Filmul pe care vreau să îl discut îl găsiți aici, cu traducere în limba română, făcută după sonor.

Iar personajul fictiv, introdus în descrierea evanghelică, este tribunul roman Clavius Aquila Valerius, care „participă” la răstignirea Domnului ca om necredincios, aflat în serviciul funcțiunii, care, mai apoi, trebuie să dovedească că trupul Domnului a fost furat de către Ucenicii Lui, pentru ca, în cele din urmă, să fie „convertit” de „împreuna petrecere” cu Domnul și cu Ucenicii Lui, după învierea Sa din morți.

Demersul cinematografic însă e unul tipic postmodern, pentru că e o deconstrucție a istoriei. El înlocuie naratorul. Și, odată cu el, și sensul narațiunii. Evenimentele sunt prezentate din perspectiva unui păgân și nu din perspectiva Sfinților Evangheliști și a Bisericii.

Fapt pentru care, tribunul Clavius și guvernatorul Pilatus apar în film ca oameni „serioși, cerebrali, profunzi”, pe când Sfinții Apostoli sunt niște „exaltați”, niște „nătângi”,  „o adunătură” de oameni „creduli”, care râd și se bucură „protestant”, adică prostește, nefiind deloc „credibili” în afirmațiile lor.

Însăși Iisus-ul filmului nu ne impune respect. Pentru că e, mai degrabă, „un om de gașcă”, decât Domnul Cel înviat a treia zi din morți.

Însă întreaga interpretare actoricească a lui Joseph Fiennes mi s-a părut una care impune respect. El, personajul fictiv, e cel mai credibil din film. Și, prin asta, este un personaj hiper-realist. Pe când Iisus-ul filmului, interpretat de Cliff Curtis, e un personaj șters, care atrage atenția numai când face minuni.

Clavius cercetează mormântul, dezgroapă morții în căutarea trupului Domnului, dar e dezarmat interior…când Îl vede înviat, la a doua Sa arătare către Sfântul Tomas. El începe să îi apere pe Sfinții Apostoli, devenind „unul de-al lor”, și prin această „asociere” cu Apostolii, el destructurează Evanghelia.

Însă întâlnirea dintre Domnul și Tomas e ca între doi flăcăi de gașcă, fără pic de transcendență. În locul evlaviei și al raportării duhovnicești la persoana transfigurată a Domnului, Iisus-ul filmului e un om cu rănile vindecate, dar nu cu trupul înduhovnicit.

Lipsește autenticitatea credinței, lipsește adevăratul entuziasm duhovnicesc al Învierii Domnului, Sfânta Maria Magdalini e prezentată ca „o visătoare”, Maica Domnului e iarăși o persoană ștearsă în film, care apare doar la Răstignire, plângând în hohote…dar, apare, în schimb, forța romană, forța armelor, setea de sânge a romanilor, imperialismul lor, precum și un iudaism pregnant, cu o ierarhie dornică de răzbunare pe oricine le strica confortul și relațiile „amiabile” cu romanii.

Numele Domnului e cel ebraic și nu cel creștin. Tot ebraic e și numele Dumnezeului lui Israil. Asta în mod ostentativ. Pentru că „problema creștină” e pusă între paranteze, în discuție fiind tensiunea continuă dintre romanii cuceritori și iudeii arțăgoși și răzbunători, care nu vor să se supună.

Iar dacă Hristos apare și dispare din mijlocul Ucenicilor Lui fără efecte cinematografice, Înălțarea Lui la cer pare „înălțarea unei rachete”. Pentru că produce mult suflu.

Miza filmului: să privească altfel, din afară, evenimentele post-pascale. Să le prezinte cu un ochi „obiectiv”. Însă această „pretenție de obiectivitate” e o falsificare, o rescriere nepermisă a Evangheliei. Pentru că nu putem introduce persoane fictive într-o istorie, ca „să ne relateze” de la fața locului, ci, orice astfel de demers, e fantezist și manipulator.

Did you like this? Share it: