Și continuă poetul:

Totul este atât de perfect
în primăvară,
încât numai înconjurându-l cu mine
iau cunoștință de el
,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvintele gurii care le rostește,
mărturisită de gură inimii,
de inimă sâmburelui ei,
cel în el însuși nemișcat, aidoma
sâmburelui pământului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate de brațe ale gravitației,

strângând la sine totul și deodată
într-o îmbrățișare atât de puternică
,
încât îi sare printre brațe mișcarea.

Inima întinde și ea „o infinitate de brațe ale gravitației” cu care atrage la sine și îmbrățișează totul. Nu mă pot opri să nu observ că pământul inimii este tot o expresie patristică uzuală.

III

Voi alerga, deci, în toate părțile
deodată,
după propria mea inimă voi alerga
,
asemenea unui car de luptă
tras din toate părțile simultan
de o herghelie de cai biciuiți.

A alerga „în toate părțile după propria mea inimă” înseamnă a te căuta pe sine în toate, a căuta să te regăsești pe sine în risipirea iubirii pentru toate câte există.

IV

Voi alerga până când înaintarea, goana
ea însăși mă va întrece

și se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămânță,
până când alergarea
chiar în ea însăși va alerga, și va sta
.
Iar eu mă voi prăbuși
asupra ei, asemenea bărbatului tânăr
întâmpinându-și iubita.

Până când alergarea mea spre ceea ce caut și doresc va deveni în mine obișnuință, până când va deveni una cu mine. Până când dorul meu, el însuși mă va întrece și mă va trage după sine, dorul de a învăța să iubesc toată lumea, toată făptura. Astfel, alergarea va sta în ea însăși.

V

Iar după ce voi fi făcut ca alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mișcându-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrățișa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor zvârli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.

Lucrurile mă vor reda pe mine mie, după ce „tot ceea ce era în mine lucru/ va fi trecut, de mult, în lucruri”: după ce voi muri.

Înapoiază materiei ceea ce este material, iar din împrăștierea în dragostea pentru tot ce există…se adună pe sine însuși:

VI

Iată-mă
rămânând ceea ce sunt,
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi spre mine însumi alerg,
smulgându-mă de pretutindeni,
smulgându-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, și
din stânga mea, de deasupra, și
de dedesubtul meu, plecând
de pretutindeni și dăruind
pretutindeni semne ale aducerii-aminte:
cerului – stele,
pământului – aer,
umbrelor – ramuri cu frunze pe ele
.

Murind, se reculege pe sine din lucruri și dăruiește înapoi lumii cele pe care le-a contemplat și le-a iubit. Felul în care le-a văzut este un semn al aducerii-aminte, pentru că omul poate să împodobească universul cu privirea sa contemplativă. Stelele cerului, văzduhul sau copacii înverziți sunt reîmpodobiți cu frumusețe de ochiul și inima care le vede cu dragoste.

VII

….trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuși
în prezența sferelor.

mirat stând în fața soarelui,
așteptând cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.

Era o obsesie a lui Nichita, aceea de a compara nedesăvârșirea trupului cu perfecțiunea ideală a sferei, mirându-se de asimetria lui. Am regăsit această idee și în alte poeme, până acum.

Însă „prezența sferelor” poate indica și o prezență spirituală, de un anumit fel. Sferele sunt izvoare de lumină, pentru că în fața unei astfel de sfere stând, „în fața soarelui”, așteaptă „să-i crească luminii/ un trup pe măsură”.

Lumina ar fi, adică o frumusețe fără de trup, fără materie. Iar poetul așteaptă întruparea luminii.

Lumina singură e netrupească, curgând din sfere. În fața lor, se miră că are un trup asimetric.

Descifrăm aici un dor după ceea ce este desăvârșit și veșnic, exprimat în mod părut infantil sau simplu geometric.

VIII

A te sprijini de propriul tău pământ
când ești sămânță, când iarna
își lichefiază oasele ei albe și lungi
și primăvara se ridică.

A te sprijini de propria ta țară
când, omule, ești singur, când ești bântuit
de neiubire,
sau pur și simplu când iarna
se descompune și primăvara
își mișcă spațiul sferic
asemenea inimii

din sine însăși spre margini.
A intra curățit în muncile
de primăvară,
a spune semințelor că sunt semințe,
a spune pământului că e pământ!

Dar mai întâi de toate,
noi suntem semințele, noi suntem
cei văzuți din toate părțile deodată,
ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi,
sau un câmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri – și noi cu noi înșine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul cărora trăim
și pe care
inima noastră le-a născut.

Dar mai întâi de toate,
noi suntem semințele și ne pregătim
din noi înșine să ne azvârlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii…

A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu
înlăuntrul fenomenelor.

A fi sămânță și a te sprijini
pe propriul tău pământ.

Suntem semințe și ne sprijinim pe pământul inimii noastre, pe care o curățim prin „muncile de primăvară” – metafora va reveni și în poemul Al pământului (din vol. Roșu vertical). Creștem în „spațiul sferic” al inimii, primăvăratic, pentru că știm că vom părăsi trupul acesta asimetric.

Suntem „înlăuntrul fenomenelor”, al ritmurilor sfinte. „Noi suntem semințele, noi suntem/ cei văzuți din toate părțile deodată” de Dumnezeu, „ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi”.

„Domnul, în templul Său cel sfânt, Dumnezeu, care are în ceruri tronul Său, cu ochii Săi privește, cu luminile Sale străpunge pe fiii lui Adam” (Ps. 11, 4, Biblia 1939).

„Sau un câmp, pe care-n loc de iarbă/ cresc priviri”: poetul avea această conștiință, că suntem întruna priviți de Dumnezeu și de toată creația Lui.

„Noi suntem semințele și ne pregătim/ din noi înșine să ne azvârlim în altceva/ cu mult mai înalt, în altceva/ care poartă numele primăverii”: în înviere[1].

Aici se încheie cele 11 elegii. Peste timp, un alt poet, Dorin Streinu, va reedita un astfel de „moment de asceză literară”, în volumul său, Pasărea celor zece nașteri[2].


[1] A se vedea I Cor. 15, 35-44, Biblia 1939: „Dar de va zice cineva: Cum înviază morții? Și cu ce trup au să vie? Nebun ce ești! Tu ce semeni nu dă viață, dacă nu va fi murit. Și ce semeni? Nu trupul ce va să fie îl semeni, ci numai grăunțul gol, dacă se întâmplă de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, după a Sa voință, fiecărei semințe un trup al ei. Nu toate trupurile sunt la fel, ci un fel este trupul omenesc, un fel este trupul dobitoacelor, un fel este trupul zburătoarelor, alt fel este trupul peștilor. Sunt apoi trupuri cerești și trupuri pământești; dar alta este mărirea celor cerești, și alta a celor pământești. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor. Iar stea de stea se deosebește în strălucire. Așa este și cu învierea morților: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru mărire; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”.

[2] A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/14/dorin-streinu-pasarea-celor-zece-nasteri-1997-vol-4-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/06/11/dorin-streinu-pasarea-celor-zece-nasteri-1997-vol-4-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/06/16/dorin-streinu-pasarea-celor-zece-nasteri-1997-vol-4-3/.

Sau: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/05/dorin-streinu-opere-alese-vol-4/.

Did you like this? Share it: