Am cumpărat, acum câteva zile, de la librăria Sophia, cartea lui Sorin Dumitrescu, Tablou cu orbi. Cartea e apărută în 2013 (la Ed. Fundația Anastasia), dar am ocolit-o până acum, (și) din cauza prețului piperat (53 de lei pentru 185 de pagini, cu scris mare tipărit pe foaie groasă).

Ascultasem conferințele lui Sorin Dumitrescu, despre Nichita, din 2013, de după lansarea cărții, și nu mi se păruse că aduce niște informații care să-mi fie de mare folos pentru înțelegerea operei lui Nichita, așa că nu m-am grăbit să cumpăr cartea.

Cum însă am reînceput, anul trecut, comentariul poemelor nichitiene și de curând am terminat Elegiile și am trecut la volumul Alfa (Obiecte cosmice), am zis să-mi înfrâng reținerile și să o cumpăr totuși (poate că va fi fiind în ea ceva mai mult decât în conferințe), mai ales că Sorin Dumitrescu e sigurul care susține intersectarea lui Nichita cu Teologia, mi-am zis eu.

Lectura cărții, din păcate, mi-a produs o profundă decepție și indignare.

Sorin Dumitrescu susține că, în opera lui Nichita există o „falie ontologică (s. n.)” (p. 16) ce desparte o primă perioadă de creație de o a doua, „cea de după Necuvintele” (Ibidem), cuprinzând „cu precădere” volumele ultime, Epica magna, Operele imperfecte și Noduri și semne (cf. Ibidem). Pe autor îl nemulțumește, pe drept cuvânt, faptul că s-a făcut, în trecut, „estimarea eronată a valorii celor trei volume în raport cu ansamblu operei” (Ibidem).

Pentru cine nu cunoaște istoria, tonul pentru estimarea eronată l-a dat Nicolae Manolescu, urmat de mulți alții, care au afirmat atunci că poetul și-a pierdut talentul. Coincidență sau nu, pentru realizarea acestor volume, Nichita s-a asociat atunci cu Sorin Dumitrescu, care a realizat ilustrarea grafică a volumelor.

Ceea ce probabil nu știe Sorin Dumitrescu e faptul că, pe când eram eu la facultate și masterat (prin anii 2000), Nicolae Manolescu își schimbase poziția cu 180 de grade și susținea în fața noastră că, de fapt, adevărata poezie de valoare a lui Nichita se află tocmai în aceste volume, și nu în cele din prima perioadă de creație. I-am reproșat atunci că l-a rănit pe Nichita degeaba, în ultima parte a vieții sale… Însă, în Istoria critică din 2008, n-a mai făcut diferențieri clare de genul prima perioadă și a doua perioadă, ci a spus doar că opera lui e inegală valoric (a se vedea Istoria critică, p. 1018: „decalaje valorice mai mari nu există, probabil, în opera niciunui alt mare poet român”).

Să ne întoarcem la cartea lui Sorin Dumitrescu. Acesta ne spune că: „ne vom îngădui, cu toată modestia, să punem provizoriu în paranteze abilitățile specifice criticii literare” (p. 17). Îi atragem atenția, la fel, „cu toată modestia”, că nu are ce să pună în paranteze, pentru că n-a demonstrat niciodată că posedă asemenea abilități.

Totuși, urmând criticii literare (deși se leapădă de ea), Sorin Dumitrescu vede două poetici distincte, pentru două perioade de creație care ar fi inegale ca valoare. Dar face critica criticii, susținând că: „creația poetului a devenit astăzi toată o apă și un pământ (s. a.), fiind invariabil tratată global și comentată indistinct, la grămadă…” (p. 15).

Nu știu cine a tratat-o vreodată „indistinct, la grămadă”. Chiar Manolescu amintește despre Epica magna și Operele imperfecte „de care comentatorii au legat o schimbare la față definitivă a poetului” (p. 1023 din Istoria critică). Fac aceste precizări pentru că Sorin Dumitrescu face afirmații în necunoștință de cauză, nedând semne că ar fi parcurs, cu adevărat, toată exegeza literară mai înainte de a o face…o apă și-un pământ.

De fapt, artistul plastic încearcă să-și impună în fața publicului cititor, de la bun început, fără să fi apucat încă să demonstreze ceva, superioritatea viziunii sale în comparație cu toți ceilalți exegeți sau hermeneuți ai operei lui Nichita. Multe afirmații ale sale sunt însă locuri comune ale criticii literare, dar el nu se obosește să precizeze acest lucru.

Așadar, pentru cele două poetici despre care vorbește, ia drept repere două volume: 11 elegii și, respectiv, Noduri și semne.

Trebuie spus că autorul nu are un mod riguros de a-și urma demonstrația (sau aceea ce vrea el să fie o demonstrație) și de aceea mă străduiesc din răsputeri să fac o prezentare coerentă a lucrurilor.

Sorin Dumitrescu trece peste primele volume ale creației poetice nichitiene, ca și când n-ar fi existat sau ca și când ar fi un neant valoric, și se oprește direct la 11 elegii, pe care (în stilul șopârlesc, pe care unii îl consideră brevetat la noi de Călinescu), după ce le elogiază, considerând că ar fi meritat Nobelul (p. 23), le declară un eșec, pentru că…așa le-ar fi considerat poetul însuși (p. 24).

Și discuția propriu-zisă începe cu o mare mistificare. Pentru a ne convinge că Nichita s-a dezis ca de un eșec, de Elegiile sale, Sorin Dumitrescu ne oferă următorul pasaj din Antimetafizica (citează aceeași ediție ca și mine, Ed. Allfa, 1998):

Dumitrescu 1

Și aici, surpriza neplăcută e imensă. Pentru că autorul folosește mai multe tertipuri pentru a-și realiza mistificarea:

  1. unește două comunicări aflate la distanță de 3 pagini una de alta. Pasajul este, în cea mai mare parte, de la p. 97, iar ceea ce spune despre Vianu formează un paragraf diferit de comunicarea care urmează, despre 11 elegii. În timp ce afirmația „sunt străin de cartea aceasta” e de la p. 100, având alt sens.
  2. În nota de subsol aferentă, Sorin Dumitrescu indică: „pag. 97-98”!! Pentru a crea impresia de înlănțuire ideatică a ceea ce el a citat.
  3. Afirmația „sunt străin de cartea aceasta” nu numai că este citată trunchiat, dar și, în mod vizibil cu scopul de a i se schimba sensul.

Iată ce spune, de fapt, Nichita:

Dumitrescu 2

Nichita spune, de fapt, că este străin de întreaga sa operă (suntem în 1982), în sensul de a se autodepăși continuu pe sine însuși, de a nu se opri admirativ la vreunul dintre volume!

Cu această minciună începe autorul discuția despre Elegii, caracterizate simplu ca o suită de „înăuntruri” și „impasuri”. După un comentariu sumar (în care mai mult ne indică sensul literal al Elegiilor, adică ce se poate înțelege la o primă lectură a textelor), Sorin Dumitrescu ne învață că: „cititorul trebuie să ocolească ispita de a lua pe rând înțelesurile fiecărei elegii și de a le descifra, vers după vers, ca pe troparele bisericești” (p. 47). Parcă auzi vulpea care spune că strugurii sunt acri, când nu ajunge la ei

După care, va puncta: „Comparat astăzi cu viteza și concentrarea redactării metalingvistice a Nodurilor și semnelor, discursul celor 11 Elegii, chiar și atunci când este servit de geniul mirabil al lui Nichita, trenează totuși și uneori pare să cadă în indistinct, în ambiguitate. […] Portretul sec și indiferent pe care îl face cărții însuși poetul  probează indirect că o consideră un proiect eșuat (s. n.) [am văzut mai sus că e vorba de o mistificare grosolană]” (p. 53).

„Și totuși, cum a fost posibil ca nimeni să nu fi observat că în locul spectacularelor abilități metamorfotice din cele 11 Elegii, în care gnozele sacre inundă miturile, sacralitățile apocaliptice cutreieră antichitățile călare pe simboluri și pe cifre magice, sau schimbă alchimic regnuri și ordini cosmologice, și-a făcut loc o abilitate nouă…[etc.]?” (p. 64) în ultimele volume, cele pe care le apreciază Sorin Dumitrescu, cele pe care el le-a ilustrat grafic.

Și nu numai despre 11 elegii are păreri proaste: „în Oul și sfera, poemele nu susțin decât în parte promisiunile titlului. Conținutul este cauționat doar prin două poeme”…(p. 55); „E o poezie care știe tot în materie, care știe să-și permită tot: și cum se fac capodoperele și cum se poate face, la nevoie, poezie oficială sau complezentă de calitate! (să ne amintim și de controversatul Roșu vertical)” (p. 56).

Pentru autor, cele 11 elegii reprezintă „poetica ideii scrise”, „glorioasă”, dar „eșuată”, după cum a afirmat de foarte multe ori în carte, în vreme ce ultimele trei volume ilustrează poetica necuvintelor. Deși, între Necuvintele și Epica magna mai sunt încă…4 volume de poeme, pe care autorul nostru nu le bagă în seamă. Din păcate pentru aceste volume, ele nu sunt ilustrate de Sorin Dumitrescu sau poetul, pe atunci, încă nu colabora cu el: deci, cum ar spune autorul, nu merită osteneala!

Așadar, despre necuvinte ne spune: „potrivit părerii noastre (s. n.), necuvintele nu pot fi descrise și comentate ocolind terminologia teologică proprie experierii harismatice. Înțelesul lor literal indică indicibilul, inexprimabilul, informulabilul absolut, negrăitul acelui ceva pentru care încă nu există cuvinte. Tradiția experierii harismatice le descrie ca fiind de la Dumnezeu! Cert este că puterea lor semantică are o altă proveniență; nu provine din abilitățile mentalului poetic sau ale manevrării sintaxei cuvintelor. Proveniența necuvintelor nu se reduce doar la a nu fi materie a limbajului, ci de a fi duh, de a fi de-a dreptul pnevmatice, duhovnicești. […] În fine, nesemnalat până în prezent (s. n.) este faptul că necuvintele au puterea și vocația de a apropia covârșitor teologia de sensul poeticii metalingvistice (s. a.)” (p. 67-68).

Problema e că, cu câțiva ani în urmă, când era mai sincer, Sorin Dumitrescu a declarat, într-un interviu la televizor (pe care l-am citat și altădată), că Nichita i-a spusnecuvintele reprezintă modul de a vorbi al Sfinților Protopărinți în Rai. Așa încât, în condițiile unei asemenea mărturisiri din partea poetului, cele de mai sus nu mai pot fi: „potrivit părerii noastre”. Sorin Dumitrescu încearcă însă, acum, să amestece lucrurile și să ni le prezinte și pe cele știute de la Nichita ca fiind rodul hermeneuticii sale.

Deși Nichita a inventat necuvintele (intitulându-și astfel un volum de versuri) și a prospectat poezia metalingvistică, totuși, între teoriile și dezideratele sale, pe de o parte, și punerea lor în practica poetică, pe de altă parte, este o mare diferență.

Mai simplu spus, oricine poate vedea că volumele de după Necuvintele, inclusiv ultimele trei volume, pe care le elogiază Sorin Dumitrescu, nu sunt scrise cu…„duh” sau cu acel gen de cuvinte în care au vorbit Adam și Eva în Edem sau pe care le-a auzit Sfântul Pavlos când a fost răpit la al treilea cer.

Sorin Dumitrescu știe și el acest lucru! Tocmai de aceea aduce în discuție ceva…la  care nu se pricepe prea bine, nici din punct de vedere teologic și nici literar.

Ceea ce susține el e că, în ciuda dezinteresului total al lui Nichita față de Biserică și de programul ei ascetico-liturgic (cf. p. 33), totuși, poetul a ajuns brusc – „subit” e cuvântul pe care îl folosește (p. 61, 79) –, la o „poetică harismatică” (p. 33) și la „experiențe harismatice” (p. 67, 179 etc.) – sintagmă proprie penticostalilor.

În prima perioadă de creație, Nichita ar fi fost doar inspirat, autorul oferindu-ne o definiție foarte stranie: „inspirația, ca putere cosmică a minții (s. n.), inspiră fără teamă, direct, mental, redactarea poeticilor ideii scrise” (p. 78). În vreme ce, în volumele pe care le privilegiază Sorin Dumitrescu, avem de-a face cu o insuflare a harului și cu un „dar al Paracletului” (cf. p. 78-79).

Cum și de ce s-ar fi petrecut o asemenea schimbare „subită” cu Nichita, de ce poetul ar fi devenit, dintr-o dată, „harismatic” și „pnevmatic”, fără să schimbe nimic în viața lui, autorul nu caută să-și explice sau să ne explice.

Sorin Dumitrescu ne comunică faptul că poetul „a fost…receptiv la o vedenie de excepție, exclamată de Pronie în stare de veghe, iar târziu, cu puțină vreme înaintea morții sale timpurii, de o alta, onirică, iar ca talie teologică mai importantă decât prima (s. n.)” (p. 73). Datele le are, în esență, de la Nichita, însă caracterizarea finală îi aparține autorului. Iar reținerile lui de a ne oferi amănunte – care ar fi cu adevărat interesante – sunt suspecte.

Nu ne spune precis dacă cea de-a doua este cea cu tunelul oranj, relatată poetic în Noduri și semne. Însă autorul aruncă în derizoriu experiența menționată de poet în A treia elegie, afirmând că „versurile […] sunt tulburător conforme duhului descrierilor și relatărilor pacienților reveniți din moartea clinică, citați abundent în Viața de după viață, a celebrului doctor Raymond Moody” (p. 92).

Și face aceasta pentru a supraaprecia, din nou, poemele din Noduri și semne față de 11 elegii și chiar față de tot restul operei nichitiene. Pentru că el, „desenatorul hublourilor transcendentale” din acest volum, i-a oferit poetului ideea prețioasă de a împărți poemele în „11 + 1 secțiuni […] deliberat marcate cu 11 + 1 imagini” (p. 91-92), pentru ca să fie o contrapondere la cele 11 elegii.

Sorin Dumitrescu ne explică: „În cuprinsul celor 11 secțiuni sunt distribuite 56 (5 + 6 = 11…! [aceasta e o simplă speculație]) de noduri și semne: 33 noduri + 23 semne” (p. 91). Nu văd nicio legătură aparte cu cele 11 elegii (intenționată de poet), în afară de distribuirea acestor poeme din Noduri și semne prin separare grafică, de către Sorin Dumitrescu, în 11 secțiuni, însă artistul plastic ne anunță că Nichita „s-a arătat extrem de interesat” (p. 92). Ceea ce nu înseamnă, deloc, că poetul înțelegea lucrurile la fel ca Sorin Dumitrescu!!

Ar mai fi multe de spus, dar mai reținem doar un singur aspect. Sorin Dumitrescu nu pare a avea cultura poetică necesară pentru a înregistra așa cum trebuie intențiile declarate ale poetului[1]. La un moment dat ne comunică, cu aerul unei mari descoperiri, că „Nichita declară peste tot și răspicat că poezia, ca „artă a cuvântului”, trebuie urgent pusă între paranteze și grabnic abandonată (s. a.)” (p. 65). Numai că acesta este un deziderat de pe vremea simboliștilor – măcar „De la musique avant toute chose” ar trebui să-i spună ceva autorului. Doar felul în care trebuia abandonată poezia ca artă a cuvântului trebuia să fie altul, la Nichita.

Altă dată ne comunică faptul că, „în jurul anilor ’76-’77, entuziasmul lui Nichita este concentrat pe realizarea unui amplu proiect viitor în nouă volume, un megaproiect editorial, cu o poetică inefabilă nouă (s. n.)”, care „să formeze și să reprezinte o sacră catedrală din cuvinte (s. a.) «tip Gaudi» […] Din cele nouă construcții poetice a ridicat doar trei…” (p. 24). Sorin Dumitrescu pare, însă, a nu fi citit și fragmentul următor din Antimetafizica: „O, laserul poeziei bacoviene, spiritul ei de dincolo de cuvinte, […] unicitatea stilului asemănător numai prin neasemuire cu goticul și asemuitor prin măreție neasemuitoare cu Sagrada Familia a lui Gaudi!” (Antimetafizica, op. cit., p. 268)…

În fine, pe ultima pagină a cărții sale, Sorin Dumitrescu scrie candid: „Ne întrebam (s. n.) mai demult cum și unde s-a putut risipi slava suitoare a unei poezii atât de impetuos calibrată spiritual la Nichita; crezusem cu toții (s. n.) în altitudinea ei, neegalată de la Eminescu încoace. N-am bănuit atunci că Dumnezeu Cuvântul o pregătise pentru o altă slavă mai înaltă și mai adevărată”… (p. 184), exclusiv a volumelor din urmă, după cum consideră el.

Care „ne întrebam”? Cum adică „crezusem cu toții”?

Oare a făcut și el parte din corul detractorilor (nu neapărat în scris, poate numai în cercul cunoscuților)? A fost un personaj din „tabloul cu orbi”, adică unul dintre orbii pe care acum îi apostrofează atât de des și de vehement? Așa se înțelege, deși autorul o spune cu un sfert de gură

Asocierea lui Nichita cu Sorin Dumitrescu a fost privită rău de critica literară. De aceea, el s-a decis acum să se revanșeze. O face însă bătându-și joc de cea mai mare parte din opera poetului, aruncând și copilul din copaie odată cu apa.


[1] Spre sfârșitul cărții ne spune, cu destul de multă ipocrizie, despre poetica metalingvistică: „Fiind o poetică de tip iconic, ea este mai curând vizuală și de aceea mai populară, mai accesibilă și mai la îndemâna cititorului, ca icoanele” (p. 179). Aș vrea să văd și eu cititorii aceia neavizați care, citind Noduri și semne, vor înțelege poemele ca pe icoane

Did you like this? Share it: