Reîntoarcere la Nichita [28]
Poemele Ideea cu gură și Căderea oamenilor pe pământ ridică o problemă nouă, aceea a posibilității căderii din mândrie, de care poetul se teme și vrea să se ferească de ea.
Primul poem, Ideea cu gură, are drept subtitlu: O viziune a sărmanului Dionis. Și remarc faptul că Nichita nu mai ocolește catrenele:
Ea se arată ca un îngheț
mișcător al durerii.
Un sus spre sus încolăcit,
rupând în tăcere dantura serii.
De după negru, deschide
absențe absorbitoare
tăiate în cruce, de-o gură
cu fildeși, și vorbitoare.
Se trage din osul de idol cioplit
al respirării, pe când adorm
spre alunecarea întruna de cer,
peste sternul enorm.
Lam-lem, lam-lem
al respirării pe când adorm
Lam-lem, lam-lem
al respirării pe când adorm
Ea are gură-n călcâie.
Ea se hrănește mergând
pe muchia unde materia
se schimbă în gând.
Ea vine spre mine, lam-lem.
O aud urcând pe scări,
în sus spre sus, lăsând în urmă
nimic și nimeni și neîntâmplări.
Mă calcă pe față;
ne amestecăm limbile într-un sărut
frânt. Eu sunt mâncarea
unei ființe.
Sunt devorat. Ultimele
le aud sfărâmându-i-se-n dinți
cuvintele mele,
ca niște oase ale foștilor părinți.
Stilistica poemului e uluitoare și fascinantă. Însă nu e goală. Nu e nici discursivitate filosofică ca înșiruire de abstracțiuni sterile, nici verbozitate lipsită de sens.
În spatele unor metafore și imagini poetice care forțează gramatica, logica și…imaginația, se află reflecție multă și o dramă existențială aparte.
„Un îngheț/ mișcător al durerii”: o durere care se mișcă precum gheața deasupra oceanului. O durere adâncă, pătrunzătoare. Astfel „se arată” „ea”.
Același impact îl au și versurile: „Un sus spre sus încolăcit,/ rupând în tăcere dantura serii”.
După cum se poate deduce din ansamblul versurilor, „ea” e ceva negativ. Numai titlul ne vorbește despre o „idee”, sugestie fără de care am fi în mijlocul unei enigme totale.
„De după negru”, ea „deschide/ absențe absorbitoare”: versuri care încep să ne apropie de Eminescu, cel indicat în subtitlu. Dar dacă subtitlul evoca nuvela Sărmanul Dionis, versurile de aici ne trimit la Luceafărul și la binecunoscutele: „Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe”[1].
De asemenea, „alunecarea întruna de cer” poartă în sine, depărtat dar sesizabil, o muzică eminesciană: „Pe când cu zgomot cad/ Izvoarele-ntruna,/ Alunece luna”… (Mai am un singur dor). Și referința la „sternul enorm” poate fi interpretată ca o aluzie în același sens, sternul fiind osul nepereche[2].
Refrenul „Lam-lem” etc. pare, la prima vedere, un procedeu barbian. Însă Nichita începe să experimenteze introducerea absurdului în poezie, pentru a evita…lovirea cu capul de stele.
Ceea ce ne transmite poetul e senzația că începe să fie absorbit de o idee ca de o gură imensă (imagine care apare de multe ori în poem) care l-ar face să piardă substanța experienței, lăsând „în urmă/ nimic și nimeni și neîntâmplări”.
Se teme, cu alte cuvinte, să nu înceapă a fi o minte care face abstracție de exterior, de ceilalți, ceea ce el, însă, nu a fost și nici nu a ajuns să fie niciodată. A avut ușa deschisă pentru toată lumea, și la casă, și la inimă, până în ultimul moment…
„Ea are gură-n călcâie”, cu care „mă calcă pe față”. Ea îl pândește, pentru a se hrăni cu el, „pe muchia unde materia/ se schimbă în gând”.
Însă unirea lui cu ideea e un „sărut frânt”. Nu vrea să fie minte fără inimă, n-a vrut niciodată.
Nu știu dacă lucrurile acestea le-a simțit și le-a gândit fără nicio lectură duhovnicească. Aceasta este întrucâtva posibil, situație în care trebuie să luăm în considerare faptul că harul lui Dumnezeu l-a ajutat și l-a luminat pentru iubirea lui de oameni.
Nu e însă cu totul exclusă nici posibilitatea ca să fi ajuns să citească și cărți de învățătură ortodoxă, filocalic-isihaste, spre care lectura constantă a Bibliei (despre care știm și luăm asigurare chiar din versurile sale) se poate foarte bine să îl fi îndemnat.
Ideea aceasta sufocantă îi apare ca o ființă cotropitoare: „Eu sunt mâncarea/ unei ființe.// Sunt devorat”. Aceasta l-ar înghiți nu numai pe el, ci și opera lui ar sfărâma-o, „cuvintele mele,/ ca niște oase ale foștilor părinți”: cuvintele lui, în care a închis moștenirea unor generații întregi.
Putem înțelege foarte bine acest lucru, în cazul unei persoane precum era el, pentru care: „epica vieții mele este foarte restrânsă”[3], iar „epica cea mare e înlăuntru, în spirit”[4].
Pentru orice om care-și duce viața infinit mai mult înlăuntru decât afară, există pericolul să aibă „o viziune a sărmanului Dionis”, pericolul unei căderi adamice (să-i zicem, mai degrabă decât luciferice, din care nu mai există ridicare). Pericolul unei căderi cu mintea, al unei ispitiri din partea mândriei.
Însă faptul că a vizualizat o asemenea primejdie și că s-a străduit să o îndepărteze de la sine arată cât de mult era Nichita departe de verbozitate, de discursivitate sau filosofare vană.
[1] A se vedea comentariul meu la aceste versuri: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/02/luceafarul-8/.
Acest comentariu a fost introdus în volumul Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 182-187, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.