Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

„Că nu a luat [firea] Îngerilor, ci sămânța lui Avraam a luat”, spune Fericitul Pavel în cap. 2, 16 [din Epistola] către evrei.

[Căci] două firi mai alese și mai de cinste a făcut Dumnezeu: firea îngerească și pe cea omenească. Pentru că pe Înger și pe om i-a făcut Dumnezeu după chipul Lui, precum se spune în cap. 1, 26 al [cărții] Facerea: „Să facem om după chipul Nostru și după asemănarea [Noastră]”. Însă nu trupul, ci sufletul omului este făcut după chipul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu are trup, ci este Duh. După cum ne-a spus Hristos: „Duh este Dumnezeu” [In. 4, 24].

Iar Îngerul este duh. După cum spune Prorocul David: „Cel ce face pe Îngerii Săi duhuri” [Ps. 103, 5, LXX]. Dar și sufletul omului e duh. Căci iarăși spune același Proroc: „Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărâna lor se vor întoarce” [Ps. 103, 29, LXX].

Dumnezeu este nevăzut, Îngerul este nevăzut și sufletul omului este nevăzut. Dumnezeu este nemuritor, Îngerul este nemuritor și sufletul omului este nemuritor.

Dumnezeu are înțelegere și voie [proprie], Îngerul are înțelegere și voie [proprie] și sufletul omului are înțelegere și voie [proprie].

Însă cele două firi[1] au căzut [la un moment dat] din cauza trufiei. [Căci] un Înger a dorit să fie asemenea lui Dumnezeu. După cum ne spune [Sfântul] Isaia[s], în cap. al 14, 13: „Sui-mă-voi deasupra norilor și voi fi asemenea Celui de sus, [Celui prea]înalt”[2].

Și, din această cauză, Dumnezeu l-a întunecat[3] și [l-a aruncat pe îngerul căzut] în prăpăstiile Iadului.

Însă și omul a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu. Căci a auzit [el], din gura șarpelui, că în ce zi va mânca din pomul cunoașterii, se va face dumnezeu. Însă când a mâncat, [omul] a fost izgonit din grădina desfătării și a luat blestem [pentru păcatul lui, acela] de a intra în pământul din care a fost luat.

Dar cum Dumnezeu dăruiește omului mila Lui, de aceea a luat întru Sine firea lui cea căzută. Însă, față de Înger, nu vrea să arate aceeași milă. De aceea nu a luat firea îngerilor. După cum spune Fericitul Pavel: „Că nu firea Îngerilor a luat, ci sămânța lui Avraam a luat”.

De aceea am să vă spun, înaintea dragostei voastre, în predica de azi, care sunt cele 4 motive pentru care Dumnezeu a luat firea omenească și nu pe cea îngerească. După care [voi răspunde la întrebarea], de ce a luat Fiul lui Dumnezeu firea umană și nu o altă persoană a Dumnezeirii, adică Tatăl sau Duhul Sfânt.

Și motivele le voi spune pe scurt, pentru ca să nu vă provoc supărare.

[De aceea], mă rog lui Dumnezeu ca să-mi dea ajutor și pe dumneavoastră vă învit să mă ascultați cu dragoste.

Primul motiv, pentru care Dumnezeu a luat firea umană, iar nu pe cea îngerească, este acela că Îngerii nu au căzut cu toții. Ci, din ei, au rămas mulți [în slava lui Dumnezeu]. Însă, în ceea ce îi privește pe oameni, ei au căzut cu toții, pentru păcatul celui întâi zidit. Și ne putem încredința de acest lucru din pilda pe care o spune Domnul Hristos în Luca, la cap. al 15-lea, când spune: „Care om dintre voi, având 100 de oi, și, pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele 99 în pustie și nu va merge după cea pierdută, până o va afla, și, aflând-o, n-o pune pe umărul lui și nu se bucură?” [Lc. 15, 4].

[Și] omul acela este Domnul Hristos. Că așa spune Prorocul David: „Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea lui până seara [ἐξελεύσεται ἄνθρωπος ἐπὶ τὸ ἔργον αὐτοῦ καὶ ἐπὶ τὴν ἐργασίαν αὐτοῦ ἕως ἑσπέρας]” [Ps. 103, 23, LXX]. Iar cele 99 de oi sunt cele 9 Cete îngerești, pe care, lăsându-le Hristos în ceruri, a venit pe pământ, pentru ca să caute oaia cea rătăcită, adică firea omenească. Care era îndepărtată de Dumnezeu din cauza păcatului și rătăcea prin lume. Că[ci] așa zice David către Dumnezeu: „Rătăceam ca o oaie pierdută. Caută pe robul Tău! [ἐπλανήθην ὡς πρόβατον ἀπολωλός ζήτησον τὸν δοῦλόν σου]” [Ps. 118, 176, LXX].

[Și dacă] Hristos a aflat oaia cea rătăcită, [El] a luat-o pe umerii Săi. Adică a luat în Sine, [în persoana Lui], firea omului. După cuvântul Apostolului Domnului, care spune: [că Dumnezeu] „S-a arătat în trup” [I Tim. 3, 16].

Și putem înțelege acest lucru și dintr-o altă pildă a lui Hristos. [Atunci] când a spus: „Care femeie având 10 bani[4] și va pierde unul dintre ei, nu aprinde lumânarea și nu mătură casa și nu-l caută cu dinadinsul până ce-l găsește?” [Lc. 15, 8]. Și prin femeia de aici îl înțelegem tot pe Hristos, care a lăsat cei 9 bani în cer, adică cele 9 Cete îngerești. Și S-a pogorât din cer pe pământ ca să caute banul cel pierdut, adică firea omenească, cu lumânarea aprinsă, adică cu învățăturile [Sale] cele dumnezeiești. Căci așa spune David: „Luminătorul picioarelor mele este legea Ta și lumina cărărilor mele [λύχνος τοῖς ποσίν μου ὁ λόγος σου καὶ φῶς ταῖς τρίβοις μου]” [Ps. 118, 105, LXX].

Și Hristos a aflat banul acela, pentru că S-a îmbrăcat cu trup omenesc. După cuvântul Evanghelistului Ioann[is]: „Și Cuvântul trup S-a făcut” [In. 1, 14].

Căci Îngerii nu au pierit toți. Au mai rămas 9 Cete în ceruri. Dar firea omenească era toată pierdută. Și ea e înțeleasă prin oaia și prin banul cel pierdut, pe care a aflat-o Hristos.

Al doilea motiv pentru care Dumnezeu a luat firea omenească și nu pe cea îngerească, e pentru că omul a greșit din slăbiciune. Căci el a avut trup, care l-a plecat lesne spre păcat. Însă Îngerul a greșit din firea cea rea[5], el neavând trup.

Căci omul greșește în trei feluri: din slăbiciune, din neștiință sau din firea lui cea rea[6].

Iar păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci Tatăl este Atotputernic.

Iar păcatul din neștiință este împotriva Fiului, căci Fiul lui Dumnezeu este Înțelepciunea.

Iar păcatul care e din firea rea[7] e împotriva Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este Cel Bun.

De aceea, dacă omul greșește din slăbiciune sau din neștiință, Domnul îl va ierta mai ușor, dacă se va pocăi. Căci așa spune David: „Păcatul tinereții mele și al neștiinței mele, să nu-l pomenești [ἁμαρτίας νεότητός μου καὶ ἀγνοίας μου μὴ μνησθῇς]!” [Ps. 24, 7]. Dar dacă cineva greșește din firea lui cea rea, [atunci păcătuiește] împotriva Duhului Sfânt, și omului aceluia Dumnezeu nu îi iartă lesne păcatul. Căci așa a spus Domnul Hristos: „Tot păcatul și hula se vor ierta oamenilor, dar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta oamenilor”[Mt. 12, 32].

Iar cele 7 păcate de moarte sunt și [păcate] împotriva Duhului Sfânt. Și ele sunt fără iertare, dacă nu vor fi vindecate. Și primul păcat [dintre acestea] este trufia. Din care se nasc semeția și neascultarea. Al doilea este invidia, din care se nasc vrăjmășia și uciderea. Al 3-lea este iubirea de arginți. Care se mai numește și a doua închinare la idoli, din care se nasc toate relele. Al 4-lea este călcarea de lege, adică nebăgarea în seamă a celor hotărâte și așezate în legi și în pravile, din care se nasc necredința și lepădarea de Dumnezeu.

Al 5-lea este semănarea de vrajbă între frați și între prieteni, pe care păcat l-a aflat Satana. Și cine are această patimă este asemenea diavolului. Al 6-lea este nădejdea cea necuvioasă pe care o are cineva la multa milă a lui Dumnezeu, care îl face să nu își părăsească păcatele, socotind că [Dumnezeu] îl va ierta, din care se nasc netemerea de Dumnezeu și toată necurăția. Iar al 7-lea, cel mai de pe urmă și cel mai rău [dintre toate], este deznădejdea[8]. Adică deznădăjduirea față de mila lui Dumnezeu, socotind că [Dumnezeu] nu îl va ierta în niciun fel, din care se naște moartea sufletească și munca cea veșnică a Iadului.

Iar cine va avea unul din aceste păcate și nu va vrea să-l părăsească, mai bine i-ar fi fost lui de nu s-ar fi născut. Pentru că „îi este cerbicia lui vână de fier și fruntea lui de aramă”, după cum spune Isaia[s] în cap. 48, 4.

Și de aceea a luat Domnul firea omenească și nu pe cea îngerească: căci omul a greșit din slăbiciune, împotriva lui Dumnezeu Tatăl, pe când Îngerul a greșit din firea lui cea rea,[adică] împotriva Duhului Sfânt.

Al 3-lea motiv pentru care Domnul a luat firea omenească, dar nu pe cea îngerească, este că Îngerul a greșit de bună voie, însă, pe sărmanul om l-a înșelat șarpele. Căci și păcatul este în două feluri: unul este al nostru, când îl facem noi înșine, și altul e păcatul străin, când îl face alt om și suntem și noi părtași la acel păcat străin [nouă]. Iar Dumnezeu ne ceartă și pentru păcatele cele străine, precum se petrece și în trupul omenesc. Căci, pentru că un mădular al nostru e bolnav, toate mădularele pătimesc. Iar pe lumea, care se cheamă trup, adică pe Biserica lui Hristos, pe creștini, pentru un om rău, pe mulți oameni buni îi ceartă Dumnezeu. Precum aflăm acest lucru din multe cărți și din multe istorii. [Certări ale Lui] care s-au făcut de multe ori și în multe locuri. Căci, după cuvântul Apostolului, care zice: „puțin aluat dospește toată frământătura” [Gal. 5, 9], tot la fel și răutatea și păcatul pricinuiesc mari suferințe la mulți [oameni].

De aceea Prorocul David se ruga lui Dumnezeu ca să îl curățească de păcatul străin. Și pentru aceasta a luat Dumnezeu în Sine firea umană, și nu pe cea îngerească: căci omul a greșit din înșelare și astfel a păcătuit, făcându-se părtaș îngerului cel rău, adică diavolului. Pentru că [diavolul] l-a înșelat pe om, prin intermediul șarpelui.

Al 4-lea motiv pentru care Dumnezeu a luat firea omenească și nu pe cea îngerească, este că Îngerul era mai de cinste decât omul. Pentru aceea era dator ca și mai tare să se ferească de păcat. Căci cine este mai de cinste, i se cade să fie și mai de omenie. Căci Îngerii sunt stele, pe când omul e putreziciune. Că[ci] așa se spune în cartea lui Iov, în cap. al 25-lea: „Stelele sunt necurate înaintea Lui, dar cu cât mai vârtos omul, fiind putreziciune și feciorul lui vierme” [Iov. 25, 5-6, LXX].

De aceea se cuvine ca omul duhovnicesc, adică cel bisericesc, să fie mai cu omenie decât mireanul. Pentru ca astfel să ia pildă și învățătură fiecare de la el, văzând faptele lui cele bune.

Pentru aceea și Hristos, pe oamenii duhovnicești, îi numește sare [a pământului], zicând: „Voi sunteți sarea pământului; deci, dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?” [Mt. 5, 13]. Dar îi numește și lumină, zicând: „Voi sunteți lumina lumii [Mt. 5, 14]”. Și iarăși: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să îl slăvească pe Părintele vostru Cel ceresc” [Mt. 5, 16]. Dar îi numește și cetate, zicând: „Nu se poate ascunde cetatea pe vârful muntelui” [Mt. 5, 14]. Și îi numește și făclie aprinsă, zicând: „Nimeni nu aprinde făclie ca să o pună sub obroc, ci în sfeșnic, ca să lumineze tuturor celor ce sunt în casă” [Mt. 5, 15].

Căci nu se mânie Dumnezeu atât de mult pe omul cel simplu când păcătuiește, cât se mânie pe omul cel bisericesc și pe omul de cinste. Și pentru aceea li se cuvine să fie mai cu omenie și nu li se cuvine să păcătuiască.

Așadar, pentru aceste 4 motive, pe care vi le-am spus, a luat Dumnezeu firea omenească și nu pe cea îngerească.

Iar [acum vă răspund la a doua problemă a zilei și anume] pentru ce a luat Fiul lui Dumnezeu firea umană și nu Tatăl sau Duhul. Și aici sunt tot 4 motive.

Iar primul dintre ele e acela că Fiul lui Dumnezeu este Înțelepciunea [personală/ ipostatică a Tatălui]. Și Fiul a luat firea umană pentru ca să vindece lipsa de înțelegere a omului, prin care [el] a căzut în păcat.

Al doilea motiv: pentru ca Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de ani, să se facă și Fiul omului, sub ani.

Al treilea motiv: pentru ca, așa după cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului, și oamenii să se facă fiii lui Dumnezeu. După cuvântul lui Ioann[is]: „Și le-a dat lor puterea să se facă fiii lui Dumnezeu [ἔδωκεν αὐτοῖς ἐξουσίαν τκνα θεο γενέσθαι]” [In. 1, 12, BYZ].

Al 4-lea motiv: fiind Fiul persoana cea de la mijloc, S-a făcut [astfel] Mijlocitor și a făcut pace între Dumnezeu și om. După cum spune Fericitul Pavel: „și Unul [este] Mijlocitorul [între] Dumnezeu și oameni, omul Hristos Iisus [εἷς καὶ μεσίτης θεοῦ καὶ ἀνθρώπων, ἄνθρωπος χριστὸς Ἰησοῦς]” [I Tim. 2, 5].

Iar pentru nașterea Domnului Hristos, pe care astăzi o prăznuiește, în mod luminat, Sfânta Biserică, în ce chip S-a născut Fiul lui Dumnezeu din Tată fără de mamă și cum de S-a întrupat din mamă fără de tată, nu trebuie să cercetăm. Pentru că [acestea două] sunt adânc [negrăit] și [taine] mai presus de fire [pentru noi]. Ci noi numai cu credință și cu cuvântări de slavă [trebuie] să I ne închinăm Lui, Soarelui dreptății, Care a răsărit din pântecele Fecioarei, nouă, celor care ședeam întru întuneric și în umbra morții. Și, din călduroasă inimă, să-I mulțumim pentru multa și nemăsurata [Lui] milă față de noi. Căci ne-a înnoit firea noastră cea căzută cu nașterea Sa.

Iar eu, nevrednicul, mă rog Lui, ca Unuia ce este Unul-născut Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat, să dăruiască prealuminatului [nostru Domn] sănătate, viață fericită și bună întemeiere, întru cinstitul și luminatul scaun al Măriei sale, împreună cu toată luminata casă a Măriei sale și împreună cu dumneavoastră, cu toți și cu tot poporul cel creștinesc. Ca de-a pururea să prăznuiți întru mulți ani, luminați, cu toate cele bune și de folos. [Amin].


[1] Cea îngerească și omenească.

[2] În Is. 11, 13, LXX însă, textul e acesta: „Sui-mă-voi întru cer [și] deasupra stelelor cerului voi pune tronul meu [εἰς τὸν οὐρανὸν ἀναβήσομαι ἐπάνω τῶν ἄστρων τοῦ οὐρανοῦ θήσω τὸν θρόνον μου]”.

[3] În original: l-au înbeznat.

[4] Sfântul Antim a românizat textul în privința banilor. Pentru că în BYZ avem 10 drahme: „γυνὴ δραχμὰς ἔχουσα δέκα”.

[5] Cu sensul: din aplecarea lui spre rău, pentru că a voit răul.

[6] Din alegerea liberă a răului.

[7] Din răutate voită.

[8] În text: oceaania.

Did you like this? Share it: