Iubiții mei[1],

după ce Sfintele Femei Mironosițe și Sfinții Apostoli au fost încredințați chiar de Domnul asupra învierii Lui din morți, încredințări pe care le-am prăznuit în primele 3 duminici post-pascale, până la Înălțarea Domnului avem alte trei duminici, cu trei încredințări ante-pascale. Adică vom avea trei Evanghelii până la Înălțare în care Domnul Și-a demon- strat dumnezeirea Lui. Și aceasta prin trei minuni.

Pentru că minunile sunt pentru oameni neduhovnicești, pentru oameni care au nevoie să vadă ca să creadă. Dacă L-ar fi înțeles din prima, numai văzându-L, atunci oamenii s-ar fi vindecat prin credință, prin acceptarea Lui în viața lor, prin slujirea Lui. Sau ar fi considerat vederea Lui, a lui Dumnezeu întrupat, mai bună decât orice vindecare trupească. Pentru că ar fi fost umpluți de slava Lui cea veșnică. Însă Domnul Și-a arătat slava Lui prin minunile pe care El le-a făcut în viața oamenilor. Și-a arătat dumnezeirea Lui în mod acoperit, pe măsura la cât puteau înțelege oamenii.

De aceea, când l-a întâlnit pe cel bolnav de 38 de ani, despre care am auzit în Evanghelia de azi [In. 5, 1-15], și i-a vorbit, bolnavul nu a înțeles cine este El. Însă bolnavul I-a vorbit cuviincios, atent, spunându-i nevoia lui: nu are om care să îl ajute.

Și la fel facem și noi când ne rugăm: ne spunem durerile, ne spunem inima în fața lui Dumnezeu. Așteptăm de la El ajutorul. Și bine facem! Pentru că numai El este ajutorul nostru cel adevărat.

Însă rugăciunea trebuie să aibă la baza ei certitudinea existenței lui Dumnezeu și relația noastră cu El. Pentru că am văzut și am auzit pe mulți oameni rugându-se lui Dumnezeu, fără să își pună problema credinței în El și a slujirii Lui. Sau, dacă unii au o anume credință vagă, nedeterminată că El există, nu își pun problema și să Îl asculte și să Îl slujească zilnic. Ci ei își doresc ca, din când în când sau când au nevoie, să se roage lui Dumnezeu și El, numaidecât, să le împlinească voia. Un fel de Dumnezeu „tonomat”: tu spui rugăciuni, El „îți livrează” minuni.

Însă Dumnezeul nostru, al tuturor, nu dorește doar să credem că El există și, în viața noastră de zi cu zi, să Îl punem între paranteze. Sau să vorbim și să ne raportăm la El în mod preferențial. Ci Dumnezeul nostru, al tuturor, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, Dumnezeul nostru treimic, vrea să ne încredințeze în mod deplin asupra existenței Lui, prin Tradiția Bisericii și în mod direct, în viața noastră, pentru ca să Îl iubim numai pe El și să Îi slujim Lui întru toate, trăind după poruncile Lui. Adică El ne cere o unire deplină, totală cu El și cu voia Lui, încât viața Lui să devină viața noastră.

De aceea, El vrea să ne încredințeze pe toți despre orice punct al credinței ortodoxe. Adică vrea să ne dea tuturor certitudinea că El a creat toate, că El ne poartă de grijă, că Fiul S-a întrupat pentru noi și toată viața Lui a fost pentru ca noi să ne mântuim și să ne sfințim, că Biserica e locul unde noi ne naștem din nou, că viața de sfințenie e adevărata viață umană, că El va veni să judece vii și morții și că lumea transfigurată, lumea Împărăției Lui va fi veșnică, dar că și Iadul va fi veșnic, pentru cei care nu Îl aleg pe El.

El vrea să știm toate aceste amănunte ale teologiei Bisericii pentru că ele sunt părți fundamentale ale credinței noastre.

Pentru că Dumnezeu ne-a lăsat, prin Biserica Lui, adevărata învățătură și raportare la El și El vrea să Îl cunoaștem tocmai în acest fel: în care El Își dorește să fie cunoscut. Și așa cum Dumnezeu vrea să fie cunoscut și iubit în adevărul și viața Lui, tot la fel vrem să fim cunoscuți și iubiți și noi: cu toate datele existenței noastre.

Pentru că vrem ca cel pe care îl iubim și care ne iubește să știe despre noi adevărul nostru și pe acela să îl iubească. Să ne iubească pentru ceea ce suntem și facem și nu pentru lucruri fictive, pentru lucruri care nu ne reprezintă.

Și tocmai de aceea dialogul, dialogul profund, sincer, naște relația. Mai înainte de a cere respect, cunoaștere, prietenie, iubire de la cineva, trebuie să îi mărturisești adevărul despre tine. Pentru că el se va îndrăgosti tocmai de adevărul tău. De lupta ta continuă de a te învinge, de a-ți învinge patimile și limitările. Și, în același timp, această luptă cu tine, este o continuă luptă cu cei care vor să îți mistifice existența. Pentru că tu știi cum ești…și nu cei care presupun că știu cine ești.

…Omul bolnav de 38 de ani era singur, abandonat de societate. Era pus la indexul vieții. Nimeni nu se mai gândea la el ca la un om viu…pentru că era pe lista morții. Tocmai de aceea nimeni nu îl băga în seamă.

Însă Domnul, Cel care ne învață sensibilitatea reală față de dramele oamenilor, vine și vorbește cu el…prietenește. Lucru pe care trebuie să îl învățăm și noi, în relația cu oricine: să vorbim uman, să vorbim din suflet, neipocrit.

Dar nu așteaptă ca omul să îi înșire toată viața lui, toate necazurile. Nu vrea explicații fără de număr…pentru ca să îl ajute. Ci El îl vindecă de boala lui după o singură frază…

Așa după cum trebuie să îi ajutăm și noi pe alții: fără poliloghii, fără discuții interminabile. Pentru că astfel ne arătăm caracterul…Pentru că una e să fii domn când dai milostenie și alta e când ești chirnog, chițibușar, când îl ispitești în chip și fel pe om pentru 5 lei…

Dacă vrei să dai, dă! Dacă nu ai, roagă-te pentru el! Fii compătimitor măcar în inima ta! Însă nu ispiti omul în neștire, pentru ca să te bucuri de durerile lui! Bucuria drăcească de durerea altuia nu ne înnobilează, ci ne înnegrește. Pentru că milostenia e o curățire a noastră de păcate și nu „un act extraordinar” făcut vizavi de alții. Milostenia e o necesitate, e un act de vindecare interioară, și nu o faptă „excepțională”. Știind asta, nu avem pentru ce să ne mândrim că ajutăm pe cineva cu ceva. Pentru că, dând milostenie, primii ajutați suntem noi înșine. Noi dăm cu barda în egoismul nostru de fiecare dată când dăruim, când ne dăruim…

Și când dărui, când te dărui…afli că există oameni reali în jurul tău. Pentru că oamenii încep să devină umani în inima ta, pe măsură ce și tu devii uman pentru tine însuți.

Cum Și-a demonstrat Domnul dumnezeirea Lui în minunea de față? Prin cuvântul Lui… vindecător. Pentru că El i-a spus omului trei porunci: „Scoală-te, ia-ți patul tău, și umblă!” [In. 5, 12, BYZ]. Și el s-a sculat de jos, deodată, pentru că cuvintele Lui l-au ridicat din boală, l-au vindecat de boală. Și pentru că vindecarea lui a fost reală, tocmai de aceea a putut să își ridice patul pe care zăcuse până atunci și să umble cu el în spinare[2].

paraliticul

Din titlul grecesc al frescei, aflăm că bolnavul vindecat era un paralitic. Că suferea de paralizie. Iar paralizia e boala care ne imobilizează la pat, pentru că ne omoară mușchii.

Cuvântul vechi, folosit în traducerile noastre cultice pentru paralizie: slăbănogire. De aceea, în calendar, duminica de azi e trecută ca duminica „vindecării slăbănogului de la Vitezda”. Însă nu e Vitezda, ci Vitesda [Βηθεσδά]. Iar dacă traducătorii noștri mai vechi sau mai recenți ar fi transliterat toate numele din Scriptură, în mod corect, în limba română, și le-am fi păstrat astfel în Scriptură și în cărțile de cult, n-ar mai fi fost nevoie ca astăzi să fac corecturi, care ar fi trebuit să fie știute de către toți.

…Însă Domnul l-a vindecat…fără ca el să știe cine l-a vindecat. L-a vindecat și i-a spus ce să facă. Și omul a făcut ce i-a spus Domnul:  a mers cu patul la spinare. Pentru că doar patul era averea lui…

Dar era sabat [σάββατον] [In. 5, 9, BYZ] în acea zi, adică zi de odihnă! Era zi de sâmbătă. Și asta i-a scandalizat pe iudei. Pentru că ei și-ar fi dorit să îl omoare cu pietre, după lege…decât să stea de vorbă cu el.

Și e foarte ușor să omori oameni bolnavi și muribunzi! Copiii și bătrânii neajutorați sunt cei mai vulnerabili. Îi omori din pix: printr-o singură semnătură. Îi dai afară din spital, nu le dai medicamente, îi  ignori, le provoci moartea ca să le iei averea…E foarte ușor să omori…Însă minunea stă în a-i vindeca pe oameni, în a-i îndrepta, în a-i mângâia, în a le da credință și încredere. Minunea stă în a face imposibilul pentru oameni, pe care nu îi cunoști, pentru că vrei să îi ajuți.

Și acest a vrea să faci, a vrea să ajuți, a vrea să-i scoți din morți pe oameni…e învierea lumii! Așa după cum ne-a spus Domnul.

Căci este o înviere acum, în clipa de față, când cei morți în păcatele lor, cei păcătoși, pot auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și să trăiască [Mt. 5, 25], după care va fi o înviere de obște, la a doua Lui venire, când „toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși, cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății” [In. 5, 28-29, BYZ].

Dar dacă înviem acum, prin credință și viață sfântă, vom învia și atunci „întru învierea vieții”;  pentru și mai multă viață sfântă, pentru viața veșnică cu Dumnezeu.

Iar noi, în aceste zile sfinte, trăim cu toții învierea vieții, pentru că credem că El e începutul învierii noastre. El, Hristos Domnul. Și că așa cum El a înviat, tot astfel ne va învia și pe noi spre viață și spre bucurie veșnică.

De aceea, propovăduim neîncetat învierea Lui cea de a treia zi, ca fundament al vieții și al bucuriei noastre. Pentru că învierea Lui este temeiul neclintit al vieții noastre veșnice.

Căci acum, cu toții, nu avem nevoie de dovezi, pentru ca să știm că existăm. Dar El, Cel înviat, ne încredințează asupra faptului că învierea spre viață ține de relația cu El, pentru că ea iradiază din El.

Însă cum începe relația cu El, cea de care ține viața noastră veșnică? Prin Botez. Botezul, care ne face mădulare tainice și vii ale Bisericii, e cel care inițiază în noi relația cu Dumnezeu.

Și ea se continuă prin împlinirea poruncilor Lui și printr-o trăire clipă de clipă cu Dumnezeu.

De aceea, în adâncul ei, credința noastră e discretă. Relația cu El e înlăuntrul nostru, angajează toată ființa noastră, dar nu trebuie să o publicităm peste tot la microfon. Așa după cum Domnul, făcând minunea, „S-a dat deoparte” [In. 5, 13], și n-a așteptat ca mulțimea să Îl ovaționeze îndelung pentru fapta Lui.

Căci, dacă avem o relație reală cu Dumnezeu, ea se vede în tot ceea ce noi facem. Ea e evidentă pentru cine vede duhovnicește, pentru cine vede profund oamenii. Cine nu vede, nu vede nimic. Nu vede nici cele mai mari minuni ale Lui, dar nici cele mai dramatice pedepse ale lui Dumnezeu, lucrate în viața oamenilor pentru insolența lor.

De aceea nu are rost să evidențiezi, cu orice ocazie, cine ești tu, dacă nimeni nu vede…Dacă nu văd, nu văd! Însă cei care văd duhovnicește, te înțeleg și te apreciază și te sprijină, pentru că văd în tine pe unul de-al lor. Pe unul care e credincios rob al lui Dumnezeu.

În In. 5, 14 este versetul pentru care s-a ales această Evanghelie. Pentru că Domnul l-a aflat pe el în templu și i-a spus: „Vezi, sănătos te-ai făcut! Să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău!” [cf. BYZ].

Și ce ne spune acest verset? Că Domnul a iertat în el păcatele lui, care stăteau la baza paraliziei, și că slava Lui l-a vindecat. Că sănătatea reală stă în relația cu Dumnezeu, atâta timp cât păcatul te îmbolnăvește.

Iar dacă noi aflăm azi, chiar din gura Lui, că păcatul ne îmbolnăvește, cum să nu iubim iertarea Lui de păcate? Cum să mai fugim, cu anii, de Spovedanie, dacă Spovedania ne scapă de boală?

Și acum, după 26 de ani de viață liturgică, în care m-am spovedit de sute de ori, stau și mă gândesc ce ar fi fost viața mea fără Taina Sfintei Spovedanii? Ce sfâșiere interioară aș fi trăit până la această vârstă, dacă m-aș fi împotrivit zi de zi lui Dumnezeu? Ce negură ar fi fost în mine și câtă frică și câtă rușine și câtă spaimă și câtă greutate sufletească, dacă aș fi păcătuit în continuu până acum și nu aș fi fost iertat niciodată de către El?

De aceea, eu compătimesc pe tot omul care spune că nu are nevoie de Spovedanie. Pentru că îmi dau seama că nu știe ce eliberare vine de aici. Nu știe ce bucurie, câtă înțelepciune, câtă iubire de oameni și câtă delicatețe vine din curățirea de păcate. Iar dacă nu vrea să se spovedească, cu  siguranță nu vrea nici să se împărtășească cu Domnul. Și dacă cineva nu vrea să se unească cu Domnul, e doar trupesc, e un cadavru fără viață, un cadavru ambulant.

Numai unirea cu El ne învie din morți! Numai uniți cu El suntem vii și plini de viață veșnică!

Dar dacă niciodată nu ne-am spovedit și nici nu ne-am împărtășit, de unde să știm ce e viața veșnică? Pentru că din ea trebuie să guști pentru ca să o înțelegi. Ea, viața veșnică, trebuie să intre în tine însuți pentru ca să te îndrăgostești iremediabil de ea.

De aceea, dacă începeți să simțiți o nevoie de mai mult, de mai înalt, de sublim, de perfecțiune, adică o nevoie duhovnicească, trebuie să știți că aveți nevoie de credința ortodoxă și de Tainele Bisericii Lui. Și că această nevoie interioară nestăpânită pe care o simțiți, o simțiți ca pe un mare dar al Lui, prin care El vă trage la viața veșnică.

Dacă o simțiți, bucurați-vă! Bucurați-vă de faptul că El vă cheamă la Sine! Iar chemarea Lui tainică e pentru ca voi să vă deschideți cu totul inima spre Dumnezeu și să primiți iertarea și mântuirea Lui.

Așadar, iubiții mei, putem să ne vindecăm continuu de boli, adică de consecințele păcatelor noastre!

Rugăciunea, postul, milostenia, citirile sfinte, pelerinajele, frecventarea Bisericii, spovedirea păcatelor și împărtășirea cu Domnul, alături de toate virtuțile creștine, sunt medicamentele vindecării noastre. Și toți avem nevoie de ele și trăim prin ele. Fără ele nu putem să ne bucurăm de Învierea Domnului, pentru că învierea duhovnicească e consecința faptelor bune.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să ne întărească în tot ceea ce facem! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 19 mai 2016, zi însorită, zi de joi.

[2] Am preluat Sfânta Frescă de aici: http://str1.crestin-ortodox.ro/foto/1450/144925_duminica-slabanogului-vitezda.jpg.

Did you like this? Share it: