Iubiții mei[1],

una e să te rogi și să slujești într-o Biserică de sat, mică, cu preșuri pe jos și cu pictură veche, unde, până la Biserică, mergi numai prin praf, și alta e să te rogi și să slujești într-o Catedrală, la oraș, cu pictură nouă, bizantină, și cu covoare luxoase pe jos. Atitudinea interioară este alta. Te simți într-un fel la sat și în alt fel la oraș, deși slujești aceeași Dumnezeiască Liturghie.

Pentru că sărăcia și naturalețea îți dau o stare, pe când măreția și opulența catedralei îți dau o altă stare.

Sărăcia te smerește și te face să simți greul oamenilor. Și când simți greul oamenilor, atunci îi compătimești. Pe când bogăția catedralei te face să ai o perspectivă deformată asupra realității, pentru că te semețește. Crezi că așa, ca în catedrală, e și în casele credincioșilor. Sau că, aici, în catedrală, trebuie să vină un anume fel de credincioși, mai înstăriți, mai avuți, și nu orice fel de credincioși.

E corect ceea ce am spus până acum sau e o simplificare neavenită a lucrurilor? Se simt oamenii diferit, în funcție de dimensiunile Bisericii în care intră? Care sunt Bisericile de care avem nevoie?

Însă eu pledez, în același timp, și pentru Biserici mici, de sat, și pentru Biserici mai mari pentru comune, și pentru Biserici foarte mari pentru orașe, și pentru Catedrale, dar și pentru foarte mari Catedrale ortodoxe. Pentru că Bisericile trebuie să fie pe măsura comunității liturgice.

La o parohie de 200 de oameni e normal să ai o Biserică mică. După cum e foarte normal, ca la o parohie de 10.000 de oameni, să ai o Catedrală foarte mare, încăpătoare.

Și eu sunt de acord, mai degrabă, cu Bisericile lungi și late, decât înalte. Pentru că mă interesează numărul de oameni care poate participa odată la slujbă și nu măreția clădirii.

Dacă facem Biserici înalte, nu participă nimeni la slujbă în aer sau în turle. Le facem înalte degeaba, pentru că nu au relevanță practică. Dar dacă am face Biserica de trei metri înălțime, dar lungă și lată, pentru a intra în ea câteva sute de oameni, atunci Biserica ar fi pentru slujbă, pentru ca oamenii să vină la slujbă și nu pentru ca să fie impozantă în localitate.

Pictura Bisericilor noastre e foarte scumpă. Și, pentru pictură bizantină, curat bisericească, ai nevoie de oameni școliți și înduhovniciți.

Tocmai de aceea, multe din Bisericile noastre au o pictură bisericească necanonică, ieșită din tiparul bizantin, fiind ori țărănească, ori renascentistă, ori prea mult românizantă. Adică îi pictează pe Sfinți, pe pereți, de parcă ar fi cu toții români.

Iar cei care au introdus, în secolele anterioare, pictura romano-catolică în Bisericile noastre, ne-au lăsat nefasta moștenire de a avea Sfinți lipsiți de asceză și de hieratism pe pereții Bisericilor și pe catapetesme.

De aceea, nu mă simt bine într-o Biserică ortodoxă care are pictură neortodoxă pe pereți și în Icoane. Pentru că acea pictură e una eretică, non teologică, care schilodește frumusețea Bisericii.

De aceea, sunt nevoit să fac abstracție de ea, pentru ca să pot să mă rog și să slujesc. După cum sunt nevoit să fac abstracție și față de neajunsurile textelor de cult, care sunt traduse infidel, pentru că sunt traduse neprofesionist.

De unde știu eu cum trebuie să fie pictura Bisericii și cum trebuie să arate, de fapt, textele Slujbelor Bisericii? Din aceea că eu cunosc o foarte bogată teologie iconografică, știu cum arată o mare parte din prețioasele vestigii iconografice ale trecutului ortodox, iar Scriptura și textele noastre liturgice sunt traduse după cele grecești și diferențele, adesea, nu sunt mici.

Adică eu pot să mă delimitez de pictura dintr-o Biserică sau de o Icoană nepictată ortodox, pentru că știu cum arată sobrietatea și frumusețea adânc duhovnicească a picturii bisericești. După cum, prin comparație, pot să compar textul unei Evanghelii sau al unei slujbe cu originalele grecești și îmi dau seama care sunt carențele traducerii.

Însă credinciosul ortodox fără studii teologice, fără o cunoaștere profundă a vieții și a istoriei Bisericii, nu poate să facă aceste diferențe.

Pentru el, aceasta este o Icoană ortodoxă:

1 ic

Pentru mine această reprezentare este un tablou religios țărănesc[2]. Pentru că acest tablou religios, deși imită adevărata Icoană ortodoxă a Răstignirii Domnului, nu îi respectă toate cerințele picturalo-teologice.

Pentru omul neinstruit și aceasta este o Icoană ortodoxă, o Icoană a Învierii Domnului[3]:

2 ic

Însă, în fapt, ea este o pictură romano-catolică, preluată non-critic de către ortodocși.

Pentru mulți ortodocși, Icoanele cu culori țipătoare, stridente, non ascetice, care sunt pictate necanonic, eventual având încrustate în ele și false pietre prețioase, sunt niște Icoane „frumoase”, dar nu îi interesează adevăratele Icoane ortodoxe, cele aspre, cu culori ascetice, cu corpurile Sfinților topite de post și de lacrimi. De ce le plac falsurile? Pentru că nu se regăsesc în ele, în cele ascetice.

Însă Icoanele ortodoxe autentice arată astfel: ca Icoana Domnului Atotțiitorul din Muntele Sinai[4], în care Îl vezi pe Hristos contemplând și fiind adâncit în Sine, atunci când ne binecuvintează. Pentru că acest chip iconografic al Lui ne învață tăcerea interioară și adâncirea în rugăciune, isihaste, ale ortodocșilor.

Atottiitorul din Sinai

Iar aici avem 7 Icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, din Mănăstirea Vatoped[5], fiecare dintre ele prezentându-ne o Maică a Domnului cu față sobră, ascetică, cu privire pătrunzătoare. Pentru că Icoana Maicii Domnului nu trebuie să exprime, în primul rând, frumusețea ei fizică sau nu trebuie să ne zâmbească, ci ea trebuie să ne vorbească despre teologia profundă a vieții ortodoxe, adică despre rugăciune, despre post, despre curăție, despre sfințenie.

Iar Icoanele care nu ne vorbesc despre viața ortodoxă, adică despre drumul curățirii de patimi spre îndumnezeirea omului, nu sunt Icoane, ci tablouri religioase, care ne oferă o altă teologie decât cea a Bisericii.

Așadar, nu ne pot fi indiferente Icoanele, traducerile Scripturii, ale cărților de cult, modul cum sunt construite Bisericile și cum sunt împodobite și locuite de către noi. Dacă ceva lipsește din Biserica pe care noi o frecventăm, dacă ceva e schimbat, e edulcorat, e mistificat, primim altceva decât credința și viața ortodoxe.

Spre exemplu, Biserica Ortodoxă Română nu are o ediție critică a Scripturii. Adică una limbă în limbă cu textele grecești, care sunt normative pentru toate Bisericile Ortodoxe. De aceea, diferențele textuale dintre textele grecești și traducerile noastre sinodale sunt enorme în anumite cărți ale Scripturii. Una spune Scriptura românească și alt text găsim în Scriptura grecească.

Numele de oameni și de locuri din Scriptură, cel mai adesea, au fost traduse trunchiat sau românizate, fapt pentru care nu puteți ajunge niciodată la ele, dacă nu consultați textul grecesc.

Tocmai de aceea am fost nevoit, când mi-am dat seama de discrepanțe, să îmi traduc Scriptura dacă vreau să o cunosc și dacă vreau să scriu teologie pe seama ei. Pentru că nu pot să îmi scriu Dogmatica pe un text scriptural, care e în dezacord cu cel grecesc.

Așa că traducerile mele scripturale au început ca o necesitate și nu ca un moft. Pentru că, în esență, nici eu nu am citit Scriptura, până când nu o traduc.

Însă tot ce am spus până acum e o introducere la discuția despre credință. Pentru că Domnul i-a spus Sfântului Apostol Tomas: „Nu fi necredincios [ἄπιστος], ci credincios [πιστός]!” [In. 20, 27, BYZ]. Asta în relație cu El. Pentru că credința noastră e în relație cu Dumnezeul nostru treimic, Cel tripersonal.

Dar, totuși, ce înseamnă să fii credincios, dacă nu știi cum arată textele credinței tale? Ce fel de credincios ești tu, dacă ți-ai învățat credința după niște cărți netraduse bine sau voit deformat?

Cineva ar putea spune, și pe bună dreptate, că nu trebuie să știm toți cum arată Scriptura, cărțile Sfinților, cărțile Bisericii, dar, dacă venim la Biserica Ortodoxă, în care ne-am botezat și cununat, suntem și trăim ortodox.

Iar mulți dintre noi așa și trăiesc de fapt: ascultând ceea ce li se spune! Fără să verifice corectitudinea celor spuse.

Însă eu, ca teolog, nu pot lua de bune orice ziceri sau orice traduceri, ci eu trebuie să verific corectitudinea celor scrise. De ce? Pentru că datoria mea, ca teolog și ca preot, e aceea de a propovădui adevărul și nu lucruri aproximative.

Acesta e motivul pentru care eu citez sursa de unde iau ceva, vă spun care este ediția scripturală pe care o traduc și pe baza căreia vă vorbesc, de unde am luat un text sau altul. Căci astfel, dacă mă urmăriți, veți înțelege dacă am înțeles bine acel text sau dacă, acolo, unde v-am trimis eu, chiar este acel text. Și prin aceasta urmăriți, deopotrivă, onestitatea mea, dar și seriozitatea predicării mele.

Pentru că eu mă pregătesc să vă vorbesc și vă vorbesc pe baza unor surse sigure, verificate, și nu vin în fața dumneavoastră ca să mă dau în spectacol. Ci vin și predic pentru ca să vă ajut, în mod real, în înțelegerea dumneavoastră teologică și în viața dumneavoastră eclesială.

…Am auzit, cu toții, sintagma „Toma necredinciosul”, cu referire la Sfântul Apostol Tomas și la pasajul evanghelic de azi: la In. 20, 19-31.

Pentru că Sfântul Tomas le-a spus celorlalți Apostoli: „Dacă nu am să văd în mâinile Lui semnul cuielor, și [dacă nu] am să pun degetul meu întru semnul cuielor, și [dacă nu] am să pun mâna mea întru coasta Lui, nu voi crede [οὐ μὴ πιστεύσω]” [In. 20, 25, BYZ]. Adică a vrut să aibă încredințare asupra faptului că El a înviat!  Pentru că și ceilalți Apostoli au crezut că El a înviat, după ce Domnul i-a încredințat că El a înviat din morți. Căci ceilalți Apostoli, în ziua Învierii Lui, numai după ce El „le-a arătat lor mâinile și coasta Lui…s-au bucurat Ucenicii, văzând pe Domnul” [In. 20, 20, BYZ].

Atunci, de ce doar Tomas e „necredincios”, când nici ceilalți nu s-au încredințat de învierea Lui, decât după ce El le-a arătat semnele cuielor și rana din coastă?

Așadar sintagma „Toma necredinciosul” e falsă și nu trebuie să o utilizăm, pentru că toți Apostolii au avut nevoie de încredințare personală, din partea Domnului, asupra Învierii Lui cea de a treia zi. Dar și noi, fiecare în parte, avem nevoie de încredințare din partea lui Dumnezeu.

Căci gestul lui Tomas, ne spune a treia cântare de la Vecernia Mică, a fost „spre încredințarea lumii [πρὸς πίστωσιν κοσμικήν]”[6]. Adică Sfântul Tomas a pipăit în locul nostru rănile Lui. Căci tu, Tomas, ne spune Luminânda zilei, „ai cercetat rănile [ἐξερευνήσας τὰς πληγάς]” Domnului și L-ai propovăduit pe El ca Dumnezeu viu [ζῶντα Θεόν][7].

Pentru că a înțeles că Iisus Cel înviat este identic cu Cel răstignit. Numai că acum, înviat din morți, Hristos are trupul transfigurat, plin de lumină dumnezeiască, are trup duhovnicesc și nu ca atunci, când era cu ei și le vorbea lor.

Așadar, ce înseamnă să fii credincios? Pentru că mulți spun că ei cred „în inima lor”, că „au o credință a lor”, dar nu vor Biserica lui Dumnezeu, nu vor să citească Scriptura, nu vor să se roage, nu vor să postească, nu vor să își mărturisească credința.

În ce constă credința noastră? Iar răspunsul este tulburător pentru cine a ajuns să înțeleagă, întrucâtva, vastitatea Tradiției: în cunoașterea întregii Tradiții a Bisericii.

Și Tradiția Bisericii nu e cuprinsă doar în Scriptură, doar în Catehism, doar într-o Dogmatică, doar în cărțile de slujbă, ci Tradiția Bisericii înglobează toate scrierile Bisericii și întreaga istorie și întregul patrimoniu material al Bisericii.

Așadar sunt milioane de pagini de citit pentru a-ți cunoaște…credința ortodoxă. Și acestea fiind scrise în câteva zeci de limbi ale pământului.

De aceea nimeni dintre noi nu le-a citit pe toate, ci am citit diverse broșuri, cărțulii, cărți, tratate teologice, care ne-au clarificat, în mare, anumite dogme și învățături de credință. Iar cei care vor să cunoască mai multe despre credința ortodoxă, trebuie să învețe limbile fundamentale pentru înțelegerea Tradiției ortodoxe: limba greacă veche, latina, ebraica veche, siriaca, slavona. Căci, pe baza acestora, și altor câtorva limbi moderne, putem să traducem și să aprofundăm noi și noi surse ale Tradiției Bisericii.

Pentru că trebuie să știm cum arată dogmele Bisericii, cum arată Slujbele Bisericii, cum arată Viețile Sfinților, care este istoria Bisericii de până la noi, care sunt ereziile și ereticii anatematizați de Biserică.

Adică, pe fiecare zi, avem de citit, de tradus, de comentat texte sfinte, textele Tradiției ortodoxe, dacă ne luăm în serios credința sau ne facem un deziderat din faptul de a ne cunoaște credința.

Dacă nu facem asta, dacă pe fiecare zi nu traducem și nu aprofundăm propria noastră credință, dar clamăm cu putere că suntem „ortodocși”, nu suntem, în fapt, decât niște ipocriți. Ne lăudăm doar, pozăm în oameni credincioși, dar nu suntem oameni credincioși. Pentru că oamenii credincioși se ocupă, pe de o parte, cu cunoașterea credinței lor, iar, pe de altă parte, cu trăirea credinței lor.

Și nu poți să trăiești ceva, pe care nu îl cunoști! Mai întâi trebuie să cunoști credința, după aceea, pe măsură ce o cunoști, te și îndrăgostești în mod iremediabil de Dumnezeu, Căruia începi să Îi slujești, în ciuda tuturor păcatelor și a căderilor tale.

Pentru că credința noastră, deși pleacă de la mărturia scriptică despre Dumnezeu și Sfinții Lui, de la mărturia pe care o avem în cărți, cu toate acestea noi nu slujim cărților, ci Dumnezeului Celui viu. Pe El Îl iubim, Lui ne închinăm, El ne călăuzește, El ne duce la Sine și cu El vrem să fim pentru veci.

De aceea, iubiții mei, v-am pus înainte niște pietre de moară, pe care, împreună, le putem face ușoare!

Pentru că nu le-am pus înaintea dumneavoastră pentru ca să ne împiedicăm de ele, ci pentru ca să remediem greșelile trecutului!

Dacă unii se vor apuca, din luminarea lui Dumnezeu, să studieze pictura bisericească și să picteze, și vor redescoperi vechea și preafrumoasa pictură bisericească, vom avea tot mai multe Biserici cu podoabă autentic ortodoxă.

Dacă tot mai mulți creștini se vor apuca să învețe limbile Tradiției și să traducă din ea, vom avea tot mai multe cărți ale Ortodoxiei pe masă.

Dacă vom vrea să vedem cum e viața Bisericii și ne vom sfinți continuu viața, atunci vom fi pe fiecare zi mai ortodocși în viața noastră.

Căci întotdeauna se poate și mai mult, se poate și mai bine, se poate și mai evlavios, se poate și mai dumnezeiește. Amin!


[1] Scrisă în zilele de 6 și 7 mai 2016, în Vinerea și în Sâmbăta Luminată.

[2] Am preluat imaginea de aici: http://icoane.eu5.org/galerie/icoane_pe_sticla_rastignirea_02.jpg.

[3] De aici: http://3.bp.blogspot.com/_HKZZPhnVUwY/TFSO9JdgpsI/AAAAAAAAAHY/VDBJRZ_wCJc/s1600/0587.jpg.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Christ_Pantocrator_(Sinai).

[5] Idem: http://www.pemptousia.ro/2013/02/cele-sapte-icoane-facatoare-de-minuni-ale-maicii-domnului-de-la-manastirea-vatoped/.

[6] Idem: http://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html. [7] Ibidem.

Did you like this? Share it: