deci, scopul fundamental al Jertfei şi morţii Mântuitorului a fost acela de a elibera omenirea de robia păcatului şi a morţii. El Însuşi confirmă acest adevăr, zicând: „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”[10].

Depăşind limitele umane, El stabileşte solemn ca unică lege iubirea chiar faţă de duşmani[11]. Drept urmare, Mântuitorul trăieşte moartea şi Învierea Sa ca un eveniment voit de El pentru mântuirea oamenilor, aşa cum zice: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze”[12].

Acesta este mesajul mesianic pe care l-a adus şi l-a învăţat El în timpul întregii Sale vieţi de la Naştere şi până la Înălţarea la ceruri. Cei care nu I-au recunoscut această calitate au considerat o blasfemie faptul că El este Fiul lui Dumnezeu. Desigur, a-L recunoaşte pe Mântuitorul Iisus Hristos în adevărata Sa identitate este în mod esenţial un dar al lui Dumnezeu [13].

De aceea semnificaţia morţii şi Învierii Mântuitorului nu este legată de judecata iudeilor şi nici de rezultatul procesului lui Pilat, ci de planul providenţial al lui Dumnezeu. Deci, fără să învinuim pe cineva, pe iudei sau pe romani, Domnul a murit pentru păcatele întregii lumi. Pentru acest fapt, toţi suntem chemaţi să ajungem la izvorul mântuirii, deoarece, cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi”[14].

Deci, adevărata motivaţie a morţii Mântuitorului este aceea a iubirii lui Dumnezeu care s-a manifestat în istorie cu milostivire şi iertare. Încă de la Naştere, viaţa Domnului a fost orientată în mod direct spre Paşte[15], aşa cum mărturisim în Simbolul de credinţă: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire a coborât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat”.

În acest sens, în iconografia de la Naşterea Domnului Îl vedem pe Pruncul Iisus pus în iesle ca într-un adevărat „mormânt”, semn teologic al morţii şi Învierii Lui. Această conştiinţă a Bisericii nu priveşte doar conţinutul şi semnificaţia misiunii Mântuitorului, ci şi modalităţile cu care avea să se încheie viaţa Lui. Domnul, de fapt, a fost conştient că Se dăruieşte total pe Sine Însuşi pentru noi, acceptând cu libertate deplină călătoria care avea să se încheie cu pătimirea şi moartea Sa: „Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia”[16].

Aşadar, libertatea cu care Mântuitorul merge în întâmpinarea morţii dovedeşte faptul că împlineşte voinţa Tatălui, „ca lumea să ştie că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi fac ceea ce Tatăl Mi-a poruncit”[17] şi că ne iubeşte şi pe noi până la moarte, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”[18].

Deci, Jertfa de pe cruce a Domnului este iubirea Tatălui şi a Fiului[19] pentru mântuirea noastră, întrucât este manifestarea iubirii divine, Răstignirea arătându-ne iubirea lui Dumnezeu în noi. În concluzie, „nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”[20].

Iubiţii mei fii şi fiice duhovniceşti,

Învierea Domnului este evenimentul minunat şi tainic cel mai important din istoria lumii, de egală valoare cu creaţia însăşi. Ca şi creaţia, Învierea depăşeşte timpul şi spaţiul fără să se supună unor cauze care există şi acţionează prin ele însele fără să poată fi explicate raţional. Dumnezeu, Care crează lumea, este mai presus de ea şi chiar dacă ar fi fost cineva care să fi văzut apariţia lumii, tot n-ar fi putut s-o privească, odată ce omul este mărginit de spaţiul său fizic, istoric şi spiritual. Din acest motiv, creaţia lui Dumnezeu se poate constata şi înţelege numai prin credinţă.

Tot aşa se prezintă şi evenimentul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care lucrează şi de astă dată în calitate de cauză, fiind tot Dumnezeu. Învierea Domnului nu se datorează vreunei puteri din afara Lui sau altor factori naturali de primprejur. De aceea, cauza care a produs Învierea nu s-a putut vedea în realizarea ei, fiind mai presus de puterea mijloacelor de cercetare şi de constatare omenească.

Dacă cineva fără credinţă ar fi văzut pe Domnul Hristos după moarte, ar fi căutat, desigur, o explicaţie naturală a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei explicaţie naturală nu se poate da.

Deci şi aici, ca şi la creaţie, toate explicaţiile sunt departe de adevăr, rămânând valabilă numai credinţa care ne face să primim Învierea Domnului ca fapt absolut constrângător venind din partea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. De bună seamă, faptul că în viaţa aceasta credem dar nu vedem totul se datorează stării noastre de fiinţe pământeşti, dar în mod cert că, dincolo, când vom învia şi noi prin puterea Mântuitorului, Îl vom vedea faţă către faţă, cum ne învaţă Sfântul Ioan Evanghelistul[21].

În forma actuală de existenţă credem în Învierea Domnului şi suntem convinşi că a înviat pentru că El ne-a încredinţat despre aceasta prin arătările Lui după Înviere şi că Sfinţii Apostoli sunt martori ai acestei minuni, cum spune acelaşi Sfânt Evanghelist Ioan: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii… vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi”[22].

Dar, dacă creaţia şi Învierea nu sunt evenimente istorice obişnuite, aceasta nu înseamnă că ele n-au avut loc sau că n-au nicio relaţie cu istoria şi cu noi, oamenii. Ele amândouă sunt fapte săvârşite de Dumnezeu odată pentru totdeauna, întrucât Creatorul nu se repetă în lucrările Sale.

Evident, Învierea şi creaţia se deosebesc şi ele, ca lucrări ale lui Dumnezeu. Creaţia, fără să fie o lucrare istorică, rămâne legată de timpul nostru şi determină istoria. Învierea însă este dincolo de istorie, deoarece Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat trece dincolo de timp şi spaţiu, intră prin uşile încuiate la Sfinţii Apostoli, Se arată la mai mulţi oameni deodată.

Astfel, această minune se delimitează de toate minunile săvârşite de Domnul, inclusiv de învierea lui Lazăr. Acesta n-a intrat într-un alt mod de existenţă, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri. Însă Domnul Hristos, după ce a înviat din morţi, nu mai moare, deoarece de acum trăieşte altfel decât noi într-o viaţă cu totul deosebită de cea anterioară, de cea istorică. Viaţa Domnului după Înviere nu mai este supusă timpului nostru, este veşnică şi nu decurge din lumea noastră.

Această viaţă este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care să contribuie la realizarea ei. Datorită acestei minuni, cei morţi în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice vor învia, primind o nouă viaţă prin puterea lui Dumnezeu. Faptul Învierii ne arată că Mântuitorul ne scoate din starea de robie şi stricăciune în care păcatul ne-a prăbuşit, înălţându-ne la ceruri pentru a fi veşnic în relaţie cu Tatăl Cel ceresc.

Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori,

Prin Învierea lui Hristos, omul credincios dobândeşte posibilitatea comunicării cu puterea de sus pentru a trăi după legile lui Dumnezeu, fiind bun şi mărinimos, cinstit şi corect în legătură cu semenii săi, capabil să împartă cu aceştia şi bucuria, dar şi tristeţea.

Această atitudine a creştinului faţă de cei apropiaţi include în sine şi grija faţă de ţara sa, faţă de poporul său, faţă de familie şi casa personală. Propovăduind prioritatea valorilor spirituale creştine, Biserica cheamă pe copiii săi la o atitudine responsabilă faţă de valorile pământeşti, dar reale, din lumea alcătuită de Creator: natura înconjurătoare şi bogata moştenire culturală zidită pe parcursul a secole întregi de către înaintaşi.

A fi păstrători ai comorilor şi tradiţiilor Ortodoxiei presupune o transformare dinamică a personalităţii noastre şi a lumii interioare, dar şi menţinerea frumuseţii şi armoniei lumii înconjurătoare precum şi refacerea acestor calităţi acolo unde au fost distruse de răuvoitori.

Deci, Învierea Domnului, ca evenimentul istoric, tainic şi fundamental al creştinătăţii, o trăim în toate momentele vieţii noastre. Toată lumea se miră de frumuseţea Liturghiei noastre ortodoxe şi de cultura noastră românească. În chip deosebit, această sărbătoare este tema cea mai abundent evocată, descrisă, ilustrată sau comentată din lume.

În Sfintele Evanghelii, în scrierile Sfinţilor Părinţi, în iconografie şi pictură, din tată în fiu, din generaţie în generaţie, toată lumea vorbeşte despre acest mare Praznic, sub toate aspectele lui: de la exegeza biblică, la abordările dogmatice sau poetice, până la cele antropologice şi sociologice.

Faptul că Fiul lui Dumnezeu înomenit S-a jertfit pe Cruce şi a „înviat a treia zi, după Scripturi” a devenit axa noului timp al Împărăţiei cerurilor şi izvorul civilizaţiei europene în care trăim.

Chiar dacă astăzi mai sunt unii care neagă esenţa divină a acestui adevăr sau încearcă să tăgăduiască Revelaţia divină, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos configurează inima sensibilităţii noastre, baza noastră patrimonială, leagănul ideilor prin care descifrăm lumea, condiţia umană, sensul istoriei şi triumful valorilor prin care ne articulăm identitatea noastră ortodoxă.

Desigur, pentru a simţi şi a înţelege cât de bună şi de uşoară este chemarea pe care o pune pe umerii noştri Domnul, trebuie să învăţăm să facem bine atât celor apropiaţi, cât şi celor străini. În acest proces, cel mai dificil este doar primul pas, când trebuie să ne oprim la timp pentru a nu răspunde la ură cu ură, la răutate cu răutate, la minciună cu minciună, la judecată cu judecare.

Măcar o dată să simţim satisfacţia în urma unei fapte bune faţă de aproapele nostru, fie că acesta este un membru din familie, de la serviciu, din parohie, din mănăstire, vecin sau un simplu cunoscut. Acest sentiment de satisfacţie poate creşte într-o stare de spirit de bucurie şi optimism, dacă lucrurile bune, săvârşite nu din mândrie, ci din toată inima, devin parte din viaţa noastră.

Doar atunci vom putea simţi schimbările în bine din societate, când vom conştientiza prezenţa legăturii de nezdruncinat dintre faptele bune pe care le săvârşim şi bunăstarea generală. Aşadar, vă invităm pe toţi preoţii, călugări şi călugăriţe şi pe toţi credincioşii şi credincioasele Bisericii noastre să mărturisiţi prin viaţa dumneavoastră marea şi desăvârşita taină a Crucii şi a Învierii.

Mărturia noastră nu poate să fie credibilă decât numai dacă Domnul Hristos Cel înviat trăieşte în noi, dacă întreaga noastră existenţă străluceşte de pacea şi de bucuria certitudinii credinţei în Înviere. Noi ştim că ultimele cuvinte rostite de Domnul pe cruce sunt pentru noi, „cei ce ne mântuim, puterea lui Dumnezeu”[23].

De aceea trebuie să luptăm necontenit împotriva patimilor care deformează frumuseţea sufletului nostru pusă cu atâta dragoste în firea noastră. După cum ştim, puterea lacomă şi păcătoasă ruinează fundamentele şi condiţiile de viaţă ale familiilor şi urmaşilor noştri.

Pentru aceasta, datoria credincioşilor ortodocşi este să respecte familia creştină, viaţa semenilor lor, să lupte prin cuvânt şi faptă ca oamenii lumii să nu se mai ucidă între ei, să renunţe la violenţă şi la fanatism, care pun în pericol lumea şi viaţa. În felul acesta, triumful Învierii va fi trăit ca o biruinţă a vieţii, a iubirii frăţeşti şi ca o nouă perspectivă spre viaţa viitoatre.

În lumina marelui Praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi a rugăciunii Sfinţilor Săi, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, de ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea pascală:

Hristos a înviat!

Al vostru, în Duhul Sfânt, rugător şi permanent mijlocitor către Hristos Domnul,

† Dr. Irineu,

Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei.


[1] Matei 28, 6. [2] Marcu 16, 2. [3] I Corinteni 1, 23. [4] Galateni 3, 13.

[5] Istoricul evreu Iosif Flavius spune despre Mântuitorul Hristos: „În vremea aceea a trăit Iisus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea Lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilat, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, L-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-L iubească cei ce L-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la Dânsul” (Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, vol. 2, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2001, 18, 3, 3, p. 446).

[6] Matei 27, 11, 29, 37. [7] Ioan 19, 12. [8] Matei 4, 10. [9] Ioan 18, 36 [10] Marcu 10, 45. [11] Matei 5, 44. [12] Marcu 8, 31. [13] Matei 16, 17. [14] I Corinteni 15, 3. [15] Luca 2, 35. [16] Marcu 10, 33-34. [17] Ioan 14, 31. [18] Ioan 13, 1. [19] Galateni 2, 20. [20] I Ioan 4, 9-10. [21] I Ioan 3, 2. [22] I Ioan 1, 1-2. [23] I Corinteni 1, 18.

Vecernia Învierii Domnului [2016]

În format audio, 93, 3 mb, aici. Inclusă în arhiva TPA 3.

Mesajul de Paști al PS Galaction Stângă [2016]

În format audio, 2, 84 mb, aici. Inclus în arhiva TPA 3.

Predica PFP Daniel Ciobotea din noaptea de Paști [2016]

În format audio, 21, 1 mb, aici. Inclusă în TPA 3.

Epistola către Romei, cap. 15, conform BYZ

1. Și datori [suntem] noi, cei tari, a purta slăbiciunile celor neputincioși și nu a plăcea [nouă] înșine.

2. Fiecare [dintre] noi să placă aproapelui întru bine [εἰς τὸ ἀγαθὸν], spre zidire [πρὸς οἰκοδομήν]!

3. Căci și Hristos nu a plăcut [Lui] Însuși [οὐχ ἑαυτῷ ἤρεσεν], ci, precum a fost scris: „Ocările celor care Te ocărăsc pe Tine, au căzut peste Mine [Οἱ ὀνειδισμοὶ τῶν ὀνειδιζόντων σε ἐπέπεσον ἐπ᾽ ἐμέ]”[1].

4. Căci [toate] câte au fost scrise mai înainte [προεγράφη][2], întru învățătura noastră au fost scrise mai înainte [εἰς τὴν ἡμετέραν διδασκαλίαν προεγράφη], ca prin răbdarea și prin mângâierea Scripturilor [ἵνα διὰ τῆς ὑπομονῆς καὶ διὰ τῆς παρακλήσεως τῶν γραφῶν], să avem nădejde.

5. Dar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă [ca] același [lucru] a gândi [φρονεῖν] unul față de altul, după Hristos Iisus;

6. ca împreună, cu o singură gură, să Îl slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.

7. De aceea, primiți-vă unul pe altul, precum și Hristos v-a primit pe voi, întru slava lui Dumnezeu!

8. Și spun: Hristos Iisus să fie făcut slujitor al tăierii împrejur [δικονον γεγενῆσθαι περιτομῆς] pentru adevărul lui Dumnezeu, ca să întărească făgăduințele părinților;

9. iar neamurile să-L slăvească pe Dumnezeu pentru mila [Lui față de ele], precum a fost scris: „Pentru aceasta mărturisi-mă-voi Ție în[tru] neamuri și voi cânta numelui Tău”[3].

10. Și iarăși zice: „Veseliți-vă, neamurilor, cu poporul Lui!”[4].

11. Și iarăși: „Lăudați pe Domnul toate neamurile, și lăudați-L pe El toate popoarele!”[5].

12. Și zice iarăși [și] Isaias: „Va fi rădăcina lui Iesse [Ἰεσσαί] și Cel care Se ridică [pentru] a stăpâni neamurile; în[tru] El neamurile vor nădăjdui”[6].

13. Iar Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria și pacea în [viața] credinței [ἐν τῷ πιστεύειν], întru prisosirea voastră, în [așteptarea] nădejdii [εἰς τὸ περισσεύειν ὑμᾶς ἐν τῇ ἐλπίδι], în puterea Duhului Sfânt[!]

14. Și sunt încredințat eu însumi despre voi, frații mei, că și [voi] înșivă sunteți plini de bunătate, plini fiind de toată cunoașterea, putând a vă sfătui și unul pe altul.

15. Și cu îndrăzneală v-am scris vouă, fraților, în parte[7], ca să vă amintesc iarăși vouă – pentru harul dat mie de către Dumnezeu – ,

16. ca să fiu eu slujitor al lui Iisus Hristos la neamuri, ierurghisind[8] Evanghelia lui Dumnezeu [ἱερουργοῦντα τὸ εὐαγγέλιον τοῦ θεοῦ], ca să fie prinosul neamurilor bine-primit [ἵνα γένηται ἡ προσφορὰ τῶν ἐθνῶν εὐπρόσδεκτος], sfințit în Duhul Sfânt [ἡγιασμένη ἐν πνεύματι ἁγίῳ].

17. Așadar, am laudă în Hristos Iisus, [în] cele către Dumnezeu.

18. Căci nu voi îndrăzni a zice ceva, [despre cele] pe care nu le-a lucrat Hristos prin mine, spre ascultarea neamurilor, [în] cuvânt și [în] faptă,

19. în puterea semnelor și a minunilor, în puterea Duhului lui Dumnezeu; astfel încât, eu, de la Ierusalim și, împrejur, până la Illiricon [Ἰλλυρικόν[9]], [am fost] să împlinesc Evanghelia lui Hristos;

20. și astfel năzuind a binevesti [φιλοτιμούμενον εὐαγγελίζεσθαι], nu unde a fost chemat Hristos[10], ca să nu zidesc pe temelie străină [ἵνα μὴ ἐπ᾽ ἀλλότριον θεμέλιον οἰκοδομῶ];

21. ci, precum a fost scris, „Cărora nu li s-a vestit despre El, [aceia Îl] vor vedea; și care nu au auzit [despre El], [aceia Îl] vor înțelege”[11].

22. De aceea am și fost împiedicat de multe ori [ca] să vin la voi;

23. dar acum, nemaiavând loc în ținuturile acelora, și având dorul [πιποθαν δὲ ἔχων] [ca] să vin la voi de mulți ani,

24. [vă făgăduiesc] ca, dacă am să mă duc întru Spania [Σπανία], voi veni [și] la voi; căci nădăjduiesc, trecând [în drumul meu], să vă văd pe voi, și de către voi să fiu însoțit [până] acolo[12], dacă, mai întâi, în parte, am să mă umplu de voi.

25. Dar acum merg întru Ierusalim, slujind Sfinților.

26. Căci Macedonia [Μακεδονία] și Ahaia [καὶ Ἀχαΐα] au binevoit să facă o împărțire a ceva [κοινωναν τινὰ] pentru săracii Sfinților, [pentru] cei [care sunt] în Ierusalim [εἰς τοὺς πτωχοὺς τῶν ἁγίων τῶν ἐν Ἱερουσαλήμ].

27. Căci au binevoit [să împartă] și le sunt datori lor[13]. Căci dacă neamurile s-au împărtășit [ἐκοινώνησαν] de cele duhovnicești ale lor [τοῖς πνευματικοῖς αὐτῶν][14], datori [sunt] și [neamurile] să le slujească lor[15] în cele trupești [ὀφείλουσιν καὶ ἐν τοῖς σαρκικοῖς λειτουργῆσαι αὐτοῖς].

28. Așadar, aceasta săvârșind, și pecetluindu-le lor roada aceasta, voi trece pe la voi spre Spania.

29. Și știu că, venind la voi, voi veni în deplinătatea binecuvântării Evangheliei lui Hristos.

30. Și vă îndemn pe voi, fraților, prin Domnul nostru Iisus Hristos și prin iubirea Duhului, să luptați împreună cu mine în rugăciunile pentru mine către Dumnezeu [συναγωνσασθα μοι ἐν ταῖς προσευχαῖς ὑπὲρ ἐμοῦ πρὸς τὸν θεόν];

31. ca să fiu izbăvit de cei care sunt neascultători în Iudea [Ἰουδαία] și ca slujirea mea întru Ierusalim să fie bineprimită Sfinților;

32. ca în bucurie să vin către voi, prin voia lui Dumnezeu, și să mă odihnesc împreună cu voi.

33. Iar Dumnezeul păcii [să fie cu] voi, cu toți [!] Amin.


[1] E vorba de Ps. 68, 10, LXX.

[2] În Dumnezeiasca Scriptură.

[3] Avem de-a face cu Ps. 17, 50, LXX.

[4] Citează Deut. 32, 43, LXX.

[5] Aici a citat Ps. 116, 1, LXX.

[6] Citează Is. 11, 1o, LXX, unde avem următorul text: „Și va fi în ziua aceea rădăcina lui Iesse și Cel care Se ridică [pentru] a stăpâni neamurile. În[tru] El neamurile vor nădăjdui și cinste va fi odihna Lui [καὶ ἔσται ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ ἡ ῥίζα τοῦ Ιεσσαι καὶ ὁ ἀνιστάμενος ἄρχειν ἐθνῶν ἐπ᾽ αὐτῷ ἔθνη ἐλπιοῦσιν καὶ ἔσται ἡ ἀνάπαυσις αὐτοῦ τιμή]”.

[7] Despre anumite lucruri și nu despre toate.

[8] Săvârșind slujirea sfântă.

[9] Forma de nominativ singular.

[10] Nu unde oamenii sunt deja creștini și unde Îl cheamă, zi de zi, în viața lor pe Hristos.

[11] Citează fragmentul final din Is. 52, 15, LXX.

[12] Până în Spania.

[13] Sfinților.

[14] Ale Sfinților. Adică de învățătura, slujirea și minunile Sfinților față de neamuri.

[15] Sfinților lui Dumnezeu încă în viață.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén