Am început pe Facebook tema articolul de față:

După ce am publicat acest comentariu, am simțit nevoia să detaliez. Pentru că tocmai detaliile lipsesc în întâlnirile și în exprimările noastre publice.

Însă nu detaliile anatomice sau mondene, ci cele ideatice. Ce simte, ce gândește, ce vrea omul, toate înțelese personal…nu mai intră în discuție, ci suntem interesați de un anume mod pervers de a trece peste răni, peste problemele reale, de fond.

O dăm în glumă. Râdem mânzește. Pozăm în inexpugnabili.

…Pentru că nu ne mai interesează propriul nostru conținut. Cine suntem în noi înșine. Și, din acest motiv, că ne cumpărăm mâncare, pantofi sau cărți e totuna, pentru că le tratăm pe toate ca pe mărfuri, ca pe lucruri separate de noi.

Însă nimic nu e separat de noi! Tot ce ne înconjoară ne iradiază. Iar noi nu mai știm să vorbim despre ceea ce trăim sau despre ceea ce vrem, pentru că ne-am abandonat în șuvoiul zilei. Așteptăm ca să ne spună alții ceea ce vrem sau ceea ce ne trebuie. Pentru că nu mai alegem să vorbim și nu mai vorbim încât să ne placă.

Pierderea în anonimitate, într-un oraș, e ca aruncarea unei sticle în ocean. După cum, navigarea online, e ca mergerea prin pustiu.

Iar șansele de a ne întâlni în mod real sunt minime, pentru că nu mai așteptăm nimic de la nimeni, chiar dacă „îi consumăm” pe toți.

Ceilalți nu ne mai sunt prieteni, ci competitori. Filmul nu ne mai intrigă, ci ne adoarme. Adormim la televizor, folosindu-l pe post de diazepam.

Și mâncăm pentru că nu ne place. Și facem lucruri care nu ne plac, tocmai pentru că n-avem chef să facem prea mult efort.

Am înlocuit efortul cu utopia lâncezelii. Viitorul l-am îndoit în prezent. Viitorul nostru nu mai are așteptare, pentru că e prezentul. Un prezent cu un trecut perisabil.

Tocmai de aceea găsim că nu are rost să mai explicăm sau să se ne mai întâlnim în mod real cu cineva, pentru că am stabilit că totul „e fals”, toți „sunt ipocriți”, „nu există nou”.

Lipsa de nuanțe e asumarea eșecului personal. Știm că nu avem ce să spunem. Că n-avem mare lucru de spus. Și convingându-ne că viața „nu trebuie trăită”, nimeni nu are vreo valoare.

Neîntâlnirea stă pe premisa falsă a lipsei de sens a celuilalt.

Did you like this? Share it: