Calomnia nu e o virtute

Domnule Radu Iacoboaie,

în două articole din 2016 m-ați calomniat! Adică ați făcut o afirmație mincinoasă și tendențioasă cu scopul de a-mi strica reputația.

Pe 2 februarie 2016 m-ați pus pe o listă „a celor mai cunoscuți francmasoni din România”, cu numele „Doru Octavian Picioruș”, schimbând în mod voit pe Dorin în Doru.

Astăzi, 5 mai 2016, ați reluat această minciună, spunând că eu îi „atac furibund pe cei care îndrăznesc să critice masoneria și proiectul ei – Uniunea Europeană”, făcând aceeași jonglerie cu numele meu: numindu-mă Doru în loc de Dorin.

A minți în mod ordinar nu are de-a face cu credința noastră și nici cu demnitatea.

Așa că vă cer, în mod insistent, să ștergeți de pe blogul dumneavoastră aceste minciuni spuse la adresa mea, pentru care nu aveți nicio dovadă. Pentru că eu nu am fost, nu sunt și nici nu voi fi vreodată mason.

Eu v-am criticat extremismul pe care îl emană scrisul dumneavoastră, și al altora ca dumneavoastră, dar nu am spus niciodată despre dumneavoastră minciuni nerușinate, așa după cum îndrăzniți dumneavoastră să o faceți la adresa mea.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Predică la Izvorul tămăduirii [6 mai 2016]

Iubiții mei[1],

Izvorul tămăduirii, izvorât prin lucrarea Maicii Domnului în sec. al 5-lea după Hristos, se află  azi în Mănăstirea Izvorul tămăduirii din Istanbul, locul fiind cunoscut ca Balucli [Μπαλουκλί]/ Peștele sau Panaghia Balucliotissa [ή Παναγία η Μπαλουκλιώτισσα]/ Preasfânta [Născătoare de Dumnezeu] a peștelui[2].

Mănăstirea se află sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice[3], și în apa izvorului înoată niște pești roșii[4]:

Izvorul tamaduirii 1

Izvorul tamaduirii 2

Iar numărul peștilor[5] din apa sfântă este unul simbolic. Pentru că sunt 7 pești[6]. Arătând prin aceasta că izvorul acesta e cu apă sfântă, cu apă plină de slava lui Dumnezeu.

Însă, întru pomenirea acestui izvor binecuvântat și a minunilor făcute prin intermediul lui de către Maica lui Dumnezeu, s-a creat un praznic bisericesc, un moment mariologic special în Săptămâna Luminată, care depășește simpla pomenire istorică.

Pentru că noi, astăzi, nu doar am pomenit de existența izvorului din Istanbul, fostul Constantinopol, și de minunile petrecute acolo, dar am sfințit și apa, și am făcut din ea un izvor de binecuvântare și de sfințire pentru noi.

Adică am universalizat acest izvor al Maicii Domnului, punându-l la îndemâna tuturor credincioșilor. Căci Aghiasma Mică sfințită azi este aceea pe care noi o facem în casele dumneavoastră, atunci când vă sfințim casele.

Și această universalizare a izvorului Maicii Domnului ne vorbește în mod pregnant despre esența Bisericii. Despre ce e Biserica în ființa ei.

Pentru că Biserica, pentru noi toți, este Izvorul tămăduirii.

Toate Tainele și Slujbele Bisericii sunt pline de slava Preasfintei Treimi și slava lui Dumnezeu cea veșnică e aceea care ne tămăduiește.

Pentru că tămăduirea reală a omului e cea deplină: deopotrivă trupească și sufletească. Nu e de ajuns să ne vindecăm de durerile de spate, de orbire, de insuficiența renală sau de cancer, ci e nevoie să ne vindecăm și de patimi. Pentru că mântuirea sau tămăduirea reală a omului e vindecarea lui integrală.

Fapt pentru care, cei credincioși aleargă la Biserică, mai degrabă, pentru a se vindeca de patimi, decât pentru a se vindeca de o boală anume. Căci ei știu că boala se poate duce, se poate răbda cu harul lui Dumnezeu, dar păcatele și patimile sunt bolile care ne duc în Iad. Și de aceea, ei caută să se vindece mai întâi de bolile Iadului, mai degrabă decât de bolile trupului.

Și Biserica ne vindecă pe toți!

Pentru că Biserica este comuniunea lui Dumnezeu cu cei care Îl iubesc pe El. Biserica este comunitatea de oameni sfințită de Dumnezeu, în care Dumnezeu Se pogoară prin slava Lui, pentru ca să o învețe, să o curățească, să o sfințească și să o conducă la tot adevărul și la toată curăția.

Și Dumnezeu coboară slava Lui în noi prin Tainele, Ierurgiile, Slujbele Bisericii, care sunt rugăciuni îndelungi. Tocmai de aceea a fost nevoie de o slujbă de sfințire, pentru a se preschimba apa de izvor în apă sfântă, nestricată, și nu de o simplă binecuvântare.

Căci o simplă binecuvântare primesc credincioșii care se pleacă sub mâna Episcopului sau a Preotului ca să îi binecuvinteze. Dar Tainele și Ierurgiile și Laudele Bisericii sunt Slujbe în toată regula, cu un tipic anume, cu o anume rânduială, extinse temporal, cu un anumit text bine precizat.

Și în cadrul lor primim ceea ce Dumnezeu dorește să ne dăruie. Căci El dorește ca în Botez să îl renască pe om la viața duhovnicească, ca în Liturghie să ne unească cu Sine prin cuvânt și prin împărtășirea euharistică, în Hirotonie ne umple de harul Său ca să Îi slujim Lui ca Diaconi, Preoți sau Episcopi, pe când în Maslu ne vindecă de bolile noastre sufletești și trupești.

La Vecernie, noi ne minunăm de creația lui Dumnezeu și de prezența Lui în creația Sa și îi mulțumim Lui pentru ziua care a trecut. Pentru că, la Utrenie, ne-am rugat Lui, Soarelui dreptății, ca ziua care începe să o trăim în pace și în fapte bune.

Dacă ne rugăm pentru cei adormiți și îi înmormântăm, noi cerem iertarea lor și așezarea lor cu Sfinții lui Dumnezeu, iar dacă sfințim casele sau mașinile sau Icoanele, le stropim cu apă sfințită, pentru ca harul lui Dumnezeu să le facă locuri binecuvântate ale Lui.

Pentru că Biserica dorește ca tot locul și tot omul să devină o biserică. Și tot locul și tot omul devin o biserică, prin harul lui Dumnezeu. Căci în măsura în care sfințim casele, Bisericile, cimitirele, pământurile, livezile, pădurile, apele și ne sfințim și pe noi, atunci și creația și oamenii sunt plini de slava lui Dumnezeu.

Căci, în Viețile Sfinților, întâlnim adesea cazuri, mai ales când lumea păgână era în floare, de locuri în care locuiau demoni și făceau rău oamenilor.

Și vă dau un exemplu elocvent! Sfânta Mare Muceniță Irini [Εἰρήνη][7], care a murit martiric și a fost înviată de Îngerul Domnului, pentru ca să-i convertească pe păgâni la dreapta credință, e pomenită pe 5 mai. Și, după ce a fost botezată pe ascuns – ea fiind fiica împăratului – a venit spre palatele împărătești și l-a văzut pe diavol, care nu dorea să o lase să intre în cetate, pentru că în acea cetate nu era niciun creștin[8].

Însă Sfânta i-a spus diavolului: „În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc ție, ca să-mi spui cine ești tu!”. Iar diavolul, fiind legat de puterea lui Dumnezeu, a mărturisit: „Eu sunt demonul care petrec în idolul Apolon, [fiind] învățătorul desfrânării și al preadesfrânării, ajutătorul vrăjitorilor, povățuitorul tâlharilor, prieten al desfrânaților, făcător[ul] de glume al bețivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sânge [de crime n.n.]; sunt povățuitor a toată nedreptatea și minciuna și tată a toată răutatea”[9].

După care Sfânta l-a alungat din cetate pe demon[10].

Lucru pe care l-au făcut și alți Sfinți Părinți, trimițându-i pe demoni în Iad sau în locuri pustii, unde nu locuiesc oameni.

Și de ce au făcut acest lucru? Din iubire de oameni. Pentru că oamenii păcătoși nu sesizează prea bine influențele demonilor și prezența lor. Însă oamenii Sfinți îi simt și îi văd pe demoni. De aceea, ei îi alungă de la ei și de la alții sau din alții, pentru ca oamenii să trăiască evlavios în fața lui Dumnezeu.

Și, din propria-mi experiență, știu cum arată oamenii demonizați, dar și locurile pline de demoni. Și, în același timp, știu câtă nevoie au oamenii de pace și de liniște din partea demonilor. Dar, în același timp, știu și faptul că lupta cu demonii nu e de o clipă, ci e de toată viața.

De aceea, Sfântul Pavlos, Apostolul, ne povățuiește „să ne îmbrăcăm [cu] armele luminii [ἐνδυσώμεθα τὅπλα τοῦ φωτός]” [Rom. 13, 12], adică cu toate faptele bune ale ascezei ortodoxe, în lupta noastră cu demonii. Pentru că lupta noastră cu demonii e, în același timp, lupta noastră cu tot păcatul și cu toată patima. Și în lupta noastră avem nevoie, în mod continuu, de slava lui Dumnezeu.

De aceea, problema sfințirii caselor și a noastră nu e o problemă periferică a vieții ortodoxe, ci una fundamentală. Casele se sfințesc prin slujba preotului, care ne sfințește casele. Însă noi trebuie să ne curățim și să ne sfințim prin continuă rugăciune, continuă priveghere, postire, venire la Biserică, citiri duhovnicești, lucrare a ceea ce e bine și stăruință în bine.

Pentru că noi, în comparație cu casele noastre, care nu au libertatea de a alege, pendulăm continuu între bine și rău, și avem nevoie mereu de sfințire. Pentru că avem nevoie să rămânem în poruncile lui Dumnezeu, în iubirea Lui, în ascultarea Lui. Însă nu putem locui și nu ne putem simți bine în locuri nesfințite de Dumnezeu. De aceea, și sfințirea caselor și sfințirea noastră sunt necesare.

Iar casele nu se sfințesc numai în martie, așa cum cred unii. Ci, în orice perioadă a anului se poate sfinți o casă, în care locuiesc creștini ortodocși, o Icoană, o Cruce pusă la mormânt, o Troiță, o Biserică. Pentru că fiecare zi e o zi a sfințirii și a curățirii noastre.

Așadar, iubiții mei, Aghiasma de azi să o puneți alături de cea de la Botezul Domnului! Și să beți din ea cu evlavie. Pentru că vă veți umple de slava lui Dumnezeu. Și cu ea să stropiți patul, să stropiți lucrurile cu care vă îmbrăcați, obiectele pe care le folosiți în casă.

Dar, mai ales, să trăiți cu sfințenie înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Căci astfel Îl vom bucura pe Dumnezeu, dar și pe Îngeri și pe Sfinții Lui, mai ales pe Maica lui Dumnezeu, cea preacurată și preasfântă, arătând că sfințenia e căutarea noastră zilnică.

Hristos a înviat!

Multă pace și înțelegere în familie! Numai bine în tot ceea ce faceți! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 5 mai 2016, în Joia Luminată, 14 grade, cer înnorat.

[2] Cf. http://elldiktyo.blogspot.ro/2014/04/141821.html.

[3] Ibidem.

[4] Imaginea e preluată de aici: http://3.bp.blogspot.com/-WRdSXdH7NHw/Uzr0XnCUIjI/AAAAAAAAHDg/-jJO_sTF3v0/s1600/%25CF%2580%25CE%25B1%25CE%25BD%25CE%25B1%25CE%25B3%25CE%25B9%25CE%25B1+%25CE%25BC%25CF%2580%25CE%25B1%25CE%25BB%25CE%25BF%25CF%2585%25CE%25BA%25CE%25BB%25CE%25B9%25CF%2589%25CF%2584%25CE%25B9%25CF%2583%25CF%2583%25CE%25B1.jpg.

[5] A doua imagine e de aici: https://fdathanasiou.files.wordpress.com/2013/05/5.jpg.

[6] Cf. https://fdathanasiou.wordpress.com/2013/05/09/aφιέρωμα-στην-εορτή-της-ζωοδόχου-πηγής/:  „μέσα στην δεξαμενή της Ζωοδόχου Πηγής υπάρχουν επτά ψάρια”.

[7] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3002/sxsaintinfo.aspx.

[8] Viețile Sfinților pe luna mai, ed. BOR 1996, p. 116. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

Sfântul Antim Ivireanul, Predică la Nașterea Domnului

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

„Că nu a luat [firea] Îngerilor, ci sămânța lui Avraam a luat”, spune Fericitul Pavel în cap. 2, 16 [din Epistola] către evrei.

[Căci] două firi mai alese și mai de cinste a făcut Dumnezeu: firea îngerească și pe cea omenească. Pentru că pe Înger și pe om i-a făcut Dumnezeu după chipul Lui, precum se spune în cap. 1, 26 al [cărții] Facerea: „Să facem om după chipul Nostru și după asemănarea [Noastră]”. Însă nu trupul, ci sufletul omului este făcut după chipul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu are trup, ci este Duh. După cum ne-a spus Hristos: „Duh este Dumnezeu” [In. 4, 24].

Iar Îngerul este duh. După cum spune Prorocul David: „Cel ce face pe Îngerii Săi duhuri” [Ps. 103, 5, LXX]. Dar și sufletul omului e duh. Căci iarăși spune același Proroc: „Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărâna lor se vor întoarce” [Ps. 103, 29, LXX].

Dumnezeu este nevăzut, Îngerul este nevăzut și sufletul omului este nevăzut. Dumnezeu este nemuritor, Îngerul este nemuritor și sufletul omului este nemuritor.

Dumnezeu are înțelegere și voie [proprie], Îngerul are înțelegere și voie [proprie] și sufletul omului are înțelegere și voie [proprie].

Însă cele două firi[1] au căzut [la un moment dat] din cauza trufiei. [Căci] un Înger a dorit să fie asemenea lui Dumnezeu. După cum ne spune [Sfântul] Isaia[s], în cap. al 14, 13: „Sui-mă-voi deasupra norilor și voi fi asemenea Celui de sus, [Celui prea]înalt”[2].

Și, din această cauză, Dumnezeu l-a întunecat[3] și [l-a aruncat pe îngerul căzut] în prăpăstiile Iadului.

Însă și omul a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu. Căci a auzit [el], din gura șarpelui, că în ce zi va mânca din pomul cunoașterii, se va face dumnezeu. Însă când a mâncat, [omul] a fost izgonit din grădina desfătării și a luat blestem [pentru păcatul lui, acela] de a intra în pământul din care a fost luat.

Dar cum Dumnezeu dăruiește omului mila Lui, de aceea a luat întru Sine firea lui cea căzută. Însă, față de Înger, nu vrea să arate aceeași milă. De aceea nu a luat firea îngerilor. După cum spune Fericitul Pavel: „Că nu firea Îngerilor a luat, ci sămânța lui Avraam a luat”.

De aceea am să vă spun, înaintea dragostei voastre, în predica de azi, care sunt cele 4 motive pentru care Dumnezeu a luat firea omenească și nu pe cea îngerească. După care [voi răspunde la întrebarea], de ce a luat Fiul lui Dumnezeu firea umană și nu o altă persoană a Dumnezeirii, adică Tatăl sau Duhul Sfânt.

Și motivele le voi spune pe scurt, pentru ca să nu vă provoc supărare.

[De aceea], mă rog lui Dumnezeu ca să-mi dea ajutor și pe dumneavoastră vă învit să mă ascultați cu dragoste.

Primul motiv, pentru care Dumnezeu a luat firea umană, iar nu pe cea îngerească, este acela că Îngerii nu au căzut cu toții. Ci, din ei, au rămas mulți [în slava lui Dumnezeu]. Însă, în ceea ce îi privește pe oameni, ei au căzut cu toții, pentru păcatul celui întâi zidit. Și ne putem încredința de acest lucru din pilda pe care o spune Domnul Hristos în Luca, la cap. al 15-lea, când spune: „Care om dintre voi, având 100 de oi, și, pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele 99 în pustie și nu va merge după cea pierdută, până o va afla, și, aflând-o, n-o pune pe umărul lui și nu se bucură?” [Lc. 15, 4].

[Și] omul acela este Domnul Hristos. Că așa spune Prorocul David: „Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea lui până seara [ἐξελεύσεται ἄνθρωπος ἐπὶ τὸ ἔργον αὐτοῦ καὶ ἐπὶ τὴν ἐργασίαν αὐτοῦ ἕως ἑσπέρας]” [Ps. 103, 23, LXX]. Iar cele 99 de oi sunt cele 9 Cete îngerești, pe care, lăsându-le Hristos în ceruri, a venit pe pământ, pentru ca să caute oaia cea rătăcită, adică firea omenească. Care era îndepărtată de Dumnezeu din cauza păcatului și rătăcea prin lume. Că[ci] așa zice David către Dumnezeu: „Rătăceam ca o oaie pierdută. Caută pe robul Tău! [ἐπλανήθην ὡς πρόβατον ἀπολωλός ζήτησον τὸν δοῦλόν σου]” [Ps. 118, 176, LXX].

[Și dacă] Hristos a aflat oaia cea rătăcită, [El] a luat-o pe umerii Săi. Adică a luat în Sine, [în persoana Lui], firea omului. După cuvântul Apostolului Domnului, care spune: [că Dumnezeu] „S-a arătat în trup” [I Tim. 3, 16].

Și putem înțelege acest lucru și dintr-o altă pildă a lui Hristos. [Atunci] când a spus: „Care femeie având 10 bani[4] și va pierde unul dintre ei, nu aprinde lumânarea și nu mătură casa și nu-l caută cu dinadinsul până ce-l găsește?” [Lc. 15, 8]. Și prin femeia de aici îl înțelegem tot pe Hristos, care a lăsat cei 9 bani în cer, adică cele 9 Cete îngerești. Și S-a pogorât din cer pe pământ ca să caute banul cel pierdut, adică firea omenească, cu lumânarea aprinsă, adică cu învățăturile [Sale] cele dumnezeiești. Căci așa spune David: „Luminătorul picioarelor mele este legea Ta și lumina cărărilor mele [λύχνος τοῖς ποσίν μου ὁ λόγος σου καὶ φῶς ταῖς τρίβοις μου]” [Ps. 118, 105, LXX].

Și Hristos a aflat banul acela, pentru că S-a îmbrăcat cu trup omenesc. După cuvântul Evanghelistului Ioann[is]: „Și Cuvântul trup S-a făcut” [In. 1, 14].

Căci Îngerii nu au pierit toți. Au mai rămas 9 Cete în ceruri. Dar firea omenească era toată pierdută. Și ea e înțeleasă prin oaia și prin banul cel pierdut, pe care a aflat-o Hristos.

Al doilea motiv pentru care Dumnezeu a luat firea omenească și nu pe cea îngerească, e pentru că omul a greșit din slăbiciune. Căci el a avut trup, care l-a plecat lesne spre păcat. Însă Îngerul a greșit din firea cea rea[5], el neavând trup.

Căci omul greșește în trei feluri: din slăbiciune, din neștiință sau din firea lui cea rea[6].

Iar păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci Tatăl este Atotputernic.

Iar păcatul din neștiință este împotriva Fiului, căci Fiul lui Dumnezeu este Înțelepciunea.

Iar păcatul care e din firea rea[7] e împotriva Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este Cel Bun.

De aceea, dacă omul greșește din slăbiciune sau din neștiință, Domnul îl va ierta mai ușor, dacă se va pocăi. Căci așa spune David: „Păcatul tinereții mele și al neștiinței mele, să nu-l pomenești [ἁμαρτίας νεότητός μου καὶ ἀγνοίας μου μὴ μνησθῇς]!” [Ps. 24, 7]. Dar dacă cineva greșește din firea lui cea rea, [atunci păcătuiește] împotriva Duhului Sfânt, și omului aceluia Dumnezeu nu îi iartă lesne păcatul. Căci așa a spus Domnul Hristos: „Tot păcatul și hula se vor ierta oamenilor, dar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta oamenilor”[Mt. 12, 32].

Iar cele 7 păcate de moarte sunt și [păcate] împotriva Duhului Sfânt. Și ele sunt fără iertare, dacă nu vor fi vindecate. Și primul păcat [dintre acestea] este trufia. Din care se nasc semeția și neascultarea. Al doilea este invidia, din care se nasc vrăjmășia și uciderea. Al 3-lea este iubirea de arginți. Care se mai numește și a doua închinare la idoli, din care se nasc toate relele. Al 4-lea este călcarea de lege, adică nebăgarea în seamă a celor hotărâte și așezate în legi și în pravile, din care se nasc necredința și lepădarea de Dumnezeu.

Al 5-lea este semănarea de vrajbă între frați și între prieteni, pe care păcat l-a aflat Satana. Și cine are această patimă este asemenea diavolului. Al 6-lea este nădejdea cea necuvioasă pe care o are cineva la multa milă a lui Dumnezeu, care îl face să nu își părăsească păcatele, socotind că [Dumnezeu] îl va ierta, din care se nasc netemerea de Dumnezeu și toată necurăția. Iar al 7-lea, cel mai de pe urmă și cel mai rău [dintre toate], este deznădejdea[8]. Adică deznădăjduirea față de mila lui Dumnezeu, socotind că [Dumnezeu] nu îl va ierta în niciun fel, din care se naște moartea sufletească și munca cea veșnică a Iadului.

Iar cine va avea unul din aceste păcate și nu va vrea să-l părăsească, mai bine i-ar fi fost lui de nu s-ar fi născut. Pentru că „îi este cerbicia lui vână de fier și fruntea lui de aramă”, după cum spune Isaia[s] în cap. 48, 4.

Și de aceea a luat Domnul firea omenească și nu pe cea îngerească: căci omul a greșit din slăbiciune, împotriva lui Dumnezeu Tatăl, pe când Îngerul a greșit din firea lui cea rea,[adică] împotriva Duhului Sfânt.

Al 3-lea motiv pentru care Domnul a luat firea omenească, dar nu pe cea îngerească, este că Îngerul a greșit de bună voie, însă, pe sărmanul om l-a înșelat șarpele. Căci și păcatul este în două feluri: unul este al nostru, când îl facem noi înșine, și altul e păcatul străin, când îl face alt om și suntem și noi părtași la acel păcat străin [nouă]. Iar Dumnezeu ne ceartă și pentru păcatele cele străine, precum se petrece și în trupul omenesc. Căci, pentru că un mădular al nostru e bolnav, toate mădularele pătimesc. Iar pe lumea, care se cheamă trup, adică pe Biserica lui Hristos, pe creștini, pentru un om rău, pe mulți oameni buni îi ceartă Dumnezeu. Precum aflăm acest lucru din multe cărți și din multe istorii. [Certări ale Lui] care s-au făcut de multe ori și în multe locuri. Căci, după cuvântul Apostolului, care zice: „puțin aluat dospește toată frământătura” [Gal. 5, 9], tot la fel și răutatea și păcatul pricinuiesc mari suferințe la mulți [oameni].

De aceea Prorocul David se ruga lui Dumnezeu ca să îl curățească de păcatul străin. Și pentru aceasta a luat Dumnezeu în Sine firea umană, și nu pe cea îngerească: căci omul a greșit din înșelare și astfel a păcătuit, făcându-se părtaș îngerului cel rău, adică diavolului. Pentru că [diavolul] l-a înșelat pe om, prin intermediul șarpelui.

Al 4-lea motiv pentru care Dumnezeu a luat firea omenească și nu pe cea îngerească, este că Îngerul era mai de cinste decât omul. Pentru aceea era dator ca și mai tare să se ferească de păcat. Căci cine este mai de cinste, i se cade să fie și mai de omenie. Căci Îngerii sunt stele, pe când omul e putreziciune. Că[ci] așa se spune în cartea lui Iov, în cap. al 25-lea: „Stelele sunt necurate înaintea Lui, dar cu cât mai vârtos omul, fiind putreziciune și feciorul lui vierme” [Iov. 25, 5-6, LXX].

De aceea se cuvine ca omul duhovnicesc, adică cel bisericesc, să fie mai cu omenie decât mireanul. Pentru ca astfel să ia pildă și învățătură fiecare de la el, văzând faptele lui cele bune.

Pentru aceea și Hristos, pe oamenii duhovnicești, îi numește sare [a pământului], zicând: „Voi sunteți sarea pământului; deci, dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?” [Mt. 5, 13]. Dar îi numește și lumină, zicând: „Voi sunteți lumina lumii [Mt. 5, 14]”. Și iarăși: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să îl slăvească pe Părintele vostru Cel ceresc” [Mt. 5, 16]. Dar îi numește și cetate, zicând: „Nu se poate ascunde cetatea pe vârful muntelui” [Mt. 5, 14]. Și îi numește și făclie aprinsă, zicând: „Nimeni nu aprinde făclie ca să o pună sub obroc, ci în sfeșnic, ca să lumineze tuturor celor ce sunt în casă” [Mt. 5, 15].

Căci nu se mânie Dumnezeu atât de mult pe omul cel simplu când păcătuiește, cât se mânie pe omul cel bisericesc și pe omul de cinste. Și pentru aceea li se cuvine să fie mai cu omenie și nu li se cuvine să păcătuiască.

Așadar, pentru aceste 4 motive, pe care vi le-am spus, a luat Dumnezeu firea omenească și nu pe cea îngerească.

Iar [acum vă răspund la a doua problemă a zilei și anume] pentru ce a luat Fiul lui Dumnezeu firea umană și nu Tatăl sau Duhul. Și aici sunt tot 4 motive.

Iar primul dintre ele e acela că Fiul lui Dumnezeu este Înțelepciunea [personală/ ipostatică a Tatălui]. Și Fiul a luat firea umană pentru ca să vindece lipsa de înțelegere a omului, prin care [el] a căzut în păcat.

Al doilea motiv: pentru ca Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de ani, să se facă și Fiul omului, sub ani.

Al treilea motiv: pentru ca, așa după cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului, și oamenii să se facă fiii lui Dumnezeu. După cuvântul lui Ioann[is]: „Și le-a dat lor puterea să se facă fiii lui Dumnezeu [ἔδωκεν αὐτοῖς ἐξουσίαν τκνα θεο γενέσθαι]” [In. 1, 12, BYZ].

Al 4-lea motiv: fiind Fiul persoana cea de la mijloc, S-a făcut [astfel] Mijlocitor și a făcut pace între Dumnezeu și om. După cum spune Fericitul Pavel: „și Unul [este] Mijlocitorul [între] Dumnezeu și oameni, omul Hristos Iisus [εἷς καὶ μεσίτης θεοῦ καὶ ἀνθρώπων, ἄνθρωπος χριστὸς Ἰησοῦς]” [I Tim. 2, 5].

Iar pentru nașterea Domnului Hristos, pe care astăzi o prăznuiește, în mod luminat, Sfânta Biserică, în ce chip S-a născut Fiul lui Dumnezeu din Tată fără de mamă și cum de S-a întrupat din mamă fără de tată, nu trebuie să cercetăm. Pentru că [acestea două] sunt adânc [negrăit] și [taine] mai presus de fire [pentru noi]. Ci noi numai cu credință și cu cuvântări de slavă [trebuie] să I ne închinăm Lui, Soarelui dreptății, Care a răsărit din pântecele Fecioarei, nouă, celor care ședeam întru întuneric și în umbra morții. Și, din călduroasă inimă, să-I mulțumim pentru multa și nemăsurata [Lui] milă față de noi. Căci ne-a înnoit firea noastră cea căzută cu nașterea Sa.

Iar eu, nevrednicul, mă rog Lui, ca Unuia ce este Unul-născut Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat, să dăruiască prealuminatului [nostru Domn] sănătate, viață fericită și bună întemeiere, întru cinstitul și luminatul scaun al Măriei sale, împreună cu toată luminata casă a Măriei sale și împreună cu dumneavoastră, cu toți și cu tot poporul cel creștinesc. Ca de-a pururea să prăznuiți întru mulți ani, luminați, cu toate cele bune și de folos. [Amin].


[1] Cea îngerească și omenească.

[2] În Is. 11, 13, LXX însă, textul e acesta: „Sui-mă-voi întru cer [și] deasupra stelelor cerului voi pune tronul meu [εἰς τὸν οὐρανὸν ἀναβήσομαι ἐπάνω τῶν ἄστρων τοῦ οὐρανοῦ θήσω τὸν θρόνον μου]”.

[3] În original: l-au înbeznat.

[4] Sfântul Antim a românizat textul în privința banilor. Pentru că în BYZ avem 10 drahme: „γυνὴ δραχμὰς ἔχουσα δέκα”.

[5] Cu sensul: din aplecarea lui spre rău, pentru că a voit răul.

[6] Din alegerea liberă a răului.

[7] Din răutate voită.

[8] În text: oceaania.