Zi: 12 mai 2016

Nichita regăsește, așadar, poezia gnomică, pe care, înaintea sa, numai Eminescu o practicase cu același succes. Pentru că poezia gnomică cere poeți cu gnoză, cu gnoză adevărată, altfel tot demersul sună fals. Însă la Eminescu și la Nichita nu sună nimic fals, tocmai pentru că în spatele metaforei poetice stă multă muncă, multă cunoaștere, precum și multă scufundare în sine, o scrutare neobosită a universului și a științei despre el, ca și a universului propriu, cu mintea, inima și legile lui.

Astfel încât, Nichita încearcă o concentrare a experienței sale poetice de până atunci, o definiție a poeziei într-un poem care se numește chiar Poezia (vol. Alfa (Obiecte cosmice)):

Ea se hrănește din privirile fixe
ca să poată exista,
și, când ochii se-nchid, se adapă
din întunericul eliberat de polii
asurzitori ai timpanelor.

Astfel trăiește tot timpul,
deși, uneori, se lasă să fie
visată în somn,
hrănindu-se numai cu legănarea
ciorchinilor de ochi
atârnând de nori.

Ea are articulații de paianjen
când alunecă-n tăcere pe suprafața sunetelor
și se ridică la stele,
cu sine împerechindu-se,
cu ea însăși îngreunându-se
ca să poată cădea înapoi, spre pământ.

Cu pavilioanele-albastre încordate,
numai viitorul o așteaptă
să-i intre-n auz,
și ea stă acolo, o viață, hrănindu-se
cu muzica sferelor. Apoi
se-ntoarce deasupra noastră,
spunându-se pe sine, în cuvinte.

Nichita are o concepție foarte înaltă despre poezie, ca cea care se hrănește „cu muzica sferelor”, care locuiește în sferele cerești, unde așteaptă „o viață” întreagă ca oamenii să o primească, să intre în auzul viitorului, „spunându-se pe sine, în cuvinte”.

Ea, poezia, e o stare harică, ce se coboară asupra oamenilor, așteptând pe cei care vor să primească inspirația.

De altfel, dacă până acum nu a spus încă nimic, în curând va vorbi despre daimonul său sau Îngerul păzitor[1], cel care venea adesea „în gazda făpturii mele”: „eu știu când vine căci mă izbește/ cu ploi de stele /…/ își pune el cuvântul lui în creierul meu,/ albindu-l cum cerul le-a albit pe stele/ și uită să spună de ce a venit/ și pleacă mai falnic decât tot universul/ și mie îmi lasă ca amintire doar versul/ și cuvântul aurit” (Nod 28, din vol. Noduri și semne).

Poezia „se-ntoarce deasupra noastră” de undeva de sus, din înălțime. De aceea Nichita își dicta cel mai adesea poemele – chiar dacă îndărătul acestei dictări stăteau luni și ani întregi de meditație – încât forma finală a unui poem nu mai era (sau era foarte puțin) rectificată.

Ajunsese la o asemenea repeziciune a gândirii, încât se plângea de „trupul/ acesta, lent vorbitor” (A treia elegie) și spunea că „Scrisul este un mod de a încetini gândirea” (Arta scrisului, în vol. Oul şi sfera). Pentru că atât vorbirea, cât și scrierea erau prea încete pentru a înregistra înțelegerile, viziunile sau revelațiile lui. De altfel, își zăpăcea convorbitorii cu replicile și afirmațiile sale, care păreau multora delir poetic, unii susținând chiar că poetul nu poate să vorbească normal.

„Uneori”, poezia „se lasă să fie/ visată în somn”: Nichita ne-a lăsat mai multe mărturii despre importanța viselor în economia procesului creator. Ca aceasta:

„Eu unul nu prea cred în teoria subconștientului. Pentru mine explicația viselor de noapte are o altă natură, mai normală, mai firească și mai simplă. Nu neg că n-am avut un oarecare adaos literar tras de pe spuza unor vise de noapte fantastice, simbolice sau, uneori, chiar mai reale decât realul”[2].

În 1982, povestea un vis în care un Înger îl lua și îl ducea într-o Biserică care stătea în pantă, pe malul unui fluviu, gata să fie oricând inundată, având pământ pe jos și iarbă uscată. Împins de Înger, el a căzut spre altar. „Dar altarul ca o uriașă poartă stătea în balamale. Balamalele erau în stânga inimii mele. Tot altarul cu Sfinți s-ar fi deschis spre stânga, scârțâind ruginit deasupra fluviului. Am știut că dacă mint se deschide altarul înmuind o jumătate de Sfinți în fluviu. […] Venind în jos și în pantă spre altar, frica că aș putea să mor de moarte m-a făcut să nu mint”. Când altarul s-a închis, s-a cățărat înapoi spre porți, unde l-a întâmpinat Îngerul și i-a spus: „Dacă te-ai liniștit rugându-te, hai acum să-ți arăt niște cai!”[3] – pentru că lui Nichita îi plăceau caii.

Trebuie să fi fost important pentru el, dacă a ținut să-l povestească…

Revenind la Poezia, „ea se hrănește din privirile fixe” ale contemplațiilor și „se adapă/ din întunericul eliberat de polii asurzitori ai timpanelor”: din întunericul unei tăceri asurzitoare, dar necesare.

„Pe suprafața sunetelor”, ea „alunecă-n tăcere”, cu „articulații de paianjen”, pentru că se mișcă pe deasupra graiului, a vorbirii, așa cum păianjenul se mișcă pe apă ca într-un film mut.

Poezia e un film mut – o experiență spirituală intraductibilă sau greu traductibilă – care se spune pe sine „în cuvinte” pentru că oamenii nu au alt canal de comunicare.

---

[1] Părerea mea este că Nichita a vorbit despre daimon mai adesea, în loc de Înger – ca și despre antimetafizică în loc de metafizică etc. –, pentru a adormi vigilența cerberilor comuniști, dar și a celor critici cu orice manifestare religioasă (în speță creștină și ortodoxă, pentru că, după cum am mai vorbit și altădată, cu brahmanismul, spre exemplu, nu are nimeni nimic, dimpotrivă, mulți exegeți îl descifrează, inclusiv la Nichita, acolo unde el nu există) în literatură.

Sfântul Antonie cel Mare ne spune, însă, că elinii numeau daimon pe Îngerul păzitor: „Când închizi ușile cămării tale și ești singur, cunoaște că este cu tine Îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul [daimonul] propriu (s. n.). Acesta fiind neadormit și neputând fi înșelat, este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedicat de întuneric. Dar cu el este și Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni”, cf. Filocalia I, tradusă din grecește de Prot.[oiereu]. Stavr.[ofor] Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 15.

[2] Antimetafizica, op. cit., p. 263.

[3] Cf. Nichita Stănescu, Amintiri din prezent, op. cit., p. 40-41. Relatarea poartă titlul Împotriva Bisericii din vis, dar cred că acel „împotriva” are tot rolul de a induce în eroare pe suspicioși. Dacă nu cumva e folosit cu sensul lui arhaic, etimologic, de regăsit adesea în limba noastră veche: în fața sau față în față cu.