Zi: 2 mai 2016

Iubiții mei[1],

Domnul nu a înviat din morți pentru ca să ne vorbească despre înviere, ci pentru ca să ne împărtășească starea Lui de înviere. Pentru că El a făcut din Învierea Lui nu o simplă lecție expozitivă, ci un eveniment participativ. La care noi putem participa, în fiecare zi a vieții noastre, în Biserică, dacă dorim să ne curățim de patimi și să ne umplem de sfințenia Lui. Dacă vrem să facem din viața noastră o viață eclesială.

Iar Fericitul Ilie, Părintele nostru, cel adormit în Miercurea Luminată, a făcut din viața lui o viață a învierii, a învierii continue, pentru că a ales relația cu Cel pururea viu și Care ne înviază pe noi toți.

Căci atunci când a ales să se roage continuu lui Dumnezeu, când a ales viața isihastă, el a ales să participe continuu la starea de înviere a Domnului. El s-a încrezut în Domnul și L-a urmat, deși era în temniță, în temnițe comuniste, și condițiile de acolo nu aveau de-a face cu isihia. Ci, dimpotrivă, toate zgomotele îl stresau, demonii se năpusteau asupra lui, îl șicanau tot timpul, era bolnav, era nemâncat, era neputincios…

Dar miile sale de rugăciuni zilnice l-au curățit, l-au luminat, l-au umplut de slava lui Dumnezeu și l-au făcut să fie văzătorul multor taine dumnezeiești. Pe care, în parte, le-a scris. Pe care, în parte, mi le-a explicat. Dar, cel mai important dintre toate, e acest lucru: că el s-a făcut locaș viu, duhovnicesc al Preasfintei Treimi, și izvor viu, duhovnicesc, care revărsa sfințenie prin tot ceea ce făcea.

În el, eu am experimentat, pe viu, ce înseamnă sfințenia. Ce înseamnă să fii un izvor viu al slavei lui Dumnezeu.

Pentru că tot ceea ce eu citeam în Scriptură, în Viețile Sfinților, în Paterice, în Filocalii, le regăseam în ființa lui fragilă, dar plină de demnitate și de delicatețe. Pentru că el era un om al lui Dumnezeu, un intim al Lui, un prieten real, pe care El Îl cunoștea și cu care El locuia și care, aidoma unui soare, încălzea și lumina în jurul lui.

De aceea, odată întâlnindu-l, mi-am dat seama ce diferență enormă, abisală, este între experiența reală a sfințeniei și cameleonismul neștiinței teologice pe care îl întâlneam la tot pasul. Pentru că, în Biserică, întâlnești tot felul de oameni aroganți care vor să îți dea impresia că „Îl posedă” pe Dumnezeu, că „Îl au” în buzunarul lor, pentru că ei „L-au întrecut” cu mult pe Dumnezeu.

Dar când l-am întâlnit pe Dumnezeiescul Ilie, n-a mai fost necesar să îmi spună prea multe cuvinte, pentru ca să mă convingă că e un Sfânt al lui Dumnezeu, pentru că slava lui Dumnezeu țâșnea din el la fiecare cuvânt al său și te încredința, te umplea de bucurie dumnezeiască, de împlinire, iar viața lui și experiențele sale se dovedeau identice cu experiența Scripturii și a aghiologiei Bisericii.

Pentru că oameni duhovnicești nu sunt cei pe care și-i doresc oamenii și care seamănă cu ei. Ci oameni duhovnicești sunt cei pe care Dumnezeu îi sfințește, pentru că ei sunt una cu El.

Iar Dumnezeiescul Ilie văzătorul de Dumnezeu, acest uriaș mistic și teolog al Bisericii Ortodoxe Române, acolo, în orașul lui mic, de lângă Dunăre, în Turnu Măgurele, trăia o singurătate imensă de-o viață de om, asumată, pentru că nu avea cine să îl înțeleagă. Experiența lui dumnezeiască era prea mare și prea subtilă pentru ca să fie înțeleasă și recunoscută. Fapt pentru care, în toată viața lui, n-a avut parte decât de prietenia și de înțelegerea mea – ambele mult prea mici pentru cât merita el –, și de aceea am ajuns să fiu editorul operei sale[2].

Pentru că nimeni nu l-a apreciat după cum l-am apreciat și îl cinstesc eu, după cum nimeni nu m-a iubit și nu m-a înțeles după cum a făcut-o el. Căci El ne iubește și acum și ne întărește în viața noastră duhovnicească, ca un viu care stă în fața lui Dumnezeu, și pe fiecare zi ne arată semnele iubirii sale față de noi.

Căci Dumnezeu, în pronia Lui cea atotiubitoare, m-a dus pe mine la el pentru ca să mă nască de sus, duhovnicește, prin slava Lui, și pe el l-a alinat cu un fiu duhovnicesc la bătrânețile sale, dându-i să înțeleagă că reala căutare a vieții dumnezeiești nu a pierit de pe pământ românesc.

Fiindcă el avea nevoie să afle că mai vor și alții viața lui. Că și alții mai vor să trăiască ortodox în lumea aceasta și nu doar de fațadă. După cum eu aveam nevoie să văd, cu toată ființa mea, nu doar cu ochii, cum arată un om duhovnicesc și, prin aceasta, să mă dezbar de toată impostura teologică și duhovnicească pe care mulți o practică și care mă împresura din toate părțile.

Așadar, împreună, ne-am găsit amândoi împlinirea! Eu eram răspunsul rugăciunilor și al așteptărilor sale de ani de zile, viitorul experienței sale duhovnicești și al operei sale teologice, iar el era nevoia mea de autenticitate, încredințarea mea, adevărul pragmatic, viu, întrupat al teologiei Bisericii. Eu eram avid de experiența lui îndumnezeitoare, fiind un pământ pregătit ca să îl înțeleagă, el era Părintele duhovnicesc trimis mie de Domnul, pentru ca să mă scoată din cotloanele teologiei la locul larg, la pajiștea dumnezeiască a marii teologii și experiențe a Bisericii.

Și acum înțeleg din ce în ce mai bine minunea care s-a produs. Pentru că mulți din generația mea aveau nevoie de un asemenea Profesor la Seminar și la Facultate, la Master și la Doctorat, fiindcă acest Profesor preda teologie la nivel academic, în mod real. Iar mila lui Dumnezeu a fost și este imensă cu mine, în ciuda multelor mele păcate, că mi-a trimis un astfel de Profesor autentic, real, învățat de Dumnezeu, care să îmi predea în paralel cu profesorii mei de la teologie, care n-a fost niciunul de talia lui.

Căci el, Dumnezeiescul Ilie, nu mi-a predat în primul rând idei și fraze teologice, ci știința îndumnezeirii omului.

El mi-a predat sfințenia.

Mi-a predat sfințenia pe viu, experimentată, în grandoarea ei simplă și smerită, în delicatețea ei, în chinurile ei, în suferința pe care trebuie să o trăiești pentru ea.

El m-a învățat cât de paradoxală, cât de plină de contraste conciliatoare e viața ortodoxă, cât de abisală este ea în slava lui Dumnezeu, și că teologia pe care o scrii este pe măsura vieții și a înțelegerii pe care o ai, dar că ea ne depășește pe toți. Și, prin aceasta, m-a introdus în mijlocul vieții și al teologiei ca taină deschisă, mereu experiabilă, la infinit.

Pentru că el mi-a arătat prin toate ale lui că teologia nu are sfârșit, pentru că viața cu Dumnezeu nu are sfârșit. Și că trebuie să vorbim despre Dumnezeu și despre cele ale lui Dumnezeu, pe care El le face cu noi, în continuu, pe cât ne luminează și ne îndeamnă Dumnezeu să facem acest lucru sfânt, binecuvântat.

De aceea, când eu i-am vorbit despre faptul că Dumnezeu mă cheamă spre Preoție, trimițându-mi continuu încredințări să o accept, deși eu nu mă consideram vrednic de ea, pentru că mă depășește, Dumnezeiescul Ilie mi-a spus că trebuie să facem voia Lui și nu voia noastră. Pentru că voia Lui ne depășește, după cum ne depășește și slujirea Lui, dar când El cheamă pe cineva, Îl cheamă pentru că are nevoie să îl pună în slujire, să îl pună să ardă pentru toți.

Și tot am mai avut nevoie de vreo 2-3 ani pentru ca să mă decid să accept Preoția. Acum știu că aceasta a fost și este voia lui Dumnezeu, pentru că El este cu mine întotdeauna, dar acum mă simt și mai nevrednic de Preoția dată de El.

De aceea, când el a adormit, eu nu eram preot și am participat ca mirean la slujba sa de înmormântare. Slujbă care a avut loc în Vinerea Luminată, în ziua Preacuratei Stăpâne, de Izvorul tămăduirii, cu pomii în floare, al căror miros te îmbătau.

Primisem din mâinile sale opera sa, înainte de a adormi, și alte obiecte ale sale, și, pentru noi amândoi, pentru mine și soția mea, începea de acum munca de a edita sfintele sale cărți. Lucru pe care, cu harul lui Dumnezeu, l-am realizat și ele stau acum la îndemâna tuturor, în mod gratuit.

Căci noi amândoi credem în oameni și în nevoia oamenilor de adevăr. Pentru că oamenii au nevoie de autenticitate, de reala experiență a Bisericii, de o prietenie reală din partea cuiva.

Iar platforma Teologie pentru azi s-a născut tocmai pentru această nevoie reală a oamenilor: de a cunoaște, de a se împărtăși din dăruirea noastră sinceră, neprefăcută. Pentru că noi vrem ca oamenii să se bucure de adevăr, să se bucure de prietenie, să se bucure de daruri. Așa după cum noi ne bucurăm de Dumnezeu și de darurile Lui continue.

De aceea, cele peste 100 de cărți editate online de către noi și miile de articole de pe TPA nu sunt un gest de naivitate sau pentru că noi nu am aflat că trăim într-o economie de piață și cărțile se vând pe bani și nu se dau pe moca. Sau ca și când noi n-am avea nevoie de bani ca să trăim și trăim cu aer împachetat.

Ci gestul nostru de a scrie și de a dărui zilnic cărți și lucruri de mare valoare și de profundă teologie e unul duhovnicesc, e unul deplin ortodox. Tocmai de aceea e unul neînțeles de cei care „prețuiesc” sau se dispensează de oameni după câți bani le aduc în buzunar. Și e neînțeles și de ortodocșii care n-au simțul muncii, ci al imposturii perene. Sau care cred că toate lucrurile sunt lămurite în teologie și în viața Bisericii și în istorie, iar noi, „urmașii” Sfinților, trebuie doar să dormim pe rupte.

Însă gestul dăruirii noastre e unul „nebunesc”, numai dacă nu ai conștiință și nici nu te simți responsabil pentru teologia și viața Bisericii și pentru întreaga istorie a lumii.

Căci, dacă te simți responsabil, faci ceva concret. Faci ceva concret în viața de zi cu zi și în online. Iar dacă faci ceva concret în viața de zi cu zi, ai ce arăta online.

Și onlineul e plin de lucrurile „concrete” ale ortodocșilor: fotografii cu ei și cu familia lor, cu vacanțele lor, cu Biserica lor…și cam atât.

De aceea, din 2006 până azi, eu și soția mea am ales să prezentăm online lucrurile concrete pe care le facem. Lucruri de care s-ar fi bucurat nespus de mult Fericitul Ilie, care era dornic să arate tuturor bogăția imensă a Bisericii și a umanității.

Pentru că onlineul e un spațiu plin de publicitate, de filme, de pornografie, de interese de tot felul, iar teologia e nespus de firavă.

Dacă cauți online teologie ortodoxă, aproape toate cărțile sunt pe bani. Ceea ce șeruim unii sau alții sunt cărți cumpărate și scanate. Însă majoritatea teologilor ortodocși nu își editează online și gratuit cărțile.

Iar dacă teologia ortodoxă care se scrie azi, acum, nu e online, oamenii citesc ceea ce e online: adică multă maculatură, multe știri, multe imagini, videouri de tot felul, conținut live fără prea multă relevanță.

Și dacă Biserica nu e online în mod masiv, în mod consistent, în mod asumat, sunt online păgânii și ereticii. Iar ei uzurpă rolul Bisericii la nivel online: acela de învățătoare a lumii.

Și am ajuns la acestă discuție, pentru a explica de ce un ucenic al unui mare isihast român creează online: pentru că eu scriu online din tăcerea și din bucuria mea.

Scriu din liniștea ascezei și a slujirii mele.

Scrisul nu îmi omoară rugăciunea, după cum cititul nu îmi stinge rugăciunea. Ci munca, slujirea, scrisul, citirile, conversațiile îmi sporesc viața duhovnicească și bucuria, dar și isihia. Pentru că poți fi isihast și în mijlocul orașului, dacă vrei, după cum Dumnezeiescul Ilie ne-a dovedit că poți fi isihast și la Gherla, închis de comuniști, pe inventata „vină” că ar fi fost „legionar”, pentru că a fost văzut vorbind cu un legionar.

Poți fi isihast oriunde te afli, dacă cel mai important lucru pentru tine e Dumnezeu și relația cu El. Pentru că împreună cu Dumnezeu putem să ne aflăm liniștea și pacea în locurile părut improprii liniștirii, după cum putem să nu ne găsim deloc pacea într-0 Biserică sau într-o Mănăstire, dacă credincioșii de acolo nu au de-a face cu viața duhovnicească.

Iar viața isihastă nu e plină doar de luminări și vederi dumnezeiești, ci și de multe înșelări, căderi, dureri, ispitiri, de multă singurătate și indiferență din partea altora.

Viața isihastă e viața ortodoxă care se adâncește în sine. E viața eclesială luată în serios. Pentru că atunci când Îl luăm în serios pe Dumnezeu, începem să ne luăm în serios și mântuirea noastră. Până atunci, până la seriozitatea aceasta de fiecare clipă, ne prefacem că suntem ortodocși, ne prefacem că facem ceva, adică pierdem timpul mântuirii noastre.

…La 11 ani de la adormirea Fericitului Ilie, eu îl simt și mai prieten cu mine, pentru că mă simt și mai mult ucenicul lui. Dar unul care nu a făcut nici pe departe tot ceea ce trebuia pentru el sau pentru mântuirea mea. Am promisiuni, făcute lui, unele neîndeplinite și altele încălcate. Durerea pentru aceste neîmpliniri se îmbină însă cu bucuria pe care o simt venind de la el, în rugăciune și în diverse clipe ale zilei.

De fapt aceasta e viața noastră eclesială: e plină și de regrete, e plină și de pocăință, și de smerenie, și de rușine pentru relele făcute, dar și de slava lui Dumnezeu, de bucurie și de multă pace. Ne pare rău pentru păcatele noastre, nu mai vrem să le repetăm, și tot ceea ce facem, facem ca să ne îndreptăm. Dar greșim adesea, greșim mult, greșim greu…însă având întotdeauna, sub toate acestea, nădejdea mântuirii, a iertării, a iubirii lui Dumnezeu.

Căci El atât de mult a iubit lumea…încât a suportat toate umilirile pentru mântuirea ei.

Atât de mult a iubit lumea…încât i-a dăruit posibilitatea de a se împărtăși de viața Lui, de continua îndumnezeire a vieții lor.

Și când noi mărturisim că Hristos a înviat, noi mărturisim, de fapt, că trebuie să ne facem ca El. Când noi spunem că El a înviat cu umanitatea Sa plină de lumina Lui cea veșnică, spunem că trebuie să înviem și noi clipă de clipă, înduhovnicindu-ne mereu prin slava ce se revarsă din umanitatea Lui îndumnezeită, transfigurată.

Căci noi trăim învierea ca pe o realitate eclesială și ontologică.

Noi o trăim în noi înșine și nu doar ni se vestește despre ea!

Căci dacă, de Paști, doar ni s-ar vesti despre învierea Lui, Învierea Domnului n-ar avea de-a face cu noi, nu ne-ar schimba deloc interior. Însă învierea Lui nu e doar vestită de către Biserică, ci Biserica ne pune la dispoziție cadrul în care putem să experimentăm învierea Lui.

Și noi putem trăi învierea Lui în rugăciune, în postire, în iertare, în împărtășirea cu Domnul, în cunoașterea teologică, în suportarea durerilor și a necazurilor pentru Domnul. Noi putem trăi și trăim zilnic ca niște înviați din morți, căci, de la Botez, noi nu suntem altceva decât niște înviați spre viața veșnică. Căci El, Începătorul învierii noastre, ne-a înviat pe noi și ne-a făcut să trăim învierea ca viață eclesială, bisericească. Pentru că viața Bisericii e viața Împărăției lui Dumnezeu, care ni se va dezvălui în mod deplin în veșnicie, odată cu transfigurarea întregii creații la a doua venire a Domnului întru slavă.

Și ce înseamnă viața Împărăției lui Dumnezeu? Și de ce viața Bisericii e viața Împărăției? Pentru că viața Împărăției e slava lui Dumnezeu și slava lui Dumnezeu e viața Bisericii. Viața în slava lui Dumnezeu sau viața duhovnicească e viața Bisericii și a Împărăției Lui.

Tocmai de aceea, Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu a putut trăi aici, în viața aceasta, ca mădular viu al Bisericii, mari revelații ale Împărăției lui Dumnezeu, pentru că Biserica e poarta Împărăției lui Dumnezeu. Prin Tainele și Slujbele Bisericii se revarsă în noi slava lui Dumnezeu și de aceea Biserica e poarta Împărăției: pentru că în ea începem să trăim potrivit vieții veșnice cu Dumnezeu.

Și dacă trăim cu Dumnezeu, atunci fie că trăim, fie că murim, suntem cu El, pentru că nimeni nu ne poate scoate din dragostea Lui, din relația veșnică cu El.

De aceea, iubiții mei, mă bucur și trebuie să ne bucurăm de Sfinții lui Dumnezeu! De toți Sfinții Lui. Pentru că ei sunt împreună.

Împărăția lui Dumnezeu e o infinită și copleșitoare comuniune a lui Dumnezeu cu Îngerii și cu Sfinții Lui.

Tocmai de aceea, dacă dorim să trăim sfânt și cu Dumnezeu, nu putem să privim restrictiv mântuirea, pentru că ea e pentru toți. E și pentru cei care vin acum la Biserică, e și pentru cei care nu vin dar pot veni, e și pentru cei care nu au venit încă la Biserică, pentru că nu au ieșit încă din rătăcirile vieții lor. Biserica e și a celor adormiți, cât și a celor încă în viață, cât și a celor care încă nu s-au născut. Iar dacă ne pasă de Biserică, trebuie să ne pese de mântuirea întregii lumi, pentru că Dumnezeu ne vrea pe toți în jurul Lui.

Să facem așadar lucruri concrete pentru ca oamenii să vină în jurul Lui și să nu se mai bucure de păcatele demonilor!

Să facem lucrurile iubirii de oameni, ale prieteniei, ale solidarității!

Praznicul Învierii Domnului, care ține până la Înălțare, e un spațiu generos pentru propovăduirea cu fapta și cu cuvântul.

Cine vă împiedică din propovăduirea lui Dumnezeu? Cine ne împiedică să facem lucruri concrete pentru Dumnezeu și pentru oameni? Cine nu ne lasă să fim noi înșine?…

Hristos a înviat!

Multă pace și binecuvântare tuturor! Amin.

---

[1] Scrisă în ziua de Paști, pe 1 mai 2016. Zi călduroasă, cu mult soare.

[2] Pe care o găsiți aici, în 10 volume: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.