Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a.

***

Nu îl vezi pe tâlhar (pe cruce), în cât de scurtă vreme a câștigat (mântuirea sa)? Nu îi vezi pe Mucenici, în ce scurtă vreme au împlinit toată lucrarea?

Dar martirul nu mai se întâmplă în vremea noastră[1]. Adevărat, dar există lupte care trebuie purtate, după cum v-am spus adesea, dacă avem minte.

Și toți, însă, cei ce doresc să trăiască evlavios în Hristos Iisus vor fi prigoniți (2 Tim. 2, 13). Cei care trăiesc evlavios suferă întotdeauna persecuție, dacă nu de la oameni, în orice caz de la duhurile rele, care este o persecuție încă și mai dureroasă[2].

Da, și este ca urmare, mai întâi și mai înainte de toate, a vieții ușoare și a confortului, faptul că cei care nu priveghează suferă aceasta[3].

Însă crezi tu că este o persecuție mică aceea de a trăi cu nepăsare? Aceasta este mai dureroasă decât toate, aceasta este mai rea decât prigoana[4]. Căci, precum un torent care se revarsă, comoditatea/ viața ușoară face sufletul molatic/ fără vlagă[5] (χαυνοῖ); și, precum vara și iarna, la fel [sunt, în alternare,] prigoana și viața comodă.

Dar ca să-ți arăt că aceasta este cea mai rea prigoană, ascultă: aduce somnul în suflet, foarte mult căscat și somnolență, stârnește patimile pe toate părțile, înarmează mândria, înarmează plăcerea, înarmează mânia, invidia, slava deșartă, pizma.

Însă, în vremea prigoanei, niciuna dintre acestea nu poate să aducă tulburare, căci frica, intrând înăuntru [în suflet] și plesnind tare biciul [ei], așa cum cineva face [în fața] unui câine care latră, nu va lăsa pe niciuna dintre aceste patimi nici măcar să încerce să scoată limba[6]. Cine va fi în stare, în vremea prigoanei, să se scufunde în slavă deșartă? Cine [se va gândi] să trăiască în plăcere? Nimeni, căci acolo este mult cutremur și frică, care fac o mare liniște [în suflet, din partea patimilor], păzind portul [sufletului] în nemișcare [, nebătut de furtuni], umplând sufletul de evlavie.

Am auzit de la părinții noștri (căci, în vremea noastră, Dumnezeu a îngăduit să nu se întâmple, de vreme ce am fost îndemnați să nu cerem ispitirea) că, în prigoana vremii vechi, oricine putea vedea oameni care erau cu adevărat creștini.

Niciunul nu se gândea la bani, la soție, la copii, la casă, la țară: singura [lor] mare grijă era să-și mântuiască viețile (sau sufletele). Acolo unde se ascundeau, unii în catacombe sau morminte, alții în pustiuri – da, inclusiv femeile delicate și gingașe – se luptau tot timpul cu foamea îndelungă.

Apoi gândește-te dacă intra în mintea unei femei vreun dor de viață bogată și luxoasă, în vreme ce se ascunde în spatele unui sicriu (παρὰ λάρνακι) și aștepta ca slujitoarea sa să-i aducă mâncare, și tremurând ca nu cumva să fie prinsă și zăcând în groaza ei ca într-un cuptor: era ea măcar conștientă că a existat cândva un asemenea lucru, precum viața luxoasă/ rafinată, că au existat vreodată lucruri precum rochiile [elegante] și podoabele (ὅτι κόσμος ὅλως ἐστίν)?

Vezi [deci] că acum este prigoana[7], [venită asupra noastră] prin patimile noastre, ca niște fiare sălbatice, tăbărând asupra noastră din toate părțile? Acum este încercarea persecuției, atât în acest sens și cu atât mai mult dacă nu se consideră deloc că [această] este o prigoană[8].

Căci această (persecuție) are, de asemenea, acest rău în ea, că, fiind război, este considerată a fi pace, astfel încât nici măcar nu ne înarmăm împotriva ei, nici măcar nu ne ridicăm [să ne luptăm cu ea]: nimeni nu se teme, nimeni nu tremură[9].


[1] Este obiecția celui care se îndreptățește, spunând că nu poate trăi ca Sfinții Mucenici pentru că vremea persecuției creștinilor din primele veacuri a trecut.

[2] Este o persecuție încă și mai dureroasă decât cea suferită fățiș de la oameni pentru că este una tainică, mocnită, pe care cei care trăiesc evlavios o suportă în ființa lor, fără ca să fie înțeleși de alții. Pentru că dracii se răzbună asupra lor și năvălesc (direct sau prin alți oameni sau prin lucruri) atunci când nu văd oamenii din jur, provocându-le multe suferințe trupești și sufletești, mai mici sau mai mari, care îi macină lent. Și aceasta este o mucenicie care se poate petrece și în Mănăstire, și în pustie, dar și în mijlocul lumii, fără ca cei din jur să înțeleagă ceva.

Iar în Viețile Sfinților vedem că suferințele, luptele și nevoințele multora dintre Sfinți au fost cel puțin egale, ca intensitate, cu cele mai atroce chinuri martirice.

[3] Aici se referă la un alt motiv pentru care cineva poate suferi  ispite și atacuri demonice: pentru că nu priveghează, nu petrece în luare aminte și atenție la sine. Dar, cum spuneam mai sus, există și motivul celălalt al atacurilor: când omul vrea să trăiască evlavios și face lucruri bune, iar demonii se străduiesc cu orice chip să-l împiedice.

[4] E mai rea decât prigoana atunci când sufletul este delăsător, pentru că omul se lasă în voia plăcerilor și a patimilor lui, fără să se mai trezească din înșelarea sa.

[5] Îl face molatic/ fără vlagă în ce privește lucrarea virtuților. Pentru că, în ce privește viața pătimașă, nu e deloc fără vlagă.

[6] Asta presupunând că vorbim de niște oameni credincioși cu adevărat, care, în vreme de prigoană a credinței, se gândesc la Dumnezeu și la mântuirea sufletului lor. Pentru că, venind mai aproape de zilele noastre, în timpul prigoanei comuniste, multora le-a fost frică, dar numai de autorități, și s-au gândit numai la cum să-și scape pielea.

[7] Cu alte cuvinte, Sfântul Ioan Gură de Aur susține că prigoana patimilor noastre este mai rea decât toate persecuțiile din istorie împotriva creștinilor. Patimile noastre ne persecută mai rău și ne torturează mai nemilos decât persecutorii cei mai nebuni și mai aberanți care au luptat cu furie împotriva creștinilor.

Pentru zilele noastre, ar fi bine de înțeles că, mai înainte de a căuta prigonitori chiar și atunci când ei nu există cu adevărat, mai bine am identifica, mai întâi, persecuția dură la care ne supun înseși patimile noastre.

Se înțelege, de asemenea, din cuvintele Sfântului Ioan, și faptul că, în orice epocă istorică ar trăi, chiar într-una de pace din punct de vedere politic, pentru creștini este o vreme de cruntă prigoană, dacă nu din exterior, cel puțin din interior, în mod sigur, din interiorul nostru, al fiecăruia.

Este ceea ce Părintele Dorin Picioruș spune de multă vreme, că lupta noastră este, în principal, împotriva patimilor noastre, pentru a dobândi pacea lăuntrică și discernământul harului. Pentru că această luptă nu este nici neimportantă, nici scurtă și nici ușoară, ci ea e fundamentală pentru viața creștinului și ține toată viața. Și că mulți ortodocși de-ai noștri preferă să se concentreze asupra unor inamici exteriori sau chiar să-i inventeze (sau să-i facă mult mai mari decât sunt), iar lupta cu patimile proprii a creștinului ortodox o ignoră complet (pentru că despre experiența luptei lor cu patimile ei n-au vorbit și nu vorbesc absolut deloc, niciodată), ca și când nici nu ar fi esențială în Scriptură și în toate cărțile ortodoxe. Și, pentru această propovăduire a sa, care e identică cu ceea ce spune aici Sfântul Ioan Gură de Aur, „prietenii” îl acuză că ar fi prezentând o lume contemporană „roz” (asta după ce i-au furat toate temele, pe care el le-a expus anterior, despre lumea postmodernă) și că îi împiedică pe ei de la „lupta ortodoxă” cu Antihristul care n-a venit.

[8] Sfântul Ioan acuză indolența creștinilor din vremea lui – care este asemenea cu cea din vremea noastră – care se tem numai dacă prigoana se dezlănțuie din afară, dar nu se tem și nu se cutremură de persecuția patimilor din lăuntrul lor.

[9] Și, pentru a se asigura că nu ne temem de persecuția lăuntrică a patimilor noastre, dracii ne inventează, prin frații „bine intenționați”, frici exterioare care să ne țină tot timpul panicați și deliranți. Dar chiar dacă ar veni peste noi toate nenorocirile și persecuțiile, Sfântul Ioan spune că nu este nimic mai important decât lupta lăuntrică, cu patimile noastre. Și chiar citind Viețile Sfinților, vedem la tot pasul că cea mai mare fericire a Mucenicilor era să fie scoși din această viață și din înșelăciunea acestei lumi și să ajungă la limanul cel veșnic și mult dorit al Împărăției celei de sus. Încât te întrebi: de unde atâta frică delirantă de prigoană (de cea exterioară) și de mucenicie, la niște oameni care se pretind „tradiționaliști”?

Did you like this? Share it: